Amintiri fulgurante (IV)*

S-a spart un bibelou de doi bani din casă (dar care mie îmi era drag), un

elefant caraghios de faianţă ieftină. Mama — de fapt, nu sunt sigur, poate tata — îmi spune că se poate lipi cu usturoi. Frec deci bine cu un căţel de usturoi marginile grunjoase ale spărturilor celor două cioburi, apropii bucăţile şi le apăs bine una într-alta, ţinându-le astfel până îmi obosesc mâinile. Şi când încetez apăsarea — minune —, nu se mai desprind! Am din nou elefantul de faianţă întreg.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

În autobuz, privind pe geam*

Din cauza marşului de protest al sindicatelor toate străzile care dau în bulevardul Magheru au devenit râuri încremenite de maşini. Printre acestea, strada Ştirbei Vodă... Cam o dată la fiecare minut maşinile se pun totuşi în mişcare. Timp de câteva secunde. După care încremenesc din nou. Pe fereastra autobuzului 137 se succed, pe mâna dreaptă, sacadat, Palatul Creţulescu, Cişmigiul, Conservatorul, apoi strada Poiana Narciselor... De partea cealaltă, doar şuvoiul de maşini nemişcate de toate mărcile şi de toate culorile. Câteva însă i-au devenit însoţitoare pe o bucată de cale, probabil până la strada Luterană, unde drumul se ramifică. După câteva opriri le poţi deja identifica. La fiecare dezmorţire aparentă a traficului maşinile mici accelerează sprinten, cu o încântare iluzorie. Evadarea durează doar câţiva metri, după care autobuzul, oricât ar fi de greoi, le ajunge din urmă c-un mârâit de satisfacţie. Evadaţii s-au cuminţit. Îi recunoşti, iată-i: un Audi bleumarin c-un tip lângă şofer care şade cu mâna scoasă pe fereastră, cu o ţigară fumegând între degete, o Toyota roşie în care şoferul ţine pe volan un ziar desfăşurat larg şi citeşte în timpul opririlor (ba poate chiar şi între opriri), un Opel în care şoferul, nervos, bate tactul cu degetele pe volan... Se întâmplă şi invers, autobuzul să pară că a găsit cale liberă şi să le-o ia maşinilor mici înainte. Spre satisfacţia călătorilor. Dar care călători? Exasperaţi, aproape toţi au coborât. N-au rămas decât vreo doi, mai răbdători, aşezaţi pe scaune, şi patru liceeni care au pus stăpânire pe spaţiul de la mijloc, rezervat persoanelor cu handicap şi cărucioarelor cu copii. Au ieşit de la şcoală, discută relaxaţi şi se simt la largul lor de parcă ceea ce se-ntâmplă în jur n-ar fi câtuşi de puţin treaba lor. Şi probabil nici nu este. Doar că unul din ei îşi întoarce din întâmplare privirea spre maşinile blocate în trafic şi rămâne cu ochii pironiţi afară pe geam. Între ceilalţi trei discuţia începe să lâncezească. Rând pe rând îşi întorc şi ei privirile în aceeaşi direcţie ca şi colegul lor. Acum toţi patru privesc în tăcere, absorbiţi. Cel dintâi observă pe un ton neutru, în contrast vădit cu interesul care i se citeşte în ochi:

— Are ciorapi negri.

Nimeni nu comentează. Doar se uită cu o atenţie abia disimulată.

Un Tico verde-închis a ajuns din urmă autobuzul şi opreşte la o distanţă prudentă în urma Opel-ului. Prin ferestruica maşinuţei s-a văzut o pereche de genunchi tineri în ciorapi negri înălţându-se şi coborând discret pe pedale. Apropiaţi unul de celălalt dar nu chiar lipiţi. Tivul fustei de stofă groasă, la o palmă deasupra genunchilor, urmează la fel de discret jocul genunchilor. Din capul femeii de la volan nu se vede decât tăietura dreaptă a părului negru şi lins, bărbia şi, intermitent, buza de jos. Îndeajuns pentru a-i trăda vârsta tânără.

Coloana de maşini de pe banda alăturată autobuzului se pune brusc în mişcare şi Tico-ul face o tentativă de evadare. Cei patru liceeni, lipiţi de geam, se uită dezamăgiţi în urma maşinuţei. Prin geamul de la spate nu i se mai vede acum decât partea de jos a părului şi mâna pe măciulia schimbătorului de viteze. Dar tentativa de evadare a maşinilor mici eşuează şi de astă dată: autobuzul se aliniază la fereastra mare de la mijloc cu ferestruica laterală a maşinuţei. Cei patru băieţi pot să se bucure din nou de privelişte. Genunchii tineri joacă dulce pe pedale, mâna ei albă aşteaptă pe măciulie următorul prilej de a schimba vitezele. Liceenii şi-au aruncat unul altuia, discret, o privire triumfătoare. În definitiv, cu cât ar putea fi ea mai în vârstă decât ei? Zece ani? Sau chiar mai puţin?

— Poate îşi agaţă ciorapii, încearcă cel care a observat-o primul.

— În ce să şi-i agaţe? replică unul din ceilalţi.

Cu toţii se gândesc că într-adevăr e puţin probabil să existe ceva ţepos în jurul genunchilor ei tineri. Dar ciorapii, ehei! sunt un lucru pe care niciunul din ei n-o să-l poarte vreodată în viaţă. E un privilegiu al femeilor. Şi ei îl regretă. Ciorapii ei negri care se mulează în jos pe gambă... Dar în sus, dumnezeule! pe ce se mulează? Şi până cât de sus?

Dar tinerei femei pare să nu-i pese de toate astea. Are abilitatea să schimbe vitezele, să apese pe ambreiaj şi pe frână, să menţină maşinuţa ei demodată (dar perfect funcţională) în rând cu maşinile mari şi puternice care o premerg şi o talonează.

O diferenţă de zece ani?... Nu se ştie niciodată...

În sfârşit coloana ajunge în dreptul Bisericii Luterane. Autobuzul cârmeşte greoi spre stânga, pe strada Luterană, în timp ce Tico-ul cu ciorapi negri mulaţi pe genunchi tineri de femeie ţâşneşte, eliberat, în sus pe strada Ştirbei Vodă, către hotelul Hilton–Athénée Palace.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou