Până pe la sfârşitul anilor ’40 locul nostru de scaldă, al tatei şi al meu, în Doftana era în dreptul Uzinei de apă. Tata avea acolo un prieten basarabean, domnul Ciobanu, o adevărată efigie a tehnicianului mecanic din interbelic, supravieţuitor al războiului, un bărbat înalt, spătos, cu părul lins, chiar chipeş aş zice, distant doar atât cât să nu poţi nega că-i totuşi plăcut şi sociabil — o figură tipică de emigrant rus, un fel de Şaliapin necântător şi mai tânăr. Domnul Ciobanu purta o salopetă albastră, decolorată dar nu prea mult, cu bretele cu catarame peste umeri, totdeauna curată şi călcată şi niciodată lălâie, adică exact pe măsura lui. Trăia izolat, împreună cu familia, într-o locuinţă de serviciu, o adevărată gospodărie înconjurată de pomi fructiferi de toate soiurile: peri, pruni, meri, vişini. Trebuia să asigure funcţionarea Uzinei de apă, şi cred că o făcea singur fiindcă nu-mi amintesc să fi întâlnit acolo la uzină vreo altă figură în afară de el. (Dar poate mă înşel.) Avea un băiat, cu vreo câţiva ani mai mic decât mine, atât de diferit de taică-său încât nici n-ai fi zis că-i al lui: slab şi neîngrijit, cu picioarele ca nişte beţe, în schimb cu o burtică proeminentă, precum copiii subnutriţi din pozele cu Africa ecuatorială. Nu-i ţin minte numele. În plus era şi posac şi tăcut — nu cred că l-am auzit vreodată scoţând măcar o vorbă. Încă înainte de 1950 s-au mutat cu toţii la Timişoara, un oraş de care auzisem că ar fi fost mare, frumos şi civilizat. Motiv pentru care l-am invidiat puţin pe puştiul cel subnutrit al domnului Ciobanu, care, iată, avea să-şi ducă viaţa de-aci înainte într-un mediu prielnic. Îl şi vedeam crescând, întremându-se, ajungând un tânăr voinic şi destoinic, la fel ca şi taică-său.
Ca să ajungi de la locuinţa domnului Ciobanu la Uzina de apă trebuia să cobori coasta, cale de vreo cinzeci de metri, lăsând livada în urmă, pe o cărare însorită, apoi se deschidea către hală, în zid, o poartă largă de fier, iar înăuntru te trezeai învăluit de o lumină umbroasă căci aproape întreg peretele dinspre râu nu era decât o largă fereastră de sticlă, iar ceea ce domina interiorul era o uriaşă roată de oţel, înaltă cât două staturi de om, pusă în mişcare de un motor electric printr-o solidă curea de transmisie. Interiorul trepida temeinic de la acel mecanism plin de forţă, spiţele se perindau pe dinaintea ochiurilor de geam, în contralumină, iar faţa tatei se lumina toată de o lumină lăuntrică fiindcă probabil dintotdeauna îl încântase în secret tehnica, dar forţele ostile ale vieţii îl îndreptaseră către munca de birou. Şi pe mine de asemenea, acolo în hala Uzinei de apă, mă încălzea un val de fericire ascunsă fiindcă, la rândul meu, probabil că mă atrăgea tehnica roţilor uriaşe şi a curelelor de transmisie şi, după cum păreau să se înfăţişeze pe atunci lucrurile, nimic nu mă împiedica să mă las în viitor purtat de acea atracţie. Domnul Ciobanu cocea pere pe carcasa motorului electric, cel care antrena uriaşa roată cu spiţe groase cât braţul (nu cât al meu, desigur, ci cât braţul vânjos al domnului Ciobanu) şi îmi oferea şi mie câte una, condescendent, ca şi cum ar fi fost un lucru unic pe lume acea pară coaptă pe carcasa încinsă a unui motor electric. Şi la urma urmei de ce n-ar fi fost?
Dar până la urmă îl lăsam pe domnul Ciobanu să-şi vadă de serviciul lui la Uzina de apă şi mergeam să ne scăldăm. Mai aveam de acolo foarte puţin de coborât fiindcă Uzina era construită aproape la acelaşi nivel cu râul, apărată doar de un dig. Mama avusese foarte rar ocazia să vadă râul de aproape, căci rămânea acasă să gătească şi, fie vorba între noi, nici nu se prea dădea în vânt după drumurile lungi cum era cel de acasă până la Doftana. Dar, atât cât îi fusese dat să-l vadă, râul o uimea şi în glasul ei răzbătea chiar o undă de reproş sau de revoltă — aşa cum o revoltau toate cele care aici în Vechiul Regat nu se potriveau cu tiparele ei de-acasă — când întreba, nu retoric ci pretinzând chiar un răspuns: De unde atâta... asta, cum se cheamă... prundiş?... Fiindcă Doftana era mult deosebită de râurile din Basarabia, care curgeau domol, fără niciun murmur, între maluri argiloase. De unde atâtea pietre? se întreba ea cu reproş în glas... Şi, ca să fiu sincer, aceeaşi întrebare mi-o puneam şi eu. Doar că fără reproş. De unde atât de multe şi de ce atât de rotunjite? Tata îmi încerca să-mi explice: s-au tot rostogolit de pe munte, apa le-a tot dat de-a dura la vale vreme de milioane de ani. Uite-te la piatra asta, spunea. Azi o vezi aici, în dreptul Câmpinei. Probabil că la început a fost colţuroasă, dar prin rostogolire s-a tot tocit. Acum câteva mii de ani poate că a fost la Trăiesti. Sau mai sus, pe Valea Neagră, de ce nu?... Acum câteva mii de ani? repetam eu neîncrezător... Nu ştiu, spunea tata, acum câteva mii de ani sau poate acum câteva zeci de mii de ani, nu vreau să mă duc cu gândul prea departe... Alegeam pietrele cele mai mari şi le aşezam în linie de-a curmezişul albiei unui braţ al râului, încercând să fac din ele un stăvilar. Vedeam apa cum se umflă şi se revarsă peste coama micului meu stăvilar şi continuam să aşez pietre una peste alta. Gândul o lua, la fel ca de multe alte ori, înaintea faptei şi mă înfioram la gândul că puteam zăgăzui, pentru un timp, chiar în acel loc, înainte paşnic, forţa invincibilă a apei, provocând o catastrofă. Dar forţa apei se făcea simţită cu mult înainte ca bicisnicul meu stăvilar să prindă cât de cât contur. Abia puţin umflată, apa râului mătura pietrele mele de deasupra şi le prăvălea, c-un zgomot venit din adâncuri, dincolo de încercarea mea de zăgaz, ştergându-mi din suflet teama de catastrofă şi reaşezând lucrurile în firescul clipocitor al râului... Tata alegea alt fel de pietre, nu prea mari dar plate, paiele, pe care, îndoindu-se din genunchi şi ţintind cu atenţie, le arunca cu putere razant cu apa râului făcându-le să ricoşeze repetat de faţa apei, cu salturi din ce în ce mai mărunte, până când, pierzându-şi impulsul iniţial, recădeau în mijlocul uitării suratelor ei rotunde şi neregulate din fundul albiei. Sau, uneori, nimereau, după ultimul ricoşeu, pe malul celălalt, unde se lăsau de asemenea înghiţite de anonimatul prundişului... Dar prundişul nu era anonim decât sub o privire neglijentă sau superficială. Aveam timp acolo, pe malul Doftanei, întins pe câte o limbă minusculă de nisip, să observ pietrele de aproape şi să meditez la trecutul lor de milioane de ani. Ah, cât mi-aş fi dorit să le ştiu, dacă nu istoria, măcar compoziţia, să mă asigur că scânteile care ieşeau la iveală din adâncul lor nescrutat vreodată de-a lungul trecutului lor fabulos, atunci când reuşeam să le sparg, nu sunt grăunţe de aur, care să merite să fie aduse acasă! Cremenea era singurul mineral de a cărui denumire eram sigur şi despre care auzisem că îi folosise omului preistoric să aprindă focul. Loveam două pietre de cremene între ele şi îmi închipuiam că, dacă ar fi fost întuneric, aş fi putut vedea scânteia care ţâşneşte din izbitură, dar puteam în schimb să miros locul ciocnit şi să constat că piatra mirosea a încins. Despre celelalte pietre peste care mă aplecam, cu aviditatea lupei, puteam doar să fac presupuneri — că ar fi granit, sau bazalt, sau feldspat sau cine ştie ce altceva... Nu, taina pietrelor rămânea de nepătruns.
Am şi acum, acasă, o piatră aproape perfect sferică, un mic trovant pe care, cu ani în urmă l-am găsit, printre nenumăratele pietre anonime cu forme neregulate, pe albia Doftanei. O iei în palme, o simţi aspră şi prietenoasă, asculţi amintirea clipocitului râului şi toate neliniştile se scurg prin ea în imensitatea timpului din care ea s-a născut. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
