„Liniştea unui oraş de munte e spulberată când, în incinta unui castru roman, un copil descoperă o groapă comună. În furtuna care se stârneşte — şi care aduce laolaltă procurori, arheologi, foşti deţinuţi politici şi soldaţi — teoria cea mai plauzibilă pare a fi aceea a unei crime comuniste din anii ’50. Poveşti de viaţă, povestiri citite în zaţ de cafea şi o tulburătoare relaţie de dragoste...” Asta este caracterizarea succintă a romanului „Degete mici” de Filip Florian, prezentată pe coperta a patra a celei de-a patra ediţii a romanului, 2011, editura Polirom.
Noroc cu această notă venită din partea editurii, fiindcă altfel n-aş fi putut decela un fir narativ în tot acest roman care, în mod paradoxal, are semnalmentele unuia eminamente narativ. De ce spun eminamente narativ? Pentru că ar fi inutil să încerci să găseşti în cuprinsul lui vreo construcţie spirituală organizată, fie a unei conjuncturi, a unei idei cât de cât finisate şi durabile, a unui personaj sau a mai multora, şi cu atât mai puţin a vreunei relaţii oricât de puţin convingătoare între personaje. Nu că lipsesc personajele, dimpotrivă. Cred că nu greşesc dacă le apreciez la o medie de 3 (trei) personaje noi la fiecare pagină, purtătoare sau nu de nume (în niciun caz de semnificaţie), dintre care cele mai multe dispar fără urmă (în sensul tare al cuvântului) în pagina următoare, lăsând cititorul nedumerit cu privire la raţiunea lor de a intra în scenă şi de a dispărea.
În textura prozei sale autorul pare a fi mizat pe formula cărtăresciană Totul — sau nimic —, fără vreo gradaţie între cele două. Şi, cum totul se dovedeşte a fi o ambiţie peste puterile autorului (de fapt, ale ambilor), rămâne... reversul. Proza lui Florian se prezintă ca un şuvoi impetuos şi incontinent de impresii, sau mai degrabă de fragmente de impresii, decupate fulgurant din propriu-i trecut sau inventate, n-are importanţă, nelăsându-i cititorului nicio şansă să încerce vreo sinteză în cursul lecturii. Şi cu atât mai puţin ulterior, fiindcă nu numai memoria, dar nici sensibilitatea nu reţine vreun element cu o minimă putere de sugestie, care să-i ofere material (şi motivaţie) pentru meditaţie. Nu mai vorbesc de seducţie, nu mai vorbesc de stranietate, atuuri ale marilor romane din literatura universală, absente în totalitate în cazul de faţă. Iată un fragment (luat aproape la întâmplare):
„...aşa se întâmpla, pretutindeni era tăcut şi supus până înjura cineva de Dumnezei şi de Cristoşi, până simţea că e tras de limbă ori urmărit, până vedea măgării ca acelea ale bijutierului sau ale zidarilor (care făceau să dispară din sacii, din cărămizile şi din grinzile cărate de el), până era încolţit de câte-o femeie (ca-n atelierul de tapiţerie, când îl pipăise pe fund şi între picioare o pistruiată care tot încerca să-i aşeze pe faţă un sân), până era lovit (şoferul, un plăvan blonziu, îi arsese o palmă fiindcă nu golise scrumiera din cabina camionului), până descoperea pe cineva scotocindu-i printre lucruri (ca la brutărie) sau până se alegea praful de iluzii şi fervoare (ca la spital, unde stătuse ca nicăieri, unsprezece săptămâni, închipuindu-şi că ajută bolnavi şi rude îngrijorate, dar se trezise într-o zi cu doi indivizi pe targă, tată şi mamă de copii, ambii căsătoriţi, un inginer şi o proiectantă...” ş.a.m.d.
De ca un cap la altul te întâmpină un exces greu suportabil de „circumstanţialitate”, rod al unei asimilări mimetice şi defectuoase a prozelor din literatura universală, în care preocuparea (şi reuşita) marilor autori a fost şi rămâne aceea de a găsi dreapta cumpănă între detaliu şi esenţă, între semnificativ şi circumstanţial. Puhoiul de detalii din „Degete mici” alungă orice (virtuală) esenţă. Balanţa se înclină dezastruos către nesemnificativ. Aş putea spune că stilul lui Florian este unul coelhian mioritizat până la anihilare prin adaos, cu devieri jurnalistico-istorice minimaliste; vezi incursiunile complet neavenite — raportate la ţinta autohtonă a naraţiunii — în istoria recentă a dictaturilor sud-americane, a războiului pentru insulele Malvine (!) etc.
Cât despre relaţia de dragoste anunţată pe coperta a patra, trebuie să mărturisesc că, în ciuda avertismentului editurii, mi-a fost imposibil să detectez vreuna, darmite tulburătoare.
Dacă aş spune că 10% din substanţa cărţii sunt dedicate subiectului propus (dacă există cu adevărat aşa ceva), probabil că aş exagera.
Aud că „Degete mici” a fost iniţial respins de Humanitas, înainte de a apărea la Polirom. (Şi că Liiceanu ar fi regretat tardiv incidentul.) Mi se pare ciudată respingerea la Humanitas întrucât romanul lui Florian posedă toate ingredientele romanului autohton al „noului val”, printre care, pe locuri privilegiate, entropia ridicată şi minimalismul. Semantic de astă dată.
P.S. Am citit romanul cu mare întârziere. Era cât pe-aci să regret neglijenţa dat fiind că este un roman foarte bine cotat în literatura românească contemporană. N-a fost cazul. Dacă e bine cotat, probabil că beneficiază, la fel ca şi multe altele, de „punctele din oficiu” de care vorbeşte Paul Cernat.
