Mama m-a învăţat o rugăciune inventată de ea, care sună cam aşa: „Doamne,
Mai târziu avea să încerce să câştige la loto jucând cu datele zilei mele de naştere — 3,11,38. Dar n-a fost să fie.
●
Iepurii angora ai domnului Hoepfner au dispărut. Coteţul, lipit de peretele de lemn al bucătărioarei de vară, la piciorul trunchiului retezat al caisului uscat, a rămas gol. Într-o zi de vară cu cer furtunos mă strecor în el. Abia încap. Stau ghemuit, dincolo de uşiţa cu plasă de sârmă, pe paiele vechi, simţindu-mă la adăpost, ca în multe alte locuri strâmte şi ferite pe care le-am găsit sau mi le-am creat. Şi atunci, deodată, cerul crapă chiar deasupra capului într-un tunet sălbatic împroşcând cu mii de ace asurzitoare. Mă zbat înnebunit să ies, zgâriindu-mi spinarea de rama uşiţei.
●
Domnul Hoepfner are din nou iepuri. Iată-i în coteţ, bulucindu-se prietenoşi la uşiţă, claie peste grămadă, cu nările fremătând, sperând să capete de la mine frunze de salată. Observ că unul dintre ei nu dă niciun semn de nerăbdare; de fapt, ceilalţi calcă peste el cu nepăsare. Mă uit mai atent: zace nemişcat şi ochii îi sunt tulburi. Toată acea vânzoleală peste cadavrul semenului lor mă indignează.
●
Ca să ieşim în stradă, totdeauna trecem prin faţa casei familiei Peiu de la mijlocul curţii. De data asta uşa lor e deschisă şi dinăuntru vine întrebarea domnului Peiu: Hei! încotro aţi pornit-o?... Tata, într-o dispoziţie minunată de miez de vară la lăsarea serii, se opreşte în dreptul uşii, îşi ia o poză marţială, îşi scoate în faţă piciorul drept proptindu-l ţeapăn în pământ cu muchia tocului şi, ducându-şi mâinile la spate, uşor aplecat în faţă, îi răspunde teatral: La cinematograf! *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
