♥
„Ce preţ are viaţa? *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
Hrana noastră constă în mare parte în carne. Pentru a-şi procura carne omul creşte animale, pe care apoi le ucide. Unii spun că asta este în firea lucrurilor şi că de aceea nici nu trebuie să vorbim de uciderea animalelor ci de sacrificarea lor. Totodată, nu este nimic imoral dacă sacrificiul nu este însoţit de suferinţă. Aşa spun oamenii. Eu însă mă întreb ce înseamnă a provoca suferinţă. Suferinţa constă oare doar în durere? În durerea fizică? Asta este întrebarea pe care mi-o pun adesea. De asemenea, mă întreb pentru cine este importantă absenţa durerii fizice: pentru animalul sacrificat sau pentru liniştea omului care sacrifică? Pentru animalul sacrificat suferinţa durează doar câteva clipe. Dar chiar dacă ar dura mai mult, tot nu mai contează atâta vreme cât animalul moare. După moarte, cât mai contează suferinţa din timpul unei vieţi care nu mai există?
Pentru om, suferinţa animalului contează doar în măsura în care este de faţă când animalul suferă, în sensul că îi provoacă lui însuşi o suferinţă morală, fie că el este cel care a provocat suferinţa animalului, fie că doar asistă la suferinţa şi moartea animalului. Dacă nu este de faţă, omul nu suferă moral, decât doar dacă el este cel care i-a cauzat, indirect, moartea. Şi asta numai într-o oarecare măsură. Dacă nu este vinovat moral de moartea unui animal, omul nu suferă. Căci dacă ar fi aşa, ar însemna ca viaţa omului să fie o necontenită suferinţă.
Oamenii însă nu ucid numai animale ci şi semeni de-ai lor. Războaiele şi condamnările la moarte sunt împrejurări în care oamenii ucid oameni. La fel ca şi în cazul animalelor, morala spune că nu trebuie să provoci suferinţă oamenilor sortiţi să moară. Unii sunt de părere că oricum omul este condamnat la moarte chiar din clipa când se naşte. Nu ştie când va muri, dar este sigur că va muri. La fel şi cu condamnatul la moarte: poate să dureze ani de zile până când sentinţa este pusă în aplicare. Aşa că deosebirea dintre moartea naturală şi moartea provocată prin condamnare nu este chiar aşa de mare. Este îngrozitor doar intervalul dintre momentul când condamnatului i se aduce la cunoştinţă că va fi executat şi momentul execuţiei. Îmi închipui că de obicei acest interval este foarte scurt. Dar mă întreb dacă sentinţa nu ar putea fi executată fără ştirea condamnatului: în somn, printr-un mijloc oarecare, de exemplu injectându-se un gaz letal în încăperea în care condamnatul doarme. Şi atunci mă întreb: dacă o viaţă se poate încheia fără suferinţă, oare tot ce contează este absenţa suferinţei în ultima clipă? O viaţă încheiată este ca şi cum n-ar fi fost?
În războiul modern, oamenii ucid de cele mai multe ori fără să-şi vadă victimele, fără măcar să aibă informaţii despre identitatea şi uneori nici chiar despre însăşi existenţa lor. Cineva apasă pe butonul lansatorului de rachetă, şi racheta porneşte către ţintă pe baza unui program pus la punct dinainte sau făcând uz de tot felul de senzori care îi corectează traiectoria. Asta înseamnă oare că acţiunea celui care lansează racheta nu îi provoacă nicio suferinţă morală? Nu ştiu cum ar fi firesc, dar părerea mea este că nu, nu-i provoacă nicio suferinţă.
Aceeaşi întrebare mi-o pun şi despre toate celelalte vieţuitoare pe care omul le ucide fie pentru a se hrăni, fie pentru a nu fi incomodat de ele. Uciderea unui câine care trebuie eutanasiat este mai dramatică decât uciderea unui animal inferior, de pildă a unei reptile. Cu cât animalul este mai inferior pe scara evoluţiei biologice, cu atât distrugerea sa este mai puţin traumatizată pentru autorul acţiunii.
Mă întreb: oare aşa trebuie să fie? Cu ce este mai preţioasă viaţa unui câine decât viaţa unei insecte? Doar pentru că câinele este mai agreabil sau mai folositor nouă? Doar pentru faptul că are o inteligenţă superioară insectei? Viaţa în sine nu are oare nicio valoare?
Aceeaşi întrebare mi-o pun şi în legătură cu oamenii? Viaţa unora dintre oameni are o valoare mai mare decât a altora? Viaţa unui mare savant sau a unui mare artist este mai de preţ decât viaţa unui om umil, bunăoară a unui cerşetor?
Viaţa are oare o valoare în sine?”
Deşi nu a fost niciun concurs, Doamna Ştefan a ales lucrarea mea ca fiind cea mai bună şi a citit-o în faţa întregii clase. Sper că nu a făcut-o ţinând cont doar de situaţia mea specială.
