♠
Cine ar fi crezut vreodată că manechinele vor rămâne singura copie a omului? Copia tridimensională, desigur. Căci altfel, în copie bidimensională, rămâneau fotografiile, puzderie, în nenumărate albume şi în milioane de alte cărţi rămase să zacă în milioane de librării şi de biblioteci. Şi chiar şi fotografiile mişcătoare care erau filmele, şi pe care Iovan putea oricând să încerce să le pornească, dacă nu va găsi asta prea deprimant. Şi mai erau desigur şi statuile, care tot copii tridimensionale erau. Doar că statuile erau făcute nu numai pentru evocarea oamenilor — a celor care vieţuiseră în trecut şi mai ales se distinseseră prin ceva —, ci cu deosebire pentru a se înfăţişa drept reprezentări artistice. Pe câtă vreme manechinele nu aveau nicio pretenţie de a fi artă şi nici de a evoca pe cineva anume. Dimpotrivă, ele aveau menirea de a reda — sau mai degrabă a sugera — trupul omenesc în ceea ce avea el mai general, dar nu mai puţin idealizat: trupurile bărbaţilor şi trupurile femeilor. Ale tuturor bărbaţilor şi ale tuturor femeilor. Manechinele purtau pe ele veşminte, care urmau să atragă toată atenţia privitorilor. Dar nu rareori se întâmpla să fie expuse goale, în grupuri alcătuite cu destulă fantezie — Iovan abia acum se gândi la asta — pentru ca lumea să nu uite că nu numai frumuseţea veşmintelor trebuie sărbătorită ci şi cea a trupurilor. Deşi, la drept vorbind, pentru manechinele înseşi părea să primeze raţiunea pentru care ele fuseseră create şi existau, şi anume ca să arate că trupurile oamenilor merită să fie îmbrăcate frumos şi elegant. Pentru că trupurile sunt în sine frumoase, şi nu din alt motiv. Părea o preocupare superficială şi neserioasă, dar Iovan găsea acum, în zilele de după activarea carbonului, câte or fi trecut deja, că ar fi putut fi o preocupare esenţială — aceea de a se face plăcuţi unii altora.
Se oprise la vitrina magazinului de confecţii Letitzia de pe Calea Victoriei şi asta făcea: contempla manechinele — în extaz. Dumnezeule, deci aşa fuseseră oamenii! Manechinele priveau toate spre stradă, nemişcate, dar, cumva, în nemişcarea lor, parcă nu se ignorau reciproc: parcă erau conştiente unul de prezenţa celorlalte din vecinătate şi conştiente că făceau parte din — din ce? Dintr-un clan aparte, care întrecea clanul oamenilor vii prin distincţie şi printr-un soi de semeţie. Şi chiar şi — Iovan resimţi un gol în stomac — prin mândria de a fi înconjuraţi de ai lor. În sticla vitrinei se oglindea zidul însorit al clădirii de pe partea cealaltă a străzii — soarele dureros de vesel care pătrundea, acolo, în vitrina unui magazin de încălţăminte, unde nu erau manechine ci doar acele obiecte elegante şi ordonate care erau pantofii, în contrast cu dezordinea ce domnea în rândul obiectelor ce zăceau la piciorul vitrinei, pe trotuar — aceleaşi legături de chei, catarame, pixuri şi ceasuri cu curea metalică, ziare din care vântul părea că nu mai are de aflat nimic tot răsfoindu-le, drept care le lăsase să zacă lipite de asfalt şi pleoştite — la fel ca peste tot. Dar aici, în faţa lui Iovan, manechinele, cu privirea lor interiorizată, nu vedeau decât propria lor perfecţiune, a fiecărei părţi a corpului în parte şi a corpului luat în ansamblul său. Pe manechine fustele, rochiile se mulau perfect, la fel şi sacourile bărbăteşti, iar gâturile lor se mândreau cu tendoane lungi şi proeminente, scoase în evidenţă la răsucirea capului într-o parte, deşi partea spre care se răsuceau gâturile era aceeaşi, a propriei intimităţi şi a plenitudinii lor, ce nu depindea de atenţia oamenilor. Dar aici probabil că greşeau manechinele. Fiindcă în faldurile materialelor întinse în vitrină pentru a servi de decor, lateral şi pe jos, deja începuseră să se vadă dâre cenuşii de praf. Praful nu era produs doar de oameni. Praf şi, mai devreme sau mai târziu, poate şi umezeală. Care, toate împreună, aveau să anihileze, puţin câte puţin, superbia manechinelor, anihilându-le şi pe ele. Cum? Prin degradarea aspectului. Adică a unicei lor raţiuni de a exista.
Manechinele erau nepregătite pentru o asemenea soartă. Ele nu avuseseră nicicând parte de suferinţe. Şi mai ales nu erau făcute pentru suferinţă sau să redea suferinţa, ci doar frumosul şi viaţa, însufleţirea în ipostaza ei nemişcată. Manechinele erau o clipă de nemişcare în înlănţuirile de mişcări pe care, în alte împrejurări, poate mai favorabile, le-ar fi putut face. Acolo în vitrină, dincolo de sticlă, ele nu păreau să aibă în vedere vreo acţiune, dar nici nu se putea spune că erau în repaos desăvârşit, lipsit de orice încordare. Niciodată Iovan, în vremurile normale de dinaintea Perdelelor de Lumină, nu stătuse atâta în faţa vreunei vitrine. Iar dacă totuşi, uneori, se oprise în faţa câte uneia, se întrebase fugitiv dacă cutare sacou sau pulover sau cutare canadiană i-ar veni bine, chiar şi lui, în situaţia sa specială, sau celorlalţi asemenea lui. Niciodată nu îl interesaseră pantalonii deoarece ştia cât de complicat ar fi fost să-i probeze — practic imposibil. De aceea, în loc să-şi îndrepte interesul spre veşminte, preferase mai degrabă să se amuze cu manechinele însele, atribuindu-le simţăminte şi intenţii, acolo, în spaţiul lor exclusiv. Nici nu era prea greu: multe manechine erau foarte meşteşugit alcătuite şi se pretau la orice joc al imaginaţiei; în general le admirase dezinvoltura şi independenţa; şi poate chiar încrederea în viitor pe care o sugerau; încredere care nici măcar tâmpă nu se putea spune că era; în definitiv, lor ce li se putea întâmpla?
Dar manechinele nu aveau nume!... Chiar nu aveau?... Personalul magazinului nu se distrase oare, într-o zi ploioasă, cu mai puţini clienţi, dându-le nume?... Iată, cea de colo, cea cu fustă gri cu dungi discrete, verticale, vizibile mai mult prin deosebirea de consistenţă a materialului decât prin aceea de nuanţă — ea se putea numi Rita! Rita, sigur că da!... Privirea lui Iovan căută un alt manechin şi îl găsi, într-o margine a vitrinei, pe cel în rochie roşie corai, peste care purta un pardesiu superb, sport, aproape alb, descheiat la toţi nasturii, cu o geantă sport pe braţ — ea putea să fie, să zicem, Cora... Dar ce nume să-i dea manechinului-bărbat?...
Deodată îl lovi un gând: manechinele, afară! Sigur că da! Ieşiţi toate şi învioraţi străzile pustii ale centrului! Şi atât de tare acea idee îi înflăcără imaginaţia, că vru să spargă pe loc vitrina şi apoi să intre după manechine. Se uită iute în dreapta şi în stânga şi ticul acela, păstrat din timpuri încă apropiate, de a se asigura că nu îl vede nimeni, i se păru atât de absurd în situaţia de faţă încât cascada de sticlă spartă care deja se pornise să-i curgă pe dinaintea ochilor minţii şi zăngănitul infernal care o însoţea se opriră brusc. În spinare şi în ceafă Iovan simţi vibraţia profundă a exploziei de la benzinărie şi pe loc hotărî că nu putea să adauge nicio altă distrugere, provocată de el, la această lume şi aşa distrusă.
Dădu ocol vitrinei şi intră pe uşa deschisă a magazinului Letitzia. La piciorul nenumăratelor suporturi cu bare ticsite de obiecte vestimentare de toate felurile observă destule catarame, unele mici, altele mari şi fanteziste, şi îndată găsi şi explicaţia: cataramele căzute proveneau de la îmbrăcămintea de piele şi de lână, care se topise odată cu activarea carbonului. Cea rămasă teafără era făcută din fibre sintetice sau vegetale.
Interiorul îl întâmpina cu un aer uşor tensionat. Într-un fel nedesluşit, se insinua o stranie stare de aşteptare. Dar ce puteai să aştepţi?...
Rita era uşoară ca un fulg. O luă în braţe şi o scoase din magazin, aşezând-o în dreptul intrării, în mijlocul trotuarului, cu faţa spre hotelul Intercontinental, în faţa căruia erau oprite la semafor, în intersecţia cu strada Ion Câmpineanu, o mulţime de maşini. Doar ultimele trei–patru din şir se părea că se opriseră prin ciocnire cu cele ajunse acolo mai înainte. Toate încremeniseră astfel, cu uşile larg deschise, la fel ca peste tot. De-a lungul bordurii, pe trotuar, erau plantaţi obişnuiţii stâlpişori negri care împiedicau accesul maşinilor pe trotuar. De unul din aceştia, în dreptul unui magazin de produse naturiste, stătea rezemată o bicicletă semicursieră; Iovan nu putea să vadă dacă era fixată cu lanţ sau doar rezemată. Ceva mai aproape, în dreptul Băncii Comerciale Române, fusese abandonată o motocicletă Yamaha, albastră.
— Rita! vru Iovan să spună în gând. Dar constată cu surprindere că îi rostise numele abia născocit cu voce tare. Rita privea drept înainte, în lungul străzii, cu acel zâmbet al ei, semeţ şi impenetrabil, satisfăcută de propria-i stare interioară.
Pe Cora o trecu dincolo de trotuar şi o aşeză în mijlocul străzii, într-o poziţie puţin avansată faţă de Rita. Ambele priveau în aceeaşi direcţie. Solidaritatea dintre cele două manechine parcă slăbise un pic, dar nu dispăruse. Ceva le unea. Poate că de astă dată era conştiinţa că acum suplineau cu adevărat absenţa oamenilor. Cu adevărat, da. Niciodată nu fuseseră ele mai vii decât aici, în lumina razelor soarelui, care cădeau pieziş, trecând peste înălţimea blocurilor, în aerul proaspăt, în care deja de multe zile nu se mai vărsau gazele toxice de eşapament. Dar manechinele erau indiferente la puritatea aerului şi la razele soarelui. Zâmbetul lor încrezător şi senin izvodea dinlăuntru.
Pe următorul manechin — bărbat — îl boteză Robert. Iovan îl trecu tocmai pe celălalt trotuar. Aici, privit din spate, se putea vedea că perfecţiunea sacoului de pe el era un pic ajutată, adică sacoul nu cădea de la sine dându-i acea linie impecabilă, vizibilă din faţă, ci era ajustat cu vreo două ace de siguranţă, prinse în spate, ceea ce ajuta la întinderea materialului la piepţi şi în dreptul şoldurilor. Manechinele nu puteau să privească fiecare în altă direcţie, aşa că Iovan nu avu de ales şi îl întoarse şi pe Robert cu faţa tot spre hotelul Intercontinental. Calea Victoriei arăta acum altfel, şi altfel decât arătase vreodată, plină de însufleţirea tăcută şi vibrantă a manechinelor.
Mai erau încă trei în vitrina magazinului de confecţii Letitzia, şi Iovan le aduse pe toate în stradă, punându-le la diferite distanţe unul de altul şi faţă de geamurile vitrinelor din vecinătate, în care se oglindeau.
Erau cu toatele doar şase manechine, dar niciodată nu fusese Calea Victoriei mai plină de oameni decât era acum plină de reprezentările lor tridimensionale.
— Rita! rosti din nou Iovan, şi tot cu voce tare. Mai erau prin preajmă şi Cora şi Robert, dar numele lor nu le rosti, nici cu voce tare, nici în gând. Şi mai erau celelalte trei manechine, care încă nu căpătaseră nume. Îi veni în minte un gând tulburător, că oricând putea să revină în acel loc şi să fie sigur că va găsi manechinele fiecare în locul unde fusese lăsat, şi la fel de zâmbitor şi de enigmatic. Iar între timp nimeni n-avea să treacă pe lângă ele, şi nimeni n-avea să iasă la vreuna din ferestrele de la etajele clădirilor învecinate, să se minuneze de prezenţa manechinelor sau să se întrebe cum de ajunseseră acolo. Şi mai ales de ce.
*** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
