♥
Jocurile ei cu cărţile, pasienţele, îi stimulau mamei amintirile. În privinţa asta cred o înţelegeam foarte bine. Poate că o pasienţă se întâmpla să nu-i iasă, şi atunci mama rămânea cu privirea în gol. Sau poate că îngândurările ei nu aveau nicio legătură cu pasienţele. Oricum, cu sau fără pasienţe, îi veneau în minte tot felul de gânduri. Aşa a ajuns să-mi vorbească de o mătuşă de-a ei, de care eu nici nu auzisem. O chema Magdalena. Nu s-a măritat, n-a avut niciodată familia ei, povestea mama. Ea singură spunea despre ea că e urâtă şi nesuferită şi că oamenii n-o plac. Nu era genul care să se victimizeze. Era sinceră în aprecierile ei despre sine. Sunt sigură că se înşela, dar nimeni nu putea să-i scoată din cap părerea proastă pe care o avea despre ea însăşi. Ştii cum e, când tu însuţi te consideri antipatic, până la urmă chiar ajungi să fii. Ţie însă îmi aduc aminte că Magdalena îţi era simpatică. Uneori venea în vizită la noi, când erai tu mic. Nu îţi aminteşti de ea, nu? Şi doctorului Uzum îi era simpatică. S-a întâmplat de vreo două ori s-o întâlnească la noi în casă când l-am chemat să te vadă pe... sau, mă rog, când vreunul din noi avea nevoie de doctor. Apoi, în lipsa ei, am schimbat cu doctorul câteva păreri despre ea. Magdalena a avut ghinionul să se îmbolnăvească de tuberculoză osoasă. Unul din ele. A avut nenumărate, şi în privinţa asta nu exagera, te rog să mă crezi... Doctorul Uzum nu putea face mare lucru în ceea ce o privea, doar să-i dea câteva sfaturi despre clinicile unde ar fi fost cel mai bine să se trateze. În rest, nu putea să facă nimic. Şi până la urmă Magdalena s-a prăpădit, biata de ea. Atât a fost de modestă şi de umilă încât nici absenţa ei nu s-a prea simţit.
Mama strângea cărţile de pe masă şi le punea pachet într-o margine, semn că n-avea să se mai atingă de ele, cel puţin următoarele câteva ore. Velurul rămânea verde, întins şi curat, doar cu beţişoarele mele de marocco într-o altă margine; nici eu nu mai aveam chef de joc.
Magdalena a rămas în gândul meu, relua mama, încă mai vieţuieşte prin mine, ca să zic aşa. Chiar dacă asta n-o încălzeşte cu nimic. Doar că acum nu mai e nici urâtă, nici nesuferită, şi nici nu mai suferă. Asta, pentru că eu n-o consider astfel şi în gândul meu nu are de ce să mai sufere. A fost mătuşa mea, sora mamei, şi a avut ghinion în viaţă, asta e. Iar eu am trecut deja de patruzeci de ani — cât o să mai trăiesc? Odată cu mine, Magdalena o să moară definitiv. Nimeni n-o să-şi mai aducă aminte de ea. Poate doar tu să-ţi aminteşti cele spuse de mine, dar asta nu reprezintă mare lucru. Nici pentru tine, nici pentru memoria ei. Ea, figura ei, faptele ei, amintirile despre ea, sunt pe ducă, Alexandru. Abia dacă mi-au mai rămas cu ea o poză sau două. Copiii tăi, parcă văd, or să ridice poza dintr-un teanc cu nenumărate alte poze, or să-şi mijească ochii şi or să întrebe: Asta cine mai e?
Ghicindu-mi gândul, mama îmi împingea scaunul la fereastră şi rămânea în spatele meu, privind şi ea pe fereastră. Vedeam livada, mică aşa cum era, cuprinsă între zidurile dosnice arhicunoscute, fără deschidere spre stradă, şi banca pe care o construise tata, unica bancă din livadă, pentru odihna sa — zicea el — în după-amiezile toride de vară. Lipsea o măsuţă în faţa băncii, pe care — tot el era cel care o spunea — spera s-o fac eu într-o bună zi, cu propriile mele puteri, spre bucuria tuturor din familie. Vedeam peste coroanele pomilor zidul dosnic al casei învecinate, cu etaj, pe întinderea căruia exista o singură ferestruică, sus în colțul din dreapta. Mă tot întrebasem de ce una singură? Şi în ce fel de încăpere era acea ferestruică: să fi fost o cămară acolo? Să fi fost o baie?
Mama continua să stea îndărătul meu şi să privească pe fereastră, în livadă.
— Uneori stau şi mă întreb — spunea ea — cu ce sunt mai prejos, cu ce sunt mai puţin reale personajele din întreaga literatură a lumii? Oare Robinson Crusoe chiar n-a existat decât în imaginaţia autorului? Nu vorbesc de oamenii vii care le-au servit scriitorilor de modele; am auzit că mai toţi au pornit de la persoane care au existat de-adevăratelea. Uite, D’Artagnan, sau Marele Gatsby, sau Anna Karenina. Fiecare a avut o viaţă, cea pe care le-a hărăzit-o scriitorul care le-a creat. Dar cu viaţa lor au umplut de-a lungul timpului viaţa atâtor milioane ce cititori. Bun, de-acord, poate că nu sunt decât nişte himere. Dar cu ce sunt ele mai himere decât atâtea şi atâtea umbre ale unor oameni care au trăit în trecut? Ba chiar mă gândesc că sunt mai puţin himere pentru că, iată, li se cunosc detaliile biografice, li se cunosc faptele, ba chiar şi trăsăturile feţei. Cu toţii ştim că Cyrano de Bergerac a avut nasul mare, că Don Quijote era înalt şi slab, purta cioc şi era cam ciudat. Dar trăsăturilor oamenilor din trecut? Himerelor care zac în cimitire — mă rog, ce a mai rămas din ele — nu li se mai ştie decât numele scris pe cruce. Iar după un număr de ani, nici măcar atât. Până şi numele le dispare pentru totdeauna... Apropo, ar trebui să mai trec pe la cimitir să văd ce se mai întâmplă cu mătuşă-mea Magdalena... Ar trebui, Alexandru, să trăim, cum să spun? împreună cu personajele. În aceeaşi lume. Să le cunoaştem mai bine, să ne obişnuim cu ele, iar alţii, cei care se pricep, scriitorii, ar trebui să adauge de la ei, să le completeze — trăsăturile de caracter, ba chiar şi pe cele fizice. Oamenii ar trebui să se întrebe cum s-ar comporta Don Quijote dacă ar fi în locul Căpitanului Nemo. Sau ce s-ar întâmpla cu D’Artagnan dacă ar trăi Revoluţia Franceză. Ar fi foarte interesant. Eu înţeleg că scriitorii sunt preocupaţi mai mult de probleme filozofice. Dar personajele care umplu întreaga noastră lume sunt la fel de importante...
Începeam să o privesc pe mama cu alţi ochi şi să-mi promit că o să fiu mai interesat de pasienţele ei pe masa acoperită cu velur verde.
***
*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
