Compania NetTelecom Data anunţase prin poştă noi avantaje pentru abonaţii cărora le expirau contractele până la sfârşitul lunii, aşa că în holul sediului principal se şi înfiinţaseră câţiva clienţi doritori să profite de noua ofertă. Formalităţile luau timp şi, în plus, compania oferea cadouri — un telefon mobil şi o sacoşă, care, la rândul lor trebuiau prezentate clienţilor şi bineînţeles lăudate, iar aceştia trebuiau să semneze de primire. Una peste alta, se aştepta minute bune la cele două birouri unde funcţionarii companiei completau aferaţi formularele şi îşi dădeau silinţa să fie drăguţi cu clienţii. Ca să-şi treacă timpul, oamenii răsfoiau prospecte şi se studiau discret unii pe alţii. Ce altceva să facă?
M-am uitat: trei mai erau înaintea mea — o doamnă între două vârste, îmbrăcată mai gros decât era necesar pentru acest anotimp, un tip în pulover albastru, de vreo treizeci şi cinci de ani, singur, şi un altul, înalt, cu o fetiţă de vreo opt ani, îmbrăcată c-un pardesiu roşu. Bărbatul înalt nu şedea pe scaun ci pe pervazul vitrinei care dădea spre stradă. Fetiţa n-avea astâmpăr. Se învârtea prin hol, se oprea să privească, înălţându-se pe vârfuri, la telefoanele expuse într-un galantar, apoi la laptopul oferit de companie noilor abonaţi. Afişa un interes de faţadă, pentru uzul tatălui ei şi, de ce nu, al tuturor celor de faţă. Apoi am văzut-o păşind, concentrată, de-a lungul şirului de scaune aşezate neregulat — neregulat nu fiindcă aşa le pusese compania ci fiindcă clienţii, neglijenţi, le împinseseră de la locul lor... Iat-o: se apropia de mine uitându-se în jos, abstrasă de tot ce o înconjura, cu privirea umbrită de gene, şi scaunul pe care şedeam era şi el în afara rândului. Iar când s-a apropiat foarte mult de mine, la doar două palme, m-am întrebat cu oarecare nelinişte dacă nu cumva vrea să-mi spună ceva. Ce anume?... Dar nu, fetiţa doar urmase o linie de pe mozaicul pardoselii, asemănător unei table de şah, doar că ceva mai sofisticat. Iar acum eu eram obstacolul în calea liniei ei imaginare. Şi-a ridicat faţa spre mine şi m-a aţintit preţ de câteva secunde cu o privire plină de reproş. Dar şi de resemnare. Apoi şi-a lăsat din nou privirea în jos, a ocolit scaunul pe care şedeam şi, dincolo de acesta, şi-a continuat linia imaginară până la capătul holului. După care a făcut cale întoarsă urmând aceeaşi linie. De astă dată, ajungând la scaunul meu ieşit din rând, nu s-a mai oprit şi nu şi-a mai ridicat ochii spre mine. Doar m-a ocolit, concentrată, ca şi cum linia pe care şi-o alesese avea pe traseul ei un accident de neocolit... Am văzut-o îndepărtându-se nepăsătoare, în pardesiul ei roşu, spre ghişeele unde clienţii îşi achitau notele de plată. *** *Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
