În faţa intrării principale a şcolii mele primare, pe Strada Principală, trotuarul era foarte larg. Iar pe latura din susul străzii, acolo unde trotuarul se îngusta, lipită de zidul şcolii, era Librăria Crăciun. Se pare că doamna noastră, pe care o chema Alice Botez, era rudă cu proprietarul librăriei. Apoi librăria s-a închis şi în locul ei s-a deschis un atelier de vulcanizare. Spre deosebire de librărie, aici totul, înăuntru, era întunecat. Pardoseala, pervazurile, bancurile de lucru erau acoperite de pilitură de cauciuc negru de la anvelope. Geamurile erau şi ele afumate şi mirosea a cauciuc încins şi a soluţie de lipit, iar lucrătorii, în salopete negre, nu-ţi dădeau nicio atenţie fiind prea ocupaţi cu anvelopele lor de camioane, pe care le rostogoleau de colo până colo prin atelier şi se ocupau şi de camere şi de valve şi de ventile şi de furtunul de aer comprimat — nu stăteau o clipă. Dacă însă le cereai să-ţi vândă o minge, pentru asta, da, îşi făceau timp. Şi nu erau deloc scumpe mingile acelea. Până şi eu mi-am permis să-mi cumpăr una o dată sau de două ori. Bineînţeles că nu era vorba de mingi adevărate, cu cameră şi anvelopă de piele, ci doar de simple camere, confecţionate din cauciuc subţire. Le găseai gata umflate pe o etajeră, lângă intrare, aşteptând să vină puştii şi să le ceară. — Pe care o vrei? întreba nenea meşterul. Era un moment important. Ezitând, întindeai mâna şi arătai: — Pe-aia de colo. Toate erau la fel — la fel de mari, la fel de umflate, de aceeaşi culoare roşu-cărămizie, croite din aceleaşi două bucăţi alungite, de cauciuc, rotunjite la ambele capete, lipite între ele, al căror contur unduios îţi încânta privirea. Dar dacă tot ţi se cerea să-ţi alegi mingea, trebuia să-ţi încordezi atenţia, să nu se nimerească una deformată, cu cine ştie ce gâlmă care s-o facă să sară anapoda. Apoi... Iată-te cu mingea în mână şi jocul în sânge, pipăind-o, adulmecându-i plin de încântare mirosul de cauciuc nou. Era umflăţică, tărişoară — o băteai uşurel cu palma şi suna cam ca un pepene copt bine... Dar unde să baţi mingea aceea?... Eram deja un băiat cu experienţă şi ştiam că pretutindeni te pândeau, rânjind nevăzute, ţepe, ghimpi, cuie ieşite din scândurile răspândite, încă şi-acum, peste tot după dezastrul cutremurului din ’40 şi după dezastrul războiului. Mingea, fără anvelopă, vulnerabilă ca o rană vie, n-avea nicio şansă să le facă faţă. Dar... pân’la urmă n-ai luat-o ca să stai şi să te uiţi la ea, nu? Mai devreme sau mai târziu, la ceasul rău, tot aveai să te trezeşti cu ea chircită... şi inima, parcă, ţi se chircea şi ea în piept: atât de puţin a ţinut?... Netezimea cauciucului s-a dus, vigoarea i s-a scurs prin invizibila înţepătură a ghimpelui perfid, viaţa i se mai ţine într-un fir de aţă. Suferă cu resemnare. Ea, atât de săltăreaţă în primele ore, acum nu mai sare deloc. Trântită de pământ, rămâne lată, doar scoate un soi de fleoşc jalnic şi dizgraţios, de tot râsul, dacă n-ar fi de plâns... Şi n-aveai decât un singur remediu: înapoi cu ea la vulcanizare...
Morocănos, meşterul în salopetă, cu catarame la bretelele trecute peste umeri, ţi-o lua, ţi-o băga, cu o mişcare de expert, într-o cuvă cu apă murdară, pe suprafaţa căreia pluteau pete de ulei, o strângea în pumn până îi storcea şi ultima pâlpâire de viaţă, întorcând-o pe toate feţele, găsind locul pe unde ţâşnea şi se ridica la suprafaţă un banc firav de băşicuţe de aer. Meşterul dădea din cap, scotea mingea din apă, însemna locul înţepăturii încercuindu-l cu creionul chimic şi purcedea la lipirea peticului. Stăteam şi îl priveam dintr-o parte. Îi apreciam meticulozitatea văzându-l cum dă la polizor peticul, sucindu-l centimetru cu centimetru pe roata grunjoasă care se învârtea îndârjit, pentru a-i subţia marginile înainte de a fi lipit pe locul mai înainte însemnat, şi îi eram recunoscător că îşi rupe din timpul lui consacrat treburilor serioase ale oamenilor mari pentru a se ocupa de flecuşteţele noastre ale copiilor. La sfârşit, meşterul cufunda încă o dată mingea în cuvă, de astă dată umflată, pentru a se asigura că nu răsuflă pe nicăieri — şi peticul iată că rezista cu succes —, după care, cu o apăsare de adio către fundul cuvei, o lăsa să ţâşnească deasupra apei c-un salt de delfin. Iar eu, fericit, o prindeam din zbor şi o strângeam la piept aşa udă cum era. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
