Scriptum (5)*

   Martori în subterană

Litera N de la Erika mea portabilă a început la un moment dat să iasă din rând şi să bată mai jos... Eu aş putea pretinde aici că nu litera N s-a stricat, ci oricare alta, să zicem P; dar nu pot să mă prezint cu o asemenea invenţie, căci un neadevăr dăunează veridicităţii scrisului... La început nu m-a deranjat prea tare. Mi-am zis, Ei, uite că ceva s-a descentrat la mecanismul maşinii şi că din cauza asta, ce să-i faci, va trebui să mă obişnuiesc cu un N o idee mai ieşit din rând... Cu timpul însă devierea s-a tot accentuat, N-ul sărit din rând a devenit supărător, iar când am examinat cu atenţie braţul literei am constatat că era fisurat undeva pe la mijloc. Încă un pic, şi maşina avea să rămână fără o literă şi deci avea să devină inutilizabilă. Am căutat un atelier de reparaţii. Meşterul s-a uitat atent la claviatură, a suflat praful, a şters cu o cârpă, a mişcat tijele caracterelor una câte una şi în final mi-a spus: „Pot să v-o fac dar asta înseamnă un caracter schimbat. Va trebui să-mi aduceţi o aprobare de la miliţie.” „Păi nu tot trebuie să înregistrez caracterele în fiecare an la miliţie — am obiectat. Or să vadă atunci că un caracter a fost schimbat. Sau o să le spun chiar eu.” „S-ar putea să vă suspecteze că aţi venit cu o altă maşină.” „Pentru un singur caracter schimbat?” „Domnule, eu nu vreau să am de-a face cu miliţia!” Am fost atât de furios încât mi-am spus, Gata, dacă-i pe-aşa, mai bine nu mai scriu niciodată nimic la maşină! Scriu doar de mână şi gata!... Timp de câteva zile n-am mai iubit niciunul din cuvintele dinainte, iar de cuvinte noi aveam cu atât mai puţin chef. Starea de iritare mi-a dat şi mai mult ghes spre subteranele oraşului, cele în care picura apa şi calcarul plămădea inflorescenţe monstruoase, de cafea cu lapte acrită, luându-se la întrecere în hidoşenie cu fiarele ruginite.
   Într-un loc din oraş, în Parcul Tineretului, nu departe de crematoriul uman, într-o bună zi pământul a început să se umfle, să se înalţe, s-a format nu o moviliţă ci ditamai movila; movila s-a tot mărit, rapid a devenit dâmb, şi toată lumea a asistat neputincioasă la spectacolul răsturnării chioşcurilor şi tonetelor, împreună cu suporturile bicicletelor de închiriat, toate curgând pur şi simplu la vale. Hălcile de pământ ridicate au început să plesnească, scoţând la iveală rădăcinile copacilor, de pe care se desprindeau cu o lentoare exasperantă bulgări de pământ, iar unele dintre rădăcini, rămase fără coajă, se înfăţişau lumii uluite impudic de albe, ca nişte oase scoase din mormânt înainte de soroc. Motiv pentru care am avut tentaţia să mă felicit pentru imaginaţie. Din adâncul pământului, mult de sub rădăcinile arborilor, au început să iasă la iveală straturi de rocă, roca să se frângă în vârf şi bucăţile să se rostogolească în jos pe versantul conului crescut din pământ. Echipaje de la miliţie şi de la pompieri s-au năpustit la faţa locului într-un vacarm oribil de sirene, închipuindu-şi pesemne că vor impresiona prin promptitudine, dar în orele următoare au stat şi s-au tot uitat neputincioşi la monstruozitatea care creştea din pământ. Pe urmă a sosit armata, când pământul a început să dogorască şi prin fisuri să iasă fuioare de fum, şi armata a rămas la fel de neputincioasă. Câţiva întreprinzători amatori au început să se gândească la apă fierbinte geotermală pentru încălzire — asta mi-a trecut prin minte, că totdeauna se găseşte cineva cu simţ practic, gata să acţioneze —, unii dintre edilii Capitalei au crezut că prind momentul potrivit ca să abată cu ajutorul lor panica şi apoi agitaţia necontrolată a populaţiei spre o idee constructivă de ieşire din situaţia dezastruoasă, dar era deja prea târziu. Seara, în adâncul unei fisuri s-a întrezărit o vâlvătaie vuitoare ca de uriaş care îşi încordează muşchii braţelor şi ai pieptului străduindu-se să facă să plesnească lanţul cu verigi de foc care îi încinge strâns pieptul. S-au înteţit ţâşnirile de abur fierbinte şi de fum şi toată lumea din jur stătea cu privirea aţintită la vârful vulcanului nou, în timp de pământul trepida cu tot mai multă putere, pândind momentul când prima jerbă de rocă topită avea să ţâşnească impetuos spre cerul negru al Bucureştiului, ameninţând blocurile şi casele, nu numai pe cele din imediata vecinătate ci şi multe altele mult mai îndepărtate, până la cine ştie ce distanţe. „Curiozitate” şi „groază” — chiar şi acum îmi veneau în cap cuvinte şi, neavând posibilitatea să mi le notez, mi-am propus măcar să le memorez. Îmi mai venea în minte şi „noua cale”, deşi nu îmi era clar de ce îmi venise în minte şi despre care nouă cale putea fi vorba. E adevărat că totul era nou şi neaşteptat, dar în niciun caz nu se întrezărea vreo cale în tot ce se petrecea. Dimpotrivă. Şi atunci o pisică a venit spre mine, a mieunat trist de acolo de jos, de la nivelul ei umil, şi m-a privit cu ochi rugători să-i deschid uşa să iasă. N-am ştiut ce uşă voia să-i deschid.
   Şi atunci m-am trezit. Slavă Domnului că a fost doar un coşmar, mi-am zis uşurat. Slavă Domnului că din vise poţi învăţa câte ceva. Şi ce altceva este visul, dacă nu o închipuire un pic scăpată de sub control?
   Înainte de a apuca Administratorul să aprindă becul, lumina zilei se grăbi să dea la o parte întunericul subsolului, până atunci ţinut în frâu de uşa de metal, grea aproape cât una blindată. Ziariştii, năzărindu-li-se că au dat în sfârşit de libertate, se repeziră să coboare scara care ducea în subsol. Erau totuşi obişnuiţi cu strunitul, astfel că la primul strigăt al Administratorului se executară oprindu-se în loc. „Vă rog, nu-mi îngreunaţi munca! Ce-am vorbit acum cinci minute? Nimeni n-o ia razna de capul lui! Rămânem în grup şi aparatele foto sunt închise până vă spun eu. Ne-am înţeles, da?” Atunci apăsă pe un buton şi se aprinseră luminile de-a lungul scării în jos. Foarte puţine dacă stăteai să le numeri. Era un bec chiar în apropierea uşii, chiar sub tavan, care acum în lumina zilei, părea complet neputincios şi abia dacă se mai vedea, iar până la primul palier, hăt în străfund, nu mai era decât încă unul. „După cum vedeţi, până aici nu se vede strop de apă, da?” spuse Administratorul. Ziariştii observară că cineva rămăsese sus în capul scării, o figură ai fi zis total inexpresivă dacă nu i s-ar fi citit unda de greaţă din colţurile gurii. Cică agent de pază! Toată lumea ştia însă ce fel de pază era aceea. Obişnuit să stea locului şi să fumeze ţigară de la ţigară, rămase singur în lumina soarelui, stoic, în timp ce grupul de ziarişti se afundă în subsolul adânc. „Subterane” era cuvântul care îţi venea în minte atunci când te gândeai la ce te aşteaptă. „Apă”? „Picuri”? „Şuvoaie”? Rămânea de văzut. „Vreau să fie clar pentru toată lumea...” Vocea Administratorului începea să aibă reverberaţii de grotă. „Vreau să fie clar pentru toată lumea că ne aflăm aici ca să prezentăm opiniei publice adevărul despre aşa-zisele infiltraţii — v-am mai spus-o şi v-o repet —, şi nu ca să scrie apoi fiecare ce-i trece prin cap. Directorii de la ziarele voastre vor primi fiecare câte o informare independentă de la organele de securitate, aşa că să nu vă apucaţi să scrieţi cine ştie ce baliverne, că nu vă merge!... Am vorbit de opinia publică, iar eu când spun «opinie publică» ştiu ce vorbesc. Cercurile reacţionare se întrec să împrăştie ideea că la noi nu mai există aşa ceva. Dacă aveţi ocazia, vă rog să le transmiteţi că mănâncă căcat! Opinia publică la noi există şi este la fel de liberă ca în oricare ţară democratică din lume!” Pe măsură ce coborau tot mai jos, Administratorul devenea tot mai slobod la gură. Undeva în vecinătate reporterul de la „Munca” îl întreba pe cel de la „România liberă” dacă ştie câte etaje are subsolul. Răspunsul, spus în şoaptă, se pare că a fost: Patru. Dar nu era sigur. Puteau să fie de fapt mai multe. Câte? Cinci? Şase? Exista vreun motiv să fie un număr cu soţ? Nu, şase aveau să fie construite cândva în viitor, deocamdată nu se inventase — cel puţin prin partea asta de Europă de Est — tehnologia pentru o asemenea adâncime şi mai ales pentru instalaţiile aferente. La primul nivel al subsolului Administratorul apăsă încă un buton şi se aprinseră alte câteva lumini, deşi o geană a luminii de afară încă se vedea strecurându-se din susul scării. Fură aprinse vreo două-trei lanterne, ale căror spoturi prinseră să iscodească tavanul de beton, în care rămăseseră întipărite pe vecie fibrele scândurilor cofrajelor, cine ştie cu câţi ani în urmă. Deşi nu se putea să fi fost prea mulţi ani: clădirea fusese construită totuşi după război, în anii republicii populare. „Măi, ce inspiraţi aţi fost!” spuse cu invidie unul din reporteri adresându-se celor care aduseseră cu ei lanterne; în timp ce ceilalţi se bizuiseră pe instalaţia electrică; dar scăpaseră din vedere spiritul de economie propriu noii orânduiri de după primii ani de risipă, când toată lumea se amăgise un timp cu gândul că resursele ţării sunt inepuizabile. Pe tavanul de beton se vedeau pete de umezeală. „Ce vedeţi aici, explică Administratorul, este urmarea unei neglijenţe care a avut loc săptămâna trecută la parter, în zona depozitelor de materiale sanitare. Un robinet a fost uitat deschis şi s-a produs o mică inundaţie. S-au luat toate măsurile necesare, vinovaţii vor fi sancţionaţi şi obligaţi să suporte pagubele. Ne-am înţeles?” Reporterul de la „Informaţia Capitalei”, unul din inspiraţii care luaseră cu ei lanterne, se îndepărtase de grup, înaintând pe coridor, iar spotul lanternei sale tocmai se oprise pe o băltoacă întinsă pe pardoseală, una ca de la ploaie. Nu era deci ud numai tavanul, drept care unul din reporteri i se adresă prietenului său de alături cu voce coborâtă: „Ia să vedem, pentru asta ce explicaţie o să mai găsească?” Se vede însă treaba că aici în cavitatea întunecoasă de la nivelul minus unu sunetele străbăteau traiectorii ciudate, astfel încât cuvintele reporterului ajunseră la urechea Administratorului, care se opri în loc şi se porni să scoată din rezervele inepuizabile de sarcasm ale oamenilor din tagma sa: „Nu mai face pe deşteptul cu mine! Ce mare brânză am de explicat! E foarte simplu, dar trebuie să ai o fărâmă de creier ca să-nţelegi asta! Bineînţeles că apa de pe tavan s-a prelins de-a lungul pereţilor şi a ajuns pe planşeu!” „Cam mare neglijenţa cu robinetul! Nu prea s-au repezit să-l închidă!” îşi permise să observe ziaristul de la „Convingeri comuniste”. „Să mă scuze fetele, spuse apăsat Administratorul, dar s-o fi pişat pe-alături!” În grupul de ziarişti se conturară câteva râsete răzleţe, iar cineva adăugă ca să fie în ton cu spiritul sarcasmului: „O fi băut multă bere!” Ceea ce îl amuză până şi pe Administrator, care cu greu putea admite că altcineva decât el e în stare să lanseze bancuri care să stârnească râsul. Toată lumea trecu sub tăcere faptul că se făcea o confuzie între robinetul lăsat deschis şi urinatul pe alături în urma unei cantităţi mari de bere. „Ia veniţi încoace! spuse Administratorul pe tonul lui obişnuit, care nu admitea replică. Staţi aici în jurul meu.” Şi când i se păru că toţi ziariştii îl înconjoară din toate părţile, că sunt cu toţii atenţi şi că nu mai au de terminat discuţii începute unul cu altul, spuse: „Înainte de a merge mai departe, vreau să vă atrag atenţia asupra unui aspect. Poate că unii din voi sunt şi scriitori, după cum am auzit că se mai întâmplă — şi, să ne-nţelegem, e foarte rău că se-ntâmplă! — şi, fiind scriitori, îşi închipuie că totul le este permis. Părerea mea — şi nu numai a mea — este că nu au niciun drept în plus, ci au o obligaţie în plus, şi anume aceea de a se abţine de la fantezii şi de a prezenta opiniei publice realitatea. Societatea noastră e bună aşa cum este, e cea mai bună, asta-i clar pentru toată lumea care gândeşte cu capul. Dacă ar fi după mine, pe cei ce cred altceva i-aş trimite prin alte lumi să vadă cu ochii lor că se înşeală. Cum însă nu-i după cum vreau eu, fac un apel la voi toţi. Nu-i dezamăgiţi pe oameni. Nu transformaţi un mic neajuns pe care poate o să-l întâlniţi într-o tragedie. Nu faceţi din ţânţar armăsar! Există organe specializate care fac totul pentru ca sistemele să funcţioneze normal. Ce veţi vedea aici, în acest subsol, nu-i niciun semn de slăbiciune sau de neglijenţă. Dacă a fost un incident cu un robinet, acela a avut loc la parter. Şi a fost remediat. Subsolul l-aş compara cu temelia societăţii. Totul a fost gândit aici până la ultimul detaliu. Ansamble care funcţionează au fost concepute să fie dublate de subansamble care intră în funcţiune atunci când părţile principale coboară dintr-un motiv sau altul sub parametrii nominali, s-a înţeles? Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Securitatea întregului edificiu este garantată sută la sută indiferent câţi robineţi au fost uitaţi deschişi şi lăsaţi să curgă. Puteţi deschide aparatele foto şi să faceţi câteva instantanee. Nu aveţi voie să filmaţi, nu aveţi voie să folosiţi trepiede. Însemnările sunt mult mai credibile şi nu aveţi nevoie de prea multă imaginaţie, realitatea vorbeşte de la sine. Ne-am înţeles?” Un murmur timid de protest se stârni în rândul ziariştilor. Dar mersul le făcu bine şi îndată după aceea cu toţii coborâră la nivelul inferior, minus doi, unde Administratorul apăsă încă un buton şi alte câteva lumini se aprinseră, la fel de puţine şi la fel de chioare ca şi cele de mai sus. Ziariştii trebuiau să fie atenţi să nu se ciocnească unul de altul în lumina scăzută, mai ales că cei mai mulţi păşeau cu ochii la pereţii de beton, tot mai uzi şi mai degradaţi. „Pentru ce nu avem voie să folosim trepiedele?” îl întrebă reporterul de la „Realitatea românească” pe colegul său de la „Agerpres”. Acesta ridică din umeri, gest ce abia putu fi observat de celălalt, care rămase cu impresia că i se răspunde prin tăcere. Reporterul de la „România liberă” glumi pe seama structurii care părea fragilă, spunând că poate n-ar trebui să vorbească prea tare, să nu care cumva să se producă efectul Ierihon, unde evreii, ţipând din toţi bojocii şi adăugând şi ţipetele stridente ale trompetelor reuşiseră să facă zidurile cetăţii să se prăbuşească. Făcând acea glumă, râse aproape tăcut întorcându-se către colegul său de la „Scânteia”; dar acesta tocmai se întorcea într-o parte ca adevărat un turist cu umeri largi şi cu aparatul de fotografiat cu cureaua petrecută pe după ceafă, prefăcându-se că n-a auzit nimic. Iar celălalt ziarist de la „Scânteia” — căci erau doi, singurul periodic care primise aprobarea să trimită doi reporteri — avusese grijă să nu fie pe-aproape.
   Coborâră încă un nivel. Se aflau la minus trei. Lumina soarelui era deja aproape uitată, când Administratorul, îndeajuns de precaut ca să-şi luat şi el o lanternă — dovedind astfel că nici el nu punea prea mare bază pe sistemul de iluminat al clădirii —, puse spotul luminos pe o crăpătură adâncă într-unul din stâlpii de rezistenţă ai structurii edificiului, pe care fuseseră lipite anterior, din loc în loc, de-a curmezişul crăpăturii, vreo trei bucăţi de bandă de hârtie. „Vedeţi martorii? întrebă Administratorul privindu-i pe rând pe ziariştii din jurul său. Nu s-a clintit nimic aici! Absolut nimic!” Reporterul de la „Convingeri comuniste” îl întrebă când au fost puşi martorii. Răspunsul fu: „Acum patru sau cinci luni, să fie foarte clar! Nu ştiu să vă spun data exactă, dar dacă ţineţi morţiş, să-mi aduceţi aminte când ajungem înapoi la suprafaţă şi vă spun ziua şi luna.” Reporterul de la „Opinia studenţească” îi şopti reporteriţei de lângă el: „Aiurea! Nu numai că nu-s patru-cinci luni. Da’ nici măcar patru-cinci zile nu-s! Martorii au fost puşi ieri, când se ştia deja că or să ne-aprobe vizita! Am eu sursele mele!” Mizase pe faptul că reverberaţiile îi puteau fi uneori defavorabile Administratorului şi şoaptele sale să o fi luat într-o direcţie greşită. Şi într-adevăr Administratorul nu auzi, sau se prefăcu că nu aude. Făcu doar o pauză — o pauză sinistră —, dădu semn că parcă-parcă ar avea ceva de replicat, dar se răzgândi şi explorarea continuă.
   Coborând spre nivelul următor, ziariştii fură nevoiţi să păşească cu multă atenţie pentru a nu călca pe bucăţile de ciment împrăştiate pe trepte. Picături mari răsunau căzând ca într-un gol imens, de peşteră cu boltă, iar urechile mai atente puteau desluşi nu foarte departe susurul unui curent. „Asta se întâmplă şi în tunelul metroului”, ţinu să răspundă Administratorul unei întrebări pe care nu i-o pusese nimeni. „După ploaie, nu?” se auzi un scurt comentariu venit de la un reporter care se acomodase rapid cu sarcasmul grupului; dacă nu cumva îl avea dinainte. „Da, după ploaie”, confirmă sec Administratorul. Următoarele murmure, care spuneau că nu mai plouase de cel puţin o lună, fură totalmente trecute sub tăcere. Spoturile lanternelor se focalizară pe o grindă literalmente frântă, care se mai ţinea doar în armături şi din care chiar în clipa aceea se desprinse un fragment de ciment, poate în urma unei vibraţii. Unii se aşteptară să treacă multe secunde până să se audă bucata aceea de ciment căzând, ca într-un hău dintr-o peşteră adevărată, dar ea căzu mult mai prozaic, după o singură secundă, la marginea unei trepte, de pe care se rostogoli cumva lânos — sau „pâslos” — pe treapta următoare şi apoi pe încă una, unde rămase încremenită. Pentru multă vreme? Unii dintre ziarişti, în drum către nivelul minus patru, începură să nu se mai simtă tocmai în siguranţă. Mai ales că etajele erau aici exasperant de înalte. „Tu eşti scriitor?” o întrebă ironic reporterul de la „Secolul douăzeci” pe fata de la „Scânteia tineretului”. „Of, mai bine nu mă-ntreba!” îi răspunse aceasta cu năduf. Iar după ce coborâră încă vreo două trepte prin bezna umedă şi instabilă, rămânând alături de cel de la „Scânteia tineretului”, îi spuse: „Oare nu l-au invitat şi pe Domnul Marius?” Nu fu sigură, din pricina întunericului, dacă acesta se întorsese spre ea, dar îl auzi răspunzându-i: „Ce să caute în subteranele astea un boşorog ca Domnul Marius!” „Mă gândeam că el e obişnuit cu subteranele”, răspunse reporteriţa mai mult pentru sine, zâmbind unei amintiri îndepărtate.
   La nivelul minus patru totul era o apă... „Şi-un pământ”, ar fi replicat cineva dacă observaţia ar fi fost chiar rostită cu voce tare. Nu existase însă o asemenea observaţie. Decât doar că toată lumea putu să vadă o pânză de apă sălcie şi mocirloasă îmbrăţişând malefic picioarele stâlpilor de rezistenţă, şi în apă plutind diferite obiecte care cu greu ar fi putut fi identificate. Plutind e doar un fel de a spune: cu siguranţă cărămizile nu plutesc, nici bucăţile de grindă cu armături ruginite în ele, şi nici măcar scândurile înnegrite de putreziciune şi îngreunate de mâzgă; ceea ce însemna că ele adăstau pe planşeu de ani de zile. „De mii de ani!” se gândi romantic ziaristul de la „Echinox”; căci nu erau doar bucureşteni în grupul de reporteri care primiseră aprobarea să informeze opinia publică. Şi ceea ce mai însemna, se gândiră unii, că nivelul minus patru era ultimul, căci altfel apa pe care cu toţii o vedeau n-ar fi rămas aici ci s-ar fi scurs la nivelul inferior. Logic, nu? Administratorul tăcu o vreme, dar nerăbdarea din el dădea pe din afară şi se făcea simţită de către toţi, după care întrebă: „Ei? Ne-am lămurit cu toţii? Gata de plecare?” În clipa următoare fulgeră un bliţ, ceea ce pe Administrator îl scoase instantaneu din minţi. „Am spus fără bliţuri!” răcni el. O parte din ziariştii din grup ridicară din umeri contrariaţi, schimbară priviri nedumerite între ei şi din rândul tuturor se ridică o singură întrebare mută: „Când ne-a spus fără bliţ?” Iar ziaristul de la „Convingeri comuniste” îndrăzni să dea glas unei obiecţii implicite: „Ne-aţi spus fără trepied.” „Fără trepied şi fără bliţ!” răcni din nou Administratorul; iar cel de la „România liberă” se gândi din nou la efectul Ierihon, de astă dată mai puţin în glumă. Un trosnet răsună sinistru şi bezmetic în cavitatea udă, şi multă lume avu senzaţia că colosul de beton de deasupra lor s-a tasat un centimetru, presiunea fiind uriaşă, şi că acesta e doar începutul. Tovarăşul gras de la „Suplimentul literar artistic” simţi că i-a stat inima în loc — e vorba de cel barosan, fiindcă celălalt, grăsuţ, mai scund, care nu era de faţă dar se putea lăuda cu o mult mai bună stăpânire de sine şi era aproape sigur că avea să facă o strălucită carieră jurnalistică de îndată ce vremurile aveau să fie favorabile — şi multă vreme tăcerea pluti, stărui şi vibră pe sub tavane susţinute de grinzi incerte, sprijinite la rândul lor pe stâlpi cu un coeficient de friabilitate doar puţin sub limita admisă. „Gata! răsună şi reverberă vocea Administratorului. Toată lumea sus!” Nu se ştie cine mai avea puterea de a glumi, însă un gând se înfiripă totuşi în mintea unuia din ziariştii care primiseră aprobare: „Dacă se prăbuşeşte colosul, vom fi descoperiţi abia peste câteva mii de ani, poate!” Era doar adâncul care zămislea temeri necontrolate şi stimula gândirea abisală. De care Administratorul nu avea habar prin profesiunea sa bine ascunsă în adâncurile dosarului său de cadre, în timp ce partea sa luminoasă, partea sa actuală, în esenţa ei optimistă, îl îndemna să tragă concluzia, de îndată ce ajunseră la suprafaţă: „Vă îndemn deci să spuneţi opiniei publice adevărul despre soliditatea construcţiei şi să asiguraţi pe toată lumea că micile deficienţe vor fi înlăturate în cel mai scurt timp! Nimeni nu are motive să se teamă! Ne-am înţeles?” Reporterul de la „Convingeri comuniste”, entuziaştii de la „Opinia studenţească”, „Viaţa nouă” şi încă alţi câţiva tineri entuziaşti se aşteptară ca Administratorul să treacă la despărţire pe la toţi şi să dea mâna cu fiecare. Dar acesta era de bună seamă foarte ocupat, aşa că fu văzut îndepărtându-se în grabă şi urcând povârnişul spre Palatul Bunei Gospodăriri, pe aleea străjuită de gardul neîntrerupt şi bine tuns de merişor, veşnic verde precum coniferele.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)