O voce se făcu auzită undeva departe, în salon. Toate capetele se întoarseră într-acolo. Văzură cu toţii o femeie care părea că doreşte să spună ceva, dar nimeni nu pricepu în primele momente despre ce era vorba. Femeia nu mai fusese văzută până atunci, sau poate doar nu fusese remarcată, fie că se mulţumise să şadă, anonimă, la vreuna din mese, fie, mai degrabă, că intrase într-adevăr pentru prima oară în salon. Cu toţii o urmăriră în timp ce trecea printre mese, îndreptându-se spre estradă, unde Gemi o observase şi el şi o aştepta pe estradă cu bunăvoinţa-i deja bine cunoscută. *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru
— Orice iniţiativă venită din partea publicului îmi face plăcere! spuse el în microfon, neezitând să-şi ia, ca şi altă dată, acea poză emfatică de creator de antren, angajat al doamnei Zenobia, în timp ce femeia se apropia de scăriţă. Iar din partea unei doamne, cu atât mai mult!
O ajută galant să urce pe estradă, dar toată lumea observă contrastul dintre atitudinea sa cordială, şi atitudinea de rece determinare a noii sale interlocutoare. Femeia era încă tânără, până în patruzeci de ani, slabă şi, spre deosebire de restul invitaţilor, venea în faţa publicului într-o îmbrăcăminte care arăta mai degrabă de stradă.
— Ne spuneţi, vă rog, numele dumneavoastră? Dacă nu-i secret! adăugă Gemi încercând să creeze o atmosferă mai destinsă. Să ştiţi că nu obligăm pe nimeni să-şi dezvăluie identitatea... oficială, ca să zic aşa.
— N-am nimic de ascuns. Mă cheamă Maria Ştreza, răspunse simplu noua-venită.
— Mă bucur să vă cunosc, dragă doamnă Ştreza. Cum se face că n-am avut plăcerea să vă întâlnim până acuma? Aţi stat ascunsă?
La masa sa, Bruno Roşca se aplecă spre Otilia Răducanu pentru a face o observaţie răutăcioasă:
— De data asta n-a funcţionat „serviciul de informaţii” al hotelului!
— Nu. Am sosit acum două ore, răspunse doamna Ştreza.
— Aşadar nu faceţi parte din grupul de invitaţi ai Doamnei Zenobia?
— Ba da. Am primit invitaţia mai de mult, dar m-am hotărât să-i dau curs abia în ajun.
— Asta înseamnă că ceva s-a întâmplat între timp, ceva care să vă fi determinat să acceptaţi cu întârziere o invitaţie pe care la început aţi declinat-o.
— Mă rog, se poate spune şi aşa.
Gemi o fixă preţ de câteva secunde, în tăcere.
— Dacă sunteţi nou-venită, înseamnă că trebuie să mă prezint. Mă cheamă Iulian Geamănu, dar prietenii îmi spun Gemi. Şi când zic „prietenii”, am în vedere întregul grup de invitaţi ai Doamnei Zenobia.
Doamna Ştreza răspunse fără nicio ezitare:
— Prefer să mă adresez dumneavoastră cu „domnule Geamănu”.
— Cum doriţi dumneavoastră, răspunse moderatorul. Nu ne supărăm.
La masa ei, Antonia Dragomir se aplecă pentru a şuiera şoptit la urechea soţului, pe jumătate în glumă:
— Te pomeneşti că asta-i Zenobia Herescu!
De la înălţimea gâtului său solid, domnul Dragomir îşi întoarse precaut faţa spre nevastă-sa, parcă evitând să-i atingă părul:
— Vorbeşti prostii. Tocmai ţi-a spus că o cheamă Maria Ştreza.
Ajungându-i la ureche schimbul de replici dintre soţii Dragomir, Adina Mircioiu aruncă o scurtă privire semnificativă spre fostul ei soţ şi spuse ironic:
— Numai un scriitor poate să ghicească dacă-i doamna Zenobia, sau nu!
Domnul Marinescu se limită să-i arunce fostei consoarte o privire acră.
— Bun, deci ne adresăm oficial! acceptă Gemi. Îi surâse prietenos noii sale interlocutoare, ca şi cum preferinţa ei n-ar fi alterat cu nimic relaţiile cordiale pe care el le stabilea cu oricare invitat pe estradă. Deodată păru să-şi amintească de ceva. — Ştreza, aţi spus? Parcă mi-e cunoscut numele.
— Da. Sunt soţia lui Vintilă** Ştreza,
— Vintilă Ştreza! exclamă Gemi. Cel care pretindea că n-a fost niciodată însurat? Cel care făcea elogiul iubirii mereu reînnoite şi accepta menirea de a fecunda... cât mai multe femele? Chiar el? Mai sunteţi pe-aicea, domnule Ştreza?
Niciodată până atunci privirile invitaţilor doamnei Zenobia nu se întorseseră mai prompt şi animate de mai multă curiozitate către cineva din salon. Vintilă Ştreza se ridică de la masă, vizibil din toate colţurile, ca şi cum un spot luminos ar fi fost proiectat pe el. I se putea citi afectarea pe faţă, dar nu era clar dacă dezvăluirea făcută pe estradă îl deranjează, sau simplul fapt că ajungea din nou în centrul atenţiei.
— Veniţi pe estradă, domnule Ştreza? îl întrebă Gemi. Doriţi să vă apăraţi? S-o contraziceţi pe doamna aici de faţă, care afirmă că este soţia dumneavoastră?
Ştreza nu se mişcă de la locul lui. Spuse ceva, dar pe estradă nu se auzi aproape nimic.
— Mai tare, vă rog, îl îndemnă Gemi.
— Nu am nimic de comentat, repetă Vintilă Ştreza cu o voce sumbră. Şi se aşeză, înconjurat de curiozitatea mohorâtă a comesenilor săi şi a altora de la mesele înconjurătoare.
— Cum, insistă Gemi, această doamnă spune că este soţia dumneavoastră, iar dumneavoastră, care aţi afirmat că n-aţi fost niciodată însurat, nu aveţi nimic de comentat? Contraziceţi-o!
De la depărtare, aşezat la masa lui, Vintilă Ştreza nu făcu altceva decât să-şi reînnoiască refuzul printr-un gest categoric cu braţul.
— O situaţie ciudată, nu, doamnă Maria Ştreza? i se adresă moderatorul interlocutoarei sale.
— Pentru mine nu-i ciudată, spuse doamna Ştreza.
— Cum aşa? Explicaţi-ne. Vă rog să ţineţi microfonul mai sus.
— Aşa am să fac... Da... Vintilă a devenit... Vreau să spun că la un moment dat... sau mai bine zis încetul cu încetul a devenit imposibil să convieţuim.
— Ce anume s-a întâmplat? Soţul dumneavoastră a plecat de acasă?
— Da, până la urmă a plecat. Acum un an şi ceva... Dar a fost o mică întâmplare, pe care aş vrea să v-o povestesc. Una în aparenţă minoră.
— Vă rog, o îndemnă Gemi. Vă ascultăm.
— Şi poate chiar a fost minoră întâmplarea la care mă refer, reluă Maria Ştreza. Dar pentru mine a însemnat foarte mult. Se întâmpla acum vreo trei ani... Ne uitam amândoi la televizor... În tăcere. De altfel, asta se întâmpla seară de seară, mă rog, atunci când el era acasă. Adică destul de rar, totuşi. Vreau să spun că ne petreceam aproape tot timpul fără să ne vorbim...
— E păcat că soţul dumneavoastră n-a acceptat să vină pe estradă, interveni Gemi. Poate că ar fi avut o explicaţie. În treacăt fie zis, ceea ce spuneţi dumneavoastră nu-i chiar o noutate, doamnă Ştreza. Ştiţi, nu? În multe familii se întâmplă astfel.
— În multe familii, de acord... Dar să vă povestesc mai departe. Ne uitam la un documentar. Era vorba de un sat din India, unde mamele tinere obişnuiau să-şi omoare pruncii abia născuţi atunci când erau fete. Mi s-a părut o oroare. Cum să-ţi ucizi propriul copil numai fiindcă există anumite aşteptări din partea comunităţii? La un moment dat, întorcându-mă spre soţul meu, am surprins pe faţa lui un zâmbet... Era un zâmbet de-a dreptul deşănţat, nu găsesc un cuvânt mai potrivit. Nu-şi dădea niciun pic silinţa să-şi ascundă satisfacţia. Faptul că acele fetiţe abia născute erau ucise în satul acela indian lui nu-i stârnea niciun pic de indignare. Dimpotrivă, îl amuza. Deşi ştia prea bine că o asemenea practică pe mine mă oripilează.
— Staţi puţin, doamnă Ştreza, o întrerupse Gemi. Moderatorul părea contrariat. — Dumneavoastră spuneaţi că v-aţi hotărât să veniţi la Ţărmul Armoniei abia în ajun. Nu ştiu exact ce înseamnă asta. De pildă, la începutul serii, când eu am urcat pe estradă, dumneavoastră eraţi în restaurant?
— Nu. Am intrat abia acum un sfert de oră.
— Deci n-aţi fost de faţă când soţul dumneavoastră a făcut un elogiu al iubirii, ca să zic aşa. Pe mine unul... în sfârşit, cât pe ce să mă convingă. Vreau să spun că îmi vine greu să cred că, după tot ce a spus, domnul Ştreza ar putea fi omul care să dispreţuiască sexul frumos.
— Una e să iubeşti sexul frumos, şi alta e să-l respecţi, rosti cu simplitate doamna Ştreza.
— Sunteţi convinsă?
— Da, sunt ferm convinsă.
— Acuma, cum să vă spun, sunt tentat să mă întorc la meseria de moderator şi să declin orice părere personală... Mulţi ar spune că nu poţi detesta ceea ce iubeşti.
— Nu şi când e vorba de sex.
— Zău?... Gemi stătu în cumpănă preţ de câteva clipe fixând-o pe interlocutoarea sa cu o privire întrebătoare. — În sfârşit, merg pe mâna dumneavoastră... Ştiţi ce mă gândeam? Apropo de lozinca afişată aici în restaurant, pe care poate aţi observat-o, cea care se referă la stabilitate în căsnicie. Mă gândeam la un jurământ alternativ la cel care se rosteşte oficial la încheierea unei căsătorii... Acuma, ştiţi, nu pot să las totuşi dezolarea să ne copleşească în această ultimă seară. Recunosc că ceea ce ne-aţi povestit dumneavoastră este dezolant... Mă gândeam la un jurământ care să sune cam aşa: Jur ca, de dragul stabilităţii căsătoriei mele, să nu fac prostii în viaţă, dar dacă totuşi se-ntâmplă să le fac, jur să mă întorc la soţia mea — respectiv, la soţul meu! — şi să-mi reiau viaţa ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat! Căci sunt conştient că nimic nu e mai presus de stabilitatea căsniciei! Ce ziceţi, doamnă Ştreza.
Maria Ştreza nu păru deloc amuzată. Răspunse sec:
— Asta e o prostie.
În clipa următoare, Antonia Dragomir, fără a se mai apleca la urechea soţului, spuse cu convingere, aşa, ca s-audă toţi cei de la masă:
— Vă spun eu, asta e celebra doamnă Zenobia!
Toţi din salon fură de acord că Gemi, orice s-ar fi întâmplat şi orice s-ar fi spus pe estradă, se pricepea să readucă atmosfera destinsă. Iar Antonia Dragomir nu făcea altceva decât să contribuie şi ea la buna dispoziţie generală — în măsura în care spusele ei fuseseră auzite.
Doar Maria Ştreza rămase imperturbabilă.
— Să vă povestesc o altă întâmplare, reluă ea. Eram singură acasă, ca în multe alte seri, cum vă spuneam mai înainte, şi mă uitam la televizor. La un moment dat s-a dat o ştire cu un accident de maşină. Informaţia era că o femeie a murit şi un bărbat a scăpat cu viaţă. Ştiam că Vintilă umblă cu una şi cu alta, şi ori de câte ori auzeam de câte un accident în care era implicat un bărbat şi o femeie, mă întrebam dacă bărbatul nu era el. De data aceea se întâmplase departe de casă, la sute de kilometri, nu vă mai spun unde, şi n-am avut nicio bănuială. Tocmai fiindcă se întâmplase foarte departe. Şi cu toate astea el a fost bărbatul care a scăpat cu viaţă. Am aflat asta în zilele următoare. A venit acasă cu taxiul a doua zi dimineaţă. L-am întrebat unde e maşina şi mi-a răspuns că a lovit-o într-un mic accident şi că a lăsat-o la un service. În zilele următoare televiziunile au început să dea cazului tot mai multă atenţie. O televiziune a dat şi poza lui, aşa că nu mai era nicio îndoială. Dar apoi a apărut şi o altă ştire, cutremurătoare. Se bănuia că accidentul n-ar fi fost un simplu accident, şi că femeia care îl însoţea pe Vintilă a fost ajutată să moară. De ce? Fiindcă devenise incomodă. Asta se întâmpla acum un an şi ceva, cum spuneam. A doua zi după ce a apărut ştirea, Vintilă a dispărut de-acasă.
— Ce spuneţi! strigă moderatorul, indignat. Era clar să îşi pierduse brusc interesul pentru spectacol.
Deja tot salonul era numai murmure contrariate. Invitaţii doamnei Zenobia se aplecau pe la mese unii spre alţii şi comentau cu feţe sumbre.
— Hei! Domnule Ştreza! strigă moderatorul peste capete, spre masa lui Vintilă Ştreza.
Dar Vintilă Ştreza tocmai era văzut părăsind salonul în grabă.
Domnul Marinescu, în calitate de scriitor ce se respectă, poate că se gândea deja la subiectul unui viitor roman al său. Ca o primă scenă ce-i venea în minte, te pomeneşti că şi-i şi imagina pe unii dintre meseni punându-se în mişcare, agitându-se şi strigând în urma fugarului: Hei! Puneţi mâna pe el! Nu-l lăsaţi să iasă din salon. Iar chelnerii aflaţi în capul salonului, şi printre ei cel băgăcios, care îl inoportunase ceva mai devreme pe domnul Marinescu şi pe comesenii săi, îi aţineau calea.
În realitate însă, nimeni nu îl împiedică pe Vintilă Ştreza să părăsească salonul.
**Prenumele personajului Ştreza se schimbă din Cristian în Vintilă.
