Divorţ fericit! (12)*

   Capitolul 7 (3)

— Gata cu dansul? strigă moderatorul plin de vervă şi de voioşie după ce ajunse la microfonul de pe estradă. Ei, văd că mai sunt doar vreo două perechi pe ring! Nu vă sfiiţi. Continuaţi. Pe mine nu mă deranjează. Ştiu din proprie experienţă că se poate auzi la fel de bine şi în timp ce dansezi... Aşadar, iată-ne la un adevărat cabaret! Îţi face plăcere să te uiţi! Lumea mănâncă, bea, se distrează, iar alţii, în speţă eu, asigură spectacolul! Cu deosebirea că aici avem un spectacol cu participarea spectatorilor. Nu aveam în program aşa ceva, dar aşa s-a nimerit! Încă o dată se dovedeşte că divorţul nu-i împiedică pe oameni să se simtă bine.
   Gemi, tăcând pentru câteva momente, cu microfonul ţinut la gură doar aşa, de amuzament, îşi roti privirea încântată peste mesele animate de pe tot cuprinsul salonului, mici lumi clincăind de tacâmuri şi de pofte mărunte şi nevinovate.
   — Şi uite-aşa, spuse el cu voioşie, ne facem prieteni fără să ne dăm seama cum şi de ce. „Prieteni la Ţărmul Armoniei”, ce ziceţi de un asemenea titlu de roman, domnule Viorel Marinescu? Îi făcu invitatului un semn amical cu mâna peste capete, iar domnul Marinescu îi răspunse neaşteptat de prompt în acelaşi fel, şi încă cu şi mai multă însufleţire îi răspunse însoţitoarea sa, Adina Mircioiu, toată numai zâmbet prietenos. Dar dacă vă apucaţi de o asemenea treabă, aveţi grijă pe unde vă păstraţi însemnările cu nume de personaje, nu cumva să treziţi suspiciuni în familie!... Domnul Marinescu se pare că îi răspunse: Nicio grijă!, dar vocea sa, din cauza antrenului din salon şi în lipsa unui microfon, nu răzbătu prea departe.
   — Salutare, domnule Colobreja! Gemi îi făcu şi lui semn cu mâna peste capete, făcându-i onoarea să-l includă pe lista prietenilor de la Ţărmul Armoniei... Daţi-mi voie să mă întrerup pentru câteva secunde pentru a le mulţumi prietenilor noştri instrumentişti, care ne părăsesc în seara asta... Mulţumiri saxofonistului nostru, Nelu Barbu! A fost o seară minunată!...Şi încă mai este, doamnelor şi domnilor, dar va fi de aci încolo fără muzică, se grăbi el să atenueze o eventuală dezamăgire a publicului cauzată de interpretarea greşită a cuvintelor sale, cum că seara ar fi fost pe cale de a se încheia şi pentru oaspeţi... Saxofonistul se înclină în faţa publicului, scoase din ham cârligul saxofonului şi puse instrumentul pe scaun... Mulţumim, Nelu Barbu! Mulţumim şi bateristului nostru Bebe Naidin! Mulţumim şi basistului Teo Andronescu precum şi pianistului nostru Marius Lungu. Pianistul lansă o ultimă trenă de note romantice şi se ridică de pe scaun înclinându-se în faţa publicului... Mulţumim! Vă aşteptăm şi mâine... Şi în timp ce instrumentiştii coborau de pe estradă, reluă dialogul cu domnul Colobreja... — Tocmai îl salutam pe distinsul nostru invitat, domnul Maxim Colobreja. Adio, domnule Colobreja!
   — De ce adio, Gemi dragă? Domnul Colobreja se ridică de la masă contrariat şi în acelaşi timp amuzat. Vrei să-mi dai papucii?
   — Nu. Adio, în sensul că vă luaţi adio de la estradă, dragă domnule Colobreja. V-aţi luat porţia!
   — Nu se ştie niciodată!
   La distanţă, domnul Colobreja era în vervă şi protesta amical.
   — Sâmbătă sunt trei ceasuri rele! îl avertiză Gemi la fel de amical.
   — Azi e vineri, Gemi dragă, ai uitat?
   — Ştiu. Sâmbătă e mâine.
   Domnul Colobreja făcu în glumă, cu braţul, un gest de lehamite de a continua războiul absurdităţilor cu moderatorul şi se aşeză la loc pe scaun.
   — Am reţinut ce a spus ieri domnul Marinescu, îşi continuă Gemi show-ul. Că există un mister al femeii. Da? Toată lumea e de acord cu asta. Deşi prietenul nostru scriitorul pretindea că bărbaţii pot fi la fel de interesanţi. Pot fi oare, mă întreb eu, şi vă întreb? Răspunsul este: poate că pot fi. Dar nu sunt! Să fim serioşi, domnilor! După cum observaţi, mă adresez dumneavoastră, domnilor, şi vă cer să încercaţi să fiţi obiectivi. Suntem noi, bărbăţii şi femeile, aceeaşi specie? Eu zic că nu. Nu-i ideea mea, dar vă spun că subscriu la ea sută la sută! Cum să fim aceeaşi specie, dacă suntem cu totul altfel? Să nu credeţi, doamnelor şi domnilor că pledez pentru divorţ! Adică, sigur, cineva, auzindu-mă şi fiind de acord cu mine, ar putea să spună: Păi sigur! dacă suntem două specii diferite, e normal să nu putem convieţui. Eu spun însă că suntem două specii diferite osândite să trăiască împreună! Ce ziceţi de-o asemenea idee? Cred că în asta stă misterul. Nu zic că femeia n-ar fi un mister!... Să mă scuze doamnele... misterioase! Uitaţi-vă la apucăturile bărbaţilor şi comparaţi-le cu apucăturile femeilor. Diferă ca de la cer la pământ. Ştiţi cum se spune, bărbaţii vin de pe Marte, femeile vin de pe Venus! La planete mă refer, desigur. Bărbaţii au în sânge spiritul războiului, femeile aduc pacea şi reconcilierea. Şi bineînţeles dragostea! Cel puţin, teoretic. Nu vreau să mă întorc cu gândul la Antichitate şi la Evul Mediu, când bravura militară era singura virtute a bărbaţilor. Nu vreau nici să fac elogiul faptelor de vitejie ale militarilor bărbaţi în vremurile moderne. Ceea ce observ este că de când bravura militară a încetat să mai fie apreciată, spiritul războinic al bărbaţilor s-a refugiat în căsnicie!... Un cor aprobativ de voci feminine amestecate cu aplauze se ridică de la multe din mesele din salon. — Aşa este, doamnelor, aveţi toată îndreptăţirea din lume să aplaudaţi. Dumneavoastră sunteţi cele care întotdeauna au avut de tras ponoasele.
   La masa lui foarte apropiată de estradă, domnul Colobreja sări în picioare, prefăcându-se indignat:
   — Păi bine, Gemi, tu de partea cui eşti! Tu, bărbat, îi ataci pe bărbaţi? Păi ce fel de bărbat eşti tu?
   — Păstraţi-vă calmul, domnule Colobreja, îi replică moderatorul, cu un început de iritare, pe care tonul său mucalit nu reuşi să o acopere în totalitate. În acest salon sunt apărate interesele celor care le merită!... Doamnele de la toate mesele, mai entuziaste ca oricând, săriră în apărarea lui Gemi, stârnind o hărmălaie fără precedent, astfel că domnul Colobreja fu silit să se aşeze la loc.
   — Interesele şi meritele! reluă moderatorul punând accentele unde trebuie şi făcând, bine dispus, cu ochiul către sală. Sunt total de acord cu doamna care a spus că bărbaţii, una-două, se bosumflă din te-miri-ce şi după aceea femeile sunt nevoite să irosească o viaţă întreagă să-i împace. Este aici doamna care a spus asta?
   La început nicio doamnă din salon nu se arătă dispusă să-şi asume acele cuvinte. Carmen se ridică de la masă, parcă fără voia ei, contrariată — deşi cu oarece întârziere —, stârnind protestele fostului ei soţ:
   — Mă faceţi să cred într-o minune, domnule Gemi... începu Carmen. De unde ştiţi dumneavoastră ce am vorbit eu între patru ochi cu fostul meu soţ?
   — Vă rog, doamnă Văduva, nu mă faceţi să mă simt mai bătrân decât sunt: Gemi, pur şi simplu. De acord? Dar de ce nu poftiţi sus pe estradă?
   Carmen dădu să iasă de la locul ei.
   — Carmen, nu te prosti! îi şuieră Andrei, mânios, uitând pentru moment că nu mai erau de mult ceea ce se cheamă un cuplu.
   — Da’ de ce, Andi, îi replică ea, extrăgându-se din spaţiul îngust dintre scaun şi masă. Anumite lucruri trebuie spuse.
   Iat-o deja în mers printre mese, către estradă, unde Gemi, curtenitor, o aştepta la capătul celor două trepte, făcând observaţia că:
   — Nici măcar nu e prea sus. Nu vă înţeleg îngrijorarea, domnule Văduva. Poftiţi, doamnă Văduva. Îi întinse mâna şi o ajută să urce pe estradă. Bine aţi venit, stimată doamnă.
   — Dacă vrei egalitate, dragă Gemi, nu mă face nici tu să mă simt mai bătrână decât sunt. Mai ales că eu aş avea mai multe motive — ştii la ce mă refer. Zi-mi deci Carmen. Da?
   — Nici nu ştii ce mă bucur, Carmen! exclamă Gemi. Şi părea cât se poate de sincer. Mă bucur de fiecare dată când cineva poate să facă un lucru, indiferent ce, din toată inima, fără să fie nevoie să ceară încuviinţarea altcuiva. Sunt sigur, dragă Carmen că nici tu nu te aşteptai să ajungi aşa de repede aici pe estradă. Dar iată-te! Gemi îi strecură în mână un microfon. Aşadar, Carmen, e adevărat că voi femeile trebuie să vă irosiţi ani din viaţă ca să ne împăcaţi pe noi bărbaţii când ne burzuluim. Şi ne burzuluim, nu glumă! Sunt de acord, ştiu asta. Părerea mea era că asta vine tot din spiritul războinic al bărbaţilor, defulat, vorba lui Freud. Problema e că noi am face bine să şi avem motive să ne burzuluim.
   — Şi chiar crezi în povestea aia cu două specii diferite? îl întrebă Carmen. Râse amuzată. — Specii diferite! Mda. Interesant.
   — Specii diferite, da, dar care se iubesc una pe alta, rosti el cu graţioasă voluptate. Se iubesc şi au nevoie una de alta.
   — Şi uneori se duşmănesc, completă Carmen cu realism.
   — Da, din păcate. Aşa e. Ar trebui să punem umărul cu toţii şi să schimbăm lucrurile. Dacă mai pot fi schimbate. Tocmai de aceea aş fi dorit să aud şi părerea domnului Văduva. Crezi că ar accepta să urce şi domnia sa pe estradă, dragă Carmen.
   — Eu sper că da, răspunse Carmen. Şi se întoarse spre fostul ei soţ, peste mese: — Hai, Andi, te rog. Fă un efort. E bine să învăţăm unii din greşelile altora.
   Vocea domnului Văduva se auzi depărtată şi ostilă. Se încăpăţâna să refuze invitaţia lui Gemi şi a fostei consoarte. De aceea nu puţini fură aceia care se mirară văzându-l că o porneşte totuşi către estradă. E drept, greoi şi fără chef şi cu aerul său veşnic morocănos.
   — E mai bine, domnule Văduva, îl întâmpină Gemi la capătul scăriţei, afişând un aer amical ponderat, potrivit cu firea invitatului său. E un exerciţiu bun pentru toată lumea. Încerc şi eu să-mi imaginez cum e când se-adună toate amărăciunile vieţii.
   La masa domnului Colobreja, însoţitoarea acestuia, Mihaela, se apropie de urechea mult mai vârstnicului ei concubin şi îi şopti pe un ton admirativ: — E un adevărat vrăjitor Gemi ăsta, dacă a reuşit să-l pună în mişcare pe ursul de Văduva! Domnul Colobreja nu îşi desprinse ochii de estradă, inexpresiv ca un sfinx acru.
   — Asta ce-nseamnă? i se adresă domnul Văduva moderatorului. Că trebuie să vă imaginaţi amărăciunile altora? În viaţa dumneavoastră totul a fost senin şi neted?
   — Nicidecum, domnule Văduva. De amărăciuni nu duce nimeni lipsă. În ce mă priveşte, tot ce am făcut a fost să încerc, cum să spun, nu să uit de amărăciuni ci să trec peste ele.
   — Foarte frumos din partea dumitale. De fapt, ce m-a făcut să vin totuşi pe estradă a fost ceea ce ai spus dumneata un pic mai înainte. Că trebuie să avem şi motive să ne burzuluim.
   — Da, aşa am spus. Şi nu-i aşa?
   — Foarte bine. Dar hai să renunţăm la cuvintele şăgalnice, cu care dumneata îţi faci spectacolul. Hai să spunem „motive de supărare”. Nu „de burzuluială”. De acord? Văd că fosta mea consoartă, care se laudă că şi-a păstrat numele meu...
   — Dar ţi-am explicat de ce, Andi dragă, îl întrerupse Carmen cu un aer dezamăgit. Nu mă laud.
   — Lasă, nu mai începe alte explicaţii. Ceea ce vreau să-i reamintesc fostei mele consoarte, care se plânge să femeile sunt condamnate să-i împace pe bărbaţii năzuroşi...
   — Staţi puţin, domnule Văduva, îl întrerupe Gemi. Ca să înţeleagă toată lumea. Deci care-i povestea dumneavoastră? Acum doisprezece ani aţi părăsit-o pe Carmen pentru a vă recăsători cu o altă femeie, da?
   — Dar văd că eşti foarte bine informat, domnule Gemi!
   — Face parte din meserie, explică moderatorul.
   — Da şi nu, replică Andrei. Ştii cumva şi cum o cheamă pe ce-a de-a doua soţie a mea?
   — De care de asemenea aţi divorţat... Şi dacă v-aş spune că-i ştiu numele, aţi fi foarte burzuluit, domnule Văduva?
   Râsete răzleţe se ridicară din salon. Chelnerii plecaseră, muzicanţii de asemenea, aproape nimeni nu mai mânca şi salonul întreg era relaxat, poate chiar un pic obosit.
   — Nu m-aş mira prea tare. Ceea ce sunt sigur că nu ştii dumneata, şi văd că la rândul ei Carmen se preface că a uitat, este că n-am plecat aşa, fără niciun motiv, doar fiindcă mi s-au aprins călcâiele după una tinerică.
   „Şi focoasă!” strigă cineva din sală, prompt, cu o voce spartă, stârnind hazul multora din restaurant.
   — Da, mă rog, şi focoasă, acceptă domnul Văduva. Carmen poate crede că eu nici n-am băgat de seamă povestea cu Nestor.
   — Staţi-staţi-staţi! Ceva îl făcuse pe Gemi să se panicheze şi să se repeadă, ridicând braţele spre interlocutorul său, să-l împiedice să continue. — Domnule Văduva, nu uitaţi că nu suntem între patru ochi! Suntem în public, încă o dată vă spun: lumea care vă priveşte trebuie să înţeleagă. Cine este Nestor?
   — Întrebaţi-o pe Carmen, răspunse Andrei, pornit. Când s-a întâmplat toată povestea, ea poate crede că a trecut neobservată. Nu, n-a trecut. Doar că eu n-am dorit să fac din asta un scandal. Şi nu, ceea ce s-a întâmplat n-a durat o zi sau două, sau trei. A durat luni de zile. Aşa că nu vreau să mi se scoată pe nas că m-am comportat iresponsabil când am părăsit-o.
   — Vai, Andi, spuse doamna Văduva cu vocea gâtuită de emoţie, era mai bine când eram numai între noi doi. Nu trebuia să ne urcăm pe scenă, îmi pare rău.
   — Nu trebuie să-ţi pară rău, Carmen, interveni moderatorul. De altfel, chiar tu l-ai chemat pe fostul tău soţ, în ideea că — te citez — „e bine să învăţăm unii din greşelile altora”. Deci cum e cu Nestor? Cine este, sau a fost, Nestor, ne spui?
   — Nestor a fost un băiat, spuse Carmen, la fel de emoţionată, un coleg de serviciu.
   — Ai avut o relaţie cu el? o întrebă abrupt Gemi.
   — O relaţie? repetă Carmen încurcată, ca şi cum în prima clipă i-ar fi scăpat sensul cuvântului. Da, cred că se poate spune şi aşa.
   — Când s-a întâmplat asta? vru Gemi să ştie.
   — Acum... vreo treizeci şi cinci de ani.
   — Stai puţin! tresări el. Treizeci şi cinci de ani? Vrei să spui că a fost cu mai bine de zece ani înainte ca soţul tău să te părăsească? Moderatorul se întoarse către Andrei: — Cum, domnule Văduva, am înţeles eu bine? Relaţia lui Carmen cu un băiat, veche de peste zece ani, a fost pentru dumneavoastră motiv de a vă părăsi consoarta?
   — Unele lucruri nu se uită, explică sumbru domnul Văduva.
   Moderatorul era înclinat să admită că da, într-adevăr, unele lucruri nu se uită. La o masă dintre cele multe din salon, de unde Carmen şi Andrei plecaseră nu cu mult timp în urmă, Bruno se întoarse către noua sa parteneră: — Otilia, nu crezi că femeia asta merita o soartă mai bună? A avut ghinion cu acest neisprăvit al ei. — Se pare că totuşi ea l-a rugat s-o însoţească aici la Ţărmul Armoniei, îi răspunse Otilia. La care Bruno clătină din cap râzând resemnat: — Mda, complicate sunt căile Domnului!
   — Vrei să ne povesteşti, Carmen, ce s-a întâmplat atunci, cu mulţi ani în urmă, în relaţia ta cu Nestor?
   Moderatorul se depărtă doi paşi către marginea estradei, astfel ca doamna Văduva să rămână singură în centrul atenţiei, cu toate privire aţintite spre ea, ca şi cum s-ar fi aflat pe o scenă, într-un spot oval de lumină.
   — Era colegul meu de serviciu, începu ea. Lucram pe atunci la Ministerul Învăţământului. Nestor lucra într-un birou nu chiar alăturat ci la câteva uşi mai încolo, pe acelaşi coridor, şi era cu vreo doi ani mai mare ca mine, un an sau doi, nu-mi amintesc exact. Într-adevăr, Andrei nu ştia nimic de el. Nu i-am spus. Şi de fapt, ce puteam să-i spun? Că Nestor mă plăcea? Nu ştiu dacă mă plăcea. E-adevărat, am fost de mai multe ori împreună la bufetul ministerului, era pasionat de poezie, nu, nu scria el versuri, îmi recita din poeţii... mă rog, îi prefera pe clasici.
   — Şi te prefera şi pe tine, Carmen, nu-i aşa?
   — Oarecum. Nu pot să neg, dar...
   Gemi se întoarse într-un gest teatral către celălalt invitat de pe estradă:
   — Să vă aduc un scaun, domnule Văduva?
   — Putem să râdem, domnule Gemi, dar astea sunt lucruri pe care eu le aud pentru prima oară, răspunse Andrei fără să-i împărtăşească moderatorului entuziasmul.
   — Dar parcă ziceaţi, domnule Văduva, că eraţi la curent cu toate „faptele de trădare” ale soţiei dumneavoastră. Sau n-am înţeles eu bine?
   — Oricum, vă daţi seama, la întâlnirile ei n-am luat parte — la bufetul ministerului sau prin cine ştie ce alte locuri.
   — Aşa e, Carmen? se întoarse Gemi spre interlocutoarea sa, întrebător. Ai frecventat, împreună cu prietenul tău, multe alte locuri?
   — Important e, Gemi dragă, că oamenii pot să atingă un anumit grad de încredere unul într-altul. E nemaipomenit să existe o asemenea persoană, căreia să i te poţi destăinui... să ajungi să-i faci mărturisiri.
   — Ce fel de mărturisiri, Carmen?
   Doamna Văduva ezită, fu vizibil efortul ei de a-şi lua inima în dinţi:
   — După ceva timp Nestor mi-a mărturisit că are unele probleme cu femeile.
   — Ce spuneam! izbucni domnul Văduva. Astfel de lucruri nu se spun între oameni care abia se cunosc!
   — N-a spus nimeni că abia ne cunoşteam, dragă Andi, se apără Carmen. A fost o relaţie de prietenie. Nevinovată, până la urmă.
   — Cât de nevinovată, Carmen? o provocă Andrei. Te-ai dezbrăcat în faţa lui?
   — Andi, spuse Carmen fără să-şi ascundă dezamăgirea, când m-ai părăsit ai făcut-o în mare grabă. Şi la o vârstă când alţii s-au obişnuit de multă vreme cu o viaţă aşezată. Dar văd că tu eşti mereu pripit. Aşa ai fost toată viaţa. Poate că îndărătul a ceea ce mi s-a întâmplat mie atunci se ascunde ceva mult mai complicat.
   — Aici îţi dau dreptate, interveni Gemi. Mă văd nevoit să reamintesc încă o dată că noi, bărbaţii şi femeile, facem parte din specii diferite. Să ştiţi, doamnelor şi domnilor, vă anunţ pe toţi, n-am de gând să renunţ la ideea asta. Aşadar, mi se pare firesc să se ivească la tot pasul complicaţii. Nu ştiu dacă Doamna Zenobia îmi împărtăşeşte vederile — am s-o întreb cu prima ocazie —, dar se vede cu deplină claritate: chiar dacă avem nevoie unii de alţii, chiar dacă suntem condamnaţi să ne iubim, totuşi de foarte multe ori nu putem ocoli starea de conflict. Aşadar, dragă Carmen, ai de gând să-ţi duci istorisirea până la capăt? Dacă da, te invit să ne spui ce s-a întâmplat până la urmă.
   — Păi, n-ar mai fi prea multe de spus... Carmen ezită. — Da, m-am dezbrăcat. Am vrut să-l ajut pe Nestor, asta-i tot. M-am dezbrăcat în faţa lui... dar n-a fost de niciun folos.
   — Unde s-a întâmplat asta? Acasă la tine?
   — Nu. La el.
   — Apropo de locurile unde au ajuns! strigă ironic domnul Văduva.
   Gemi îl ignoră cu desăvârşite şi rămase întors spre Carmen.
   — Şi? Cum? Totul s-a oprit aici? N-a fost nicio urmare? se interesă el, fără să-şi ascundă indignarea.
   — N-a fost nicio urmare, spuse Carmen cu simplitate. Cu asta s-a terminat totul.
   — Nestor n-a fost în stare să aprecieze sacrificiul pe care ai fost gata să-l faci pentru el? Îl plâng, dragă Carmen. Şi totodată simt nevoia să mai adaug: niciodată bărbaţii nu sunt în stare să aprecieze sacrificiile femeilor!
   În salon se ridică un bărbat destul de tânăr şi vorbi cu voce sonoră, peste capetele celorlalţi:
   — Dacă-mi permiteţi, doamnă Văduva, sunt curios dacă ceea ce aţi făcut pentru tânărul acela a fost din pură generozitate. Adică n-aţi simţit nimic pentru el? Chiar nimic?
   Carmen stătu în cumpănă înainte de a răspunde, descurajată. Avea aerul că regretă jocul în care intrase.
   — Ba da. Mă emoţiona. Mai ales prin stângăcia lui. Şi prin neajutorarea lui.
   — Hai să-ţi dau un exemplu, Gemi, interveni impetuos domnul Colobreja de la masa sa, fără să se ridice. Vrei să-ţi dau un exemplu?
   — Un exemplu de ce? întrebă moderatorul.
   — Un exemplu de sacrificiu al femeilor.
   — Forţaţi nota, domnule Colobreja.
   — Cum adică, forţez nota?
   — Parcă ne-am luat adio de la intervenţiile publice. Bine, hai să trecem cu vederea. Care era exemplul?
   — Uite, de pildă o femeie a avut o aventură într-o dimineaţă, să zicem. Un bărbat pe care doar îl cunoştea până atunci i-a devenit amant. Aşa, ca să fiu pe linia compătimirii tale... şi a doamnelor din sală... Femeia aia trebuie să facă faţă unui moment greu din viaţa ei, atunci când trebuie să dea ochi cu soţul, când acesta se întoarce acasă, seara. El poate revede casa aşa cum a lăsat-o, aşa cum o ştie, dar nimica nu mai e cum a fost. Nevastă-sa musteşte de... viciu, înţelegi ce vreau să spun, Gemi dragă! Amantul nu mai e de faţă, habar n-are ce-i în sufletul femeii cu care el şi-a satisfăcut poftele. Ea e singură şi trebuie să se prefacă din răsputeri, pentru ca soţul încornorat să nu bage de seamă. Se pisiceşte mai mult decât în alte împrejurări pe lângă el, iar el, bietul, poate că se întreabă ce-i cu ea, dar nu-i sigur că e ceva schimbat, pune totul pe seama toanelor femeii. Dar noi ştim că ea a făcut un imens sacrificiu.
   — Dar ştiu că aveţi ceva imaginaţie, domnule Colobreja! Se vede că v-aţi gândit mult la ceea ce tocmai ne-aţi spus. Mă întreb când. Când v-aţi gândit? Probabil pe la începuturi. Fiindcă nu vă văd eu preocupat, mai recent, de soarta soţului încornorat şi de frământările amantei care i-a pus coarne... Din păcate, aici se încheie ziua de vineri. Vă mulţumesc ambilor, ţie, Carmen Văduva, şi dumneavoastră, domnule Văduva... Vă mulţumesc şi... ne mai vedem.
   În timp ce cei doi Văduva coborau de pe estradă, moderatorul se adresă tuturor invitaţilor din salon.
   — Cred că v-am ţinut destul. Urmează o noapte, sperăm liniştită, după care Doamna Zenobia, deşi nu este de faţă, are plăcerea să vă invite să vă petreceţi încă o zi, penultima, la hotelul Ţărmul Armoniei. Permiteţi-mi deci să mă retrag. Dar dumneavoastră puteţi să rămâneţi în continuare, să vă terminaţi consumaţia, să mai staţi, poate, de vorbă... dacă n-aţi stat destul. Doamna Zenobia şi agenţia AT, şi bineînţeles eu personal vă urăm Divorţ fericit!
   Gemi coborî de pe estradă, şi odată cu el cei mai mulţi din salon începură să se ridice de la mese. Era destul deocamdată. Mulţi se gândeau, poate, incitaţi de cele petrecute şi spuse în prezenţa tuturor invitaţilor, că le va veni şi lor rândul să-şi dezvăluie în următoarea seară avatarurile vieţii. Nu neapărat ca o terapie. Dar aici la Ţărmul Armoniei toate aveau şansa să apară — chiar şi în propriii lor ochi — într-o lumină nouă şi neobişnuită.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru