Fanfara circului era aşezată deasupra intrării în arenă, pe o platformă cu parapet. În faţa ei, capelmaistrul stătea nemişcat, cu ambele mâini ridicate, iar în mâna dreaptă ţinea o baghetă. Capul şi-l întorsese pe jumătate, peste umăr, privind jos în arenă, gata să dea semnalul începerii muzicii exact la momentul potrivit. Cât timp pe arenă se perindaseră zebrele, elefanţii şi căţeii ridicaţi în două picioare, ţop-ţop, în şir, unul cu labele din faţă pe spinarea celui dinainte, capelmaistrul nu găsise nimic vrednic de luat în seamă: toate se repetau, spectacol după spectacol, aidoma. Acum însă în arenă urma să intre clovnul Florică. Aşa că, dacă stătea cu capul întors spre arenă, era nu numai ca să nu scape momentul când fanfara trebuia să înceapă să cânte, ci şi fiindcă era la rândul lui curios: cu Florică nu puteai să fii niciodată sigur că nu îi vor trece prin minte cine ştie ce năzdrăvănii nemaivăzute. Împreună cu capelmaistrul, mulţimea de copii din sală aştepta cu nerăbdare. *** *Din volumul de povestiri Umbrelarul. 10 povestiri cu Luca, în lucru
Un spot luminos îl urmări pe clovnul Florică din clipa când se ivi strecurându-se printre draperiile roşii de la intrarea artiştilor şi păşi cu paşi mari şi elastici, oprindu-se în centrul arenei. Era îmbrăcat cu pantaloni verzi, cu bretele, largi cât să încapă doi ca el, şi cămaşă roşie, iar în picioare purta nişte pantofi mari cât nişte bărcuţe. În mână ţinea o găleată. O hălăciugă de păr vâlvoi, asta se putea vedea pe capul lui.
— Hî-hî-hî! hohoti Florică plângând amarnic. Jalea adâncă îl făcea să se îndoaie din şale. Copiii îl văzură ştergându-şi obrajii cu un prosop, pe care apoi îl stoarse deasupra găleţii, şi din prosop curse un şuvoi de apă.
Luca fu de-a dreptul îngrijorat.
— Plânge de-adevăratelea? îl întrebă el pe Tati.
Tati se apropie de urechea lui şi îi răspunse cu voce scăzută, ca să nu îi deranjeze pe cei din jur:
— Ei! Se preface, Luca.
Precauţia lui de a vorbi cu voce scăzută se dovedi exagerată fiindcă iată, la rândul lui, un băiat de pe rândul din faţa lor tocmai îl întrebase pe tatăl său acelaşi lucru: — Plânge de-adevăratelea? Şi un alt băiat din stânga o întrebă pe mama lui dacă Florică plânge de-adevăratelea, şi acelaşi lucru întrebă şi fetiţa de dincolo, şi băiatul de răs-dincolo, şi cel de răs-răs-dincolo. Şi tuturor părinţii le răspundeau acelaşi lucru: Ei, aş! Se preface.
Florică plângea de mama focului şi îşi storcea prosopul deasupra găleţii. Până când un domn înalt şi corpolent, îmbrăcat cu un frac elegant, impunător precum directorul circului, ieşi din culise şi păşi la rândul său spre centrul arenei, cu un microfon în dreptul gurii.
— De ce plângi, Florică? întrebă directorul luându-şi o poză teatrală. Avea o teatralitate firească, ar fi zis unchiul Liviu dacă ar fi fost de faţă, dar din păcate nu era.
Florică se întoarse oţărât către director, cu faţa schimonosită de durere... prefăcută.
— Trebuie să chem în arenă un copil! explică Florică, şi îşi mai stoarse o dată prosopul-batistă deasupra găleţii.
— Păi şi de ce nu-l chemi? întrebă directorul.
— De ce? Pentru că trebuie să chem un anume copil, se văicări clovnul. Şi sunt atâţia copii pe-aicea şi mi-e teamă să nu se supere!
— Zău? Directorului i se lungi faţa, semn că înţelegea perfect suferinţa clovnului. Şi pe cine trebuie să chemi tu, Florică, ia zi!
— Pe Luca! răspunse Florică tânguindu-se.
— Zău? Pe Luca? Şi eşti sigur că Luca e aici în sală?
— Sunt sigur! răspunse clovnul continuând să se jelească. Uite-l acolo!
Şi întinse o mână arătând undeva în mulţime...
...Undeva în mulţime, unde Mami şi Tati făcură între ei feţe-feţe.
— Mami, da’ de unde ştie cum mă cheamă? vru Luca să afle.
— E! Asta e o întrebare, recunoscu Mami dificultatea momentului.
Tati îl ridicase pe Luca în faţa sa, ţinându-l de mijloc, cu faţa spre sală, de parcă ar fi vrut să-l vadă toată lumea, iar Luca, în picioare, ţinut de Tati, se sprijinea cu picioarele depărtate pe cele două braţe ale scaunului.
— Aha, zise directorul circului uitându-se drept spre ei, văd şi eu că Luca e prezent.
— Întrebarea e dacă Luca vrea să vină în arenă, îşi dădu Florică cu părerea.
— Nu! îl contrazise directorul pe un ton teatral şi impresionant. Întrebarea e dacă îl lasă Mami şi Tati! Asta e adevărata întrebare!
— Trebuia să-mi dea prin cap! recunoscu tânguitor Florică. Dar dacă am capul sec, ce să fac! Un val de râs se ridică din sală şi se înălţă spre înaltul cupolei.
— Ce facem? întrebă Mami şuierător, din colţul gurii, întorcându-se discret către Tati şi ascunzându-şi întrebarea de vecini.
— Să-l întrebăm pe el, propuse Tati.
— Da, vreau! răspunse Luca cu entuziasm. Vorbi atât de tare, că îl auzi până şi directorul circului, de acolo de jos, din centrul arenei.
— Se pare că ai noroc, îi spuse directorul lui Florică. Luca vrea să vină!
Şi era şi el fericit.
Luca deja cobora pe culoarul îngust dintre scaune, sub privirile tuturor, păşind cu grijă pe treptele care păreau să fie un pic cam prea înalte pentru un copil ca el. Încălecă voiniceşte mantinela şi se trezi în arenă.
— Doamne-dumnezeule! îşi strânse Mami palmele în dreptul pieptului. Să nu păţească ceva!
— N-o să păţească nimica, o linişti Tati. Nu-i strică un pic de aventură în public. Ai văzut, noi, cât suntem de mari, când e să apărem în public, dăm din colţ în colţ. Las’ să se-obişnuiască.
— Bine ai venit, Luca! îl întâmpină clovnul cu entuziasm. Brusc, uitase de orice tânguială. — Dă-mi voie să-ţi pun asta, aşa, ca s-audă toată lumea ce spui. Şi în înfipse în guler un microfon nu cu mult mai mare decât un ac cu gămălie. — Ştii ce trebuie să facem, nu?
— Nu, recunoscu Luca.
— Nu?! se miră exagerat Florică. Păi uite, trebuie să facem pomişorul ăsta să crească. Şi arătă cu degetul un loc nu prea departe de centrul arenei.
— Care pomişor? Luca era nedumerit fiindcă acolo unde arătase clovnul nu era decât o grămăjoară de rumeguş.
— Cum care?! Florică o ţinea tot într-o mirare. Ia stropitoarea de colo şi udă, să vedem ce se-ntâmplă.
Luca găsi în preajmă, gata pregătită, o stropitoare mică, verde. O luă şi turnă câteva picături de apă peste grămăjoara de rumeguş.
Capelmaistrul, fericit că în sfârşit venise momentul aşteptat, dădu din baghetă de două ori şi fanfara scoase cu toate instrumentele două accente muzicale: Tum-tum!
Şi în aceeaşi clipă, din rumeguş se înălţă vârful unui... Ce era acela? Chiar un pomişor?
— Ca din pământ! comentă Mami acolo sus, în stal. Uitase să-şi ia mâinile împreunate de la piept, aşa că întâmplarea de pe arenă căpătă în ochii ei un dramatism aparte. Şi poate nu doar în ochii ei.
— Ca din rumeguş! ţinu Tati să strice efectul magnific creat de Mami.
Luca rămăsese cu gura căscată. Ar fi întrebat: Ăsta de unde a apărut? Dar îi fu teamă să nu se facă de râs.
— Ia mai udă un pic! îl îndemnă clovnul.
Luca mai lăsă câteva picături să cadă din stropitoare la rădăcina pomişorului abia ivit, fanfara scoase alte două accente muzicale: Tum-tum! Şi pomişorul se mai înălţă o dată, cam de o palmă. După care fanfara scoase un sunet ţuguiat-fluierător şi tulpina pomişorului lunecă în sus binişor. Ba, dacă stăm să ne gândim, chiar bine de tot.
— Un metru? se întrebă Mami sus în stal, cu inima cât un purice.
Ei, poate că nu era chiar un metru, dar era de-ajuns ca Luca să rămână încă o dată cu gura căscată.
— Mai udăm? îl întrebă Florică pe Luca.
Luca nici nu mai îndrăzni să spună că da, de teamă că pomişorul ar putea s-o ia razna în sus şi s-ajungă poate, pe negândite, la cine ştie ce înălţime, poate chiar până în vârful cupolei circului. Dar pomişorul, la un nou sunet ţuguiat al fanfarei, crescu oricum, chiar şi neudat.
— Ho-ho! strigă Florică în al nouălea cer. Ce zici de asta! Şi porni cu paşi mari şi elastici să dea ocol pomişorului, păşind cu pantofii săi mari cât nişte bărcuţe.
— Ia uite! strigă Mami de la locul ei. Panglici!
Şi într-adevăr de crengile pomişorului... Dar, ia staţi! Mai era pomişor? Sau ajunsese deja ditamai pomul? De crengile pomului atârnau într-adevăr panglici. Frunze nu prea avea, sau, ca s-o spunem pe-a dreaptă, nu avea deloc, dar panglici, oho! o mulţime: roşii, albastre, verzi, portocalii, toate culorile!
Luca stătea dedesubt şi se uita fascinat în sus, la panglicile pe care le legăna o adiere venită de nu se ştie unde. Adiere să fi fost aceea? Sau pomişorul se mişca? Începuse oare să se rotească pomişorul? Ba bine că nu! Şi rotindu-se, continua să crească.
— Ai văzut ce-ai făcut dacă ai pus prea multă apă! îl mustră clovnul Florică. Ai pus prea multă apă şi pomişorul nu se mai opreşte din crescut!
— Eu? se dezvinovăţi Luca cu glas pierit. Eu... n-am pus prea multă apă. Creşte el singur.
— Zău? făcu Florică neştiind ce să mai creadă. Creşte el singur, zici? Părea la rândul lui depăşit de situaţie.
Panglicile nu mai erau panglici.
Ci frânghii.
Şi tot colorate, la fel ca panglicile.
Frânghiile se roteau, culorile se perindau pe dinaintea ochilor uimiţi ai lui Luca, iar la capetele frânghiilor...
Mami fu prima care ghici:
— E un carusel! Şi bătu din palme. Căci la capetele frânghiilor se iviseră...
— Scăunele? fu rândul lui Tati să se minuneze. Da’ cum aşa?
De fapt, noi spunem că Mami a fost prima care a ghicit, dar siguri nu putem fi. Nu-i deloc exclus ca alţi copii să fi observat înaintea ei. Dar erau aşa de mulţi, că nu aveai cum să ştii cine ce vedea primul şi cine ce ghicea mai întâi în sala aceea plină ochi.
— Ai văzut ce-ai făcut, Florică!
Directorul circului era încă acolo şi se răstea la clovn. Dacă nu te pricepi să duci o treabă pân’ la capăt, n-o mai începe! Zău aşa! Ce ne facem acum cu ditamai caruselul în circul nostru? Cine o să ocupe atâtea scăunele care acuma, ia uite, se-nvârt degeaba? Ce zici de asta?
— Nu ştiu! se smiorcăi clovnul. Din nou îşi şterse obrajii de lacrimi cu prosopul, după care stoarse prosopul deasupra găleţii. Dar de astă dată lacrimile îi curgeau atât de tare, că prosopul nu mai făcea faţă: sub caruselul care se învârtea de zor, lacrimile lui Florică îi ţâşneau din ochi ca două izvoraşe şi cădeau pe jos, la două palme de uriaşii săi pantofi-bărcuţă. Până şi din urechi îi ţâşneau pârâiaşe de lacrimi. Mulţimea de copii deja urla de atâta veselie.
— Ce te tot smiorcăi atâta! îl muştrului directorul pe Florică. Nu te plângeai tu mai devreme că nu ştii ce să mai faci ca să nu se supere pe tine ceilalţi copii fiindcă e musai să inviţi în arenă un singur copil? De ce era musai, asta n-am înţeles! Dar, mă rog. Ei uite că acuma ai prilejul să-i inviţi şi pe alţii. Ce mai stai! Invită-i!
Doar o clipă se uită Tati în înaltul cupolei, să-şi facă o idee dacă mai rămânea vreun pic de loc pentru pomul-carusel să crească, iar când şi-i coborî la loc, văzu toate scăunelele caruselului ocupate de copii. Vru s-o întrebe pe Mami, care fusese atentă tot timpul, când şi cum se putuse întâmpla o minune ca asta, dar ştia şi el, la fel cum ştiuse şi Luca cu altă ocazie, că anumite lucruri pur şi simplu nu se întreabă.
Frânghiile colorate, cu scăunele cu tot şi cu copiii aşezaţi în ele, treceau în zbor, tot mai avântate şi mai pe deasupra mulţimii de spectatori. Fanfara cânta un vals. Întors mai mult spre carusel, capelmaistrul începuse să dirijeze cam anapoda. Noroc că fanfara se descurca şi fără capelmaistru.
— Uite-l! strigă Mami. Luca tocmai trecea în zbor pe deasupra capetelor lor, făcându-le semn cu mâna. O secundă, două, şi era deja departe.
Dar Mami nu îşi putea imagina, şi nici Tati — niciunul din ei nu-şi putea imagina ce vedea Luca zburând în scăunel pe deasupra mulţimii. Cum fanfara venea spre el zburând pe dedesubt, şi muzica creştea, creştea, o secundă, două, trei, apoi fanfara rămânea în urmă, muzica se îndepărta, se perindau capetele spectatorilor, zeci de capete, poate sute, toate treceau pe sub scăunelul său într-un iureş ameţitor, veneau apoi din nou Mami şi Tati şi el le făcea semn cu mâna.
— Niciodată n-o să mai fie fricos Luca al nostru, spunea Tati şi se înfoia mândru în scaunul său.
— Ţi se pare că a dat vreo dovadă că a fost fricos până acuma? îi strica Mami plăcerea de a fi descoperit chiar acum curajul băiatului lor.
În clipa aceea cineva din preajmă strigă cu încântare:
— O, ce frumos!
Amândoi, Mami şi Tati, se uitară spre arenă, unde văzură căzând din înaltul cupolei o ploaie de serpentine de hârtie colorată. Erau acolo toate culorile curcubeului — serpentine care şerpuiau în cădere printre frânghiile rotitoare cu scăunele în care şedeau copiii, frânghii colorate la rândul lor, lăsându-se duse de frânghii şi încurcându-se unele cu altele. Cădeau chiar peste capetele copiilor, peste feţele lor, făcându-i să râdă în timp ce încercau să se elibereze din vârtejurile serpentinelor.
— O, şi confetti! strigă o altă voce din partea opusă.
Încă un murmur de încântare se ridică din toate stalurile sălii.
Şi într-adevăr, o ninsoare colorată de buline minuscule de hârtie se cernea acum din înaltul cupolei. Toată lumea aştepta şi se uita în sus, căci bulinele cădeau şi peste spectatori, aninându-se de păr şi de haine. Şi nimănui nici că-i trecea prin minte să se scuture de ele. Iar copiii, în valsul intonat de fanfară, continuau să se învârtească în carusel stârnind vârtejuri de confetti şi adunând cu braţele întinse fuioare de serpentine buclate. Serpentinele nu rezistau toate, bucăţi din ele se rupeau şi cădeau resemnate...
...În arena de unde Florică şi directorul circului plecaseră.
Şi nu mai era nimeni.
Doar afară, în maşină, Tati întindea mâna să pornească motorul, în timp ce Mami, pe scaunul din faţă, tăcută şi visătoare, încă se mai gândea la carusel, la serpentine, la confetti şi la tot vârtejul de culori: Dumnezeule, nu se aşteptase la aşa ceva!...
...În timp ce Luca, întins pe bancheta din spate, obosit, deja adormea.
