Am urmărit recent o parte din reluarea unei mai vechi emisiuni „Naşul” avându-l ca invitat pe un Sorin Dumitrescu care făcea uz de incontestabila sa tele-carismă pentru a ne convinge de genialitatea poetului Nichita Stănescu. (Şi, de ce nu, de a sa proprie, în asociere „creatoare” cu titularul.) Emisiunea a fost ilustrată cu câteva documente video, printre care rostirea de către poet, în faţa unui auditoriu entuziast, a unei poezii care era de fapt adaptarea prozodică (să zicem) a unui banc despre teoria chibritului: „Chibritul este format din trei părţi: partea de sus, partea de mijloc ş.a.m.d.” Vă amintiţi?... Stănescu, descriind în aceiaşi termeni puşca, a mizat, atât în compoziţia piesei poetice cât şi gestica sa emfatică din timpul recitării, pe efectul surpriză al comenzii milităreşti finale: „Foc!”
Las la o parte sugerarea penibilă — probabil (dar nu sunt sigur) involuntară — a unui pluton de execuţie care îşi duce la îndeplinire misiunea la capătul unei tirade zeflemitoare la adresa condamnatului/condamnaţilor. Şi mă întreb: dacă o poezie reuşită încântă la fiecare nouă lectură, pe cine — şi cum — ar putea încânta, la o a doua lectură, chibritul–puşcă al lui Stănescu?
Cât despre geniul lui Nichita Stănescu, poate cu altă ocazie.
