Laurian și Laura (12)

Paradă

Sala de gimnastică nu mai semăna cu ce fusese în zilele precedente. Laurian stătea într-un colț, stingher, la distanță de toți, și se minuna. Cânta fanfara și tribunele se umpluseră de oameni — notabilități ale orașului, sau poate oameni veniți de la întreprinderi, reprezentanți, cine știe. O parte din tribună, locul central, era delimitată prin cordoane roșii, iar acolo, între cordoane, ședeau notabilitățile cele mai de seamă; poate că nici nu era nevoie de cordoane ca să se poată distinge cele două categorii de public: Laurian văzu clar că cei câțiva dintre cordoane, vreo patru-cinci bărbați, emanau cu toată ființa lor o anume putere, o anume autoritate — asta, ca să nu se gândească la mai mult de-atât, căci maică-sa, în care avea și-acum atâta încredere, îl îndemnase de atâtea ori să fie ponderat în aprecieri.
   Iar parada... Șuvoiul oamenilor se scurgea în lungul sălii, intrând pe o poartă laterală și ieșind pe alta, ambele larg deschise pentru prima oară special pentru această ocazie, în timp ce fanfara cânta de zor jos la capătul tribunei. Erau mai ales elevi din clasele superioare, sportivi și militari, împărțiți în plutoane, care mărșăluiau viguros, spre încântarea publicului spectator care umplea tribunele. Dincolo de șuvoi Laurian îl zări pe paznicul Vasile însoțindu-l pe administratorul sălii. Din cauza fanfarei, erau nevoiți să se aplece unul la urechea celuilalt ca să se poată face auziți între ei; de fapt, era mai mult paznicul cel care vorbea la urechea administratorului în timp ce îl ațintea de la distanță cu o privire fioroasă pe Laurian — iar celălalt căuta suspicios să distingă dincolo de șuvoiul participanților la paradă persoana asupra căreia voia să-i atragă atenția paznicul. Deocamdată niciunul din ei nu putea să treacă prin plutoanele în mișcare, dar era clar că de-ar fi putut-o face, ar fi venit țintit la el. Totuși Laurian nu dădu vreun semn că ar vrea s-o șteargă din locul retras în care venise să urmărească parada.
   — Ei vezi, auzi o voce care îi păru cunoscută, la un pas distanță, dacă nu vrei să te duci tu să vezi parada, vine ea la tine!
   Era Vartic, îmbrăcat cu aceleași haine de cerșetor ca și la prima lor întâlnire în fața sălii de gimnastică.
   — Vartic! strigă uimit Laurian. Ce-i cu tine aici?
   Înainte ca răspunsul fostului bancher să-i ajungă la ureche, privirea sa fugi spre cei doi oficiali ai sălii aflați dincolo de mulțimea mișcătoare a manifestanților. Administratorul era într-o vădită stare de agitație. Furios, dădea semne că s-ar avânta să treacă glonț prin mulțimea în marș și să-i înhațe pe el și pe Vartic de guler și să-i dea pe ușă afară. Doar că parada nu înceta nicio clipă.
   Îl auzi pe Vartic explicându-i:
   — Fanfara se aude de departe, dragule. Și pe mine de când mă știu mă atrag marșurile, muzica asta — cum să-i spun, eroică. Păcat că n-au și care alegorice. Dar într-un fel îi înțeleg — ce poți să faci într-o zi ploioasă ca asta, când împrejurările te obligă să renunți la Piața Prefecturii? Poate o să ți se pară ciudat la un bancher ca mine, dar totdeauna m-am întrebat ce reprezintă ceremoniile în viața unui popor. Așa-i că ți se pare ciudat? În definitiv, te-ai putea gândi că firesc ar fi să existe un anumit sentiment eroic în fiecare din noi. Da’ de unde! Nici vorbă de așa ceva. Sentimentele se nasc din... din ce crezi? Din practici! Din ceremonii! Altfel, din ce? E nevoie de bubuit de tobe ca să-i scoată pe unii din amorțeală. Pe cei mai mulți. Apropo, nu ești cam tăcut în ultima vreme, dragule?
   — Am motive, dragă Vartic, răspunse Laurian. Cele pe care le știi, ți-am mai povestit. Tot nu mi-am revenit, dacă asta vrei să afli.
   Fostul bancher deveni foarte atent la ce se întâmpla în sala de gimnastică. Laurian se întoarse și el într-acolo, curios.
   Plutoanele de elevi din clasele superioare ieșiseră din scenă, la fel și plutoanele de sportivi îmbrăcați în maieuri, iar în locul lor își făcuseră apariția plutoanele de soldați în uniformă. Tropăiau cadențat, atât de puternic încât fanfara, parcă fără voia ei, își redusese intensitatea sunetului. Poate și fiindcă capelmaistrul, în uluirea sa, răsucit către trupele ce intrau în defilare, abia dacă mai dădea din mâini.
   — Ce zici de asta? zise Vartic fără să-și dezlipească ochii de la parada militară.
   Deja intra fumul pe ușile larg deschise pe unde trupele intrau în sală și ieșeau, iar când ieșiră în prag văzură corturile instalate în jurul sălii de gimnastică și probabil altele, cine știe până la ce distanță, și soldații, cei care nu era clar de ce nu participau la paradă, așezați în jurul focurilor de tabără veselindu-se cu moderație, pătrunși totuși de solemnitatea momentului.
   — Asta îți stârnește amintiri, nu-i așa, Vartic? se întoarse Laurian către fostul bancher.
   În depărtarea străzii se pierdea coloana de militari, căreia nu i se vedea capătul. Urmau să intre în sala de gimnastică și să treacă în pas de front prin fața oficialilor.
   Vremea era în curs de ameliorare. Peste copacii desfrunziți, prin dreptul spărturilor de cer senin, treceau în zbor, croncănind, ciori răzlețe.
   Vartic coborî două trepte spre cel mai apropiat cort.
   — Hei, camarade, i se adresă el soldatului care stătea ciucit lângă foc, voi de ce nu sunteți la paradă?
   Soldatul îi răspunse ocolindu-i privirea, în timp ce scormonea cu un băț la talpa focului:
   — Nu putem toți să avem flori la butonieră. Unii din noi trebuie să stea de veghe.
   Vorbise ca și cum ar fi exprimat gândurile înțelepte ale unui superior de-al său care nu era de față dar risca totuși să ajungă la urechea acestuia într-un fel sau altul.
   — De veghe să, ce? insistă Vartic.
   — Asta nu-i treabă de civil! îl apostrofă posac soldatul.
   Fostul bancher zăbovi câteva clipe.
   — Nu trebuie să te superi, camarade. Sunt lucruri care ar trebui să ne intereseze pe toți.
   — Unii nu cunosc măsura, replică soldatul, la fel de posac dar parcă și un pic pornit, privind într-o parte.
   Laurian dădu să coboare treptele, dar exact în clipa aceea un ofițer-comandant se ivi brusc ieșind din cort, atras fără doar și poate de tonul discuției și, înainte de a interveni, observă intenția lui Laurian de a se apropia și îl preveni întinzând spre el, c-un gest vehement, un braț amenințător:
   — Rămâi pe loc!
   — Cât credeți că o să țină ocupația? întrebă Vartic.
   Ofițerul-comandant își mută atenția — și brațul furios — de la Laurian la Vartic, de parcă atunci l-ar fi văzut pentru prima oară, deși pentru el ieșise din cort:
   — Dumneata să nu-mi vorbești mie de ocupație! Ai înțeles? Pentru voi o facem, ca să nu vă invadeze dușmanul!
   Dușmanul, deci? Laurian îndrăzni să coboare totuși ce mai rămăsese de coborât până la platoul din fața sălii de gimnastică, unde instalaseră corturile și aprinseseră focurile de tabără. Prin cine știe ce minune, cei doi din sală, paznicul Vasile și administratorul, reușiseră să treacă printre plutoanele de soldați și se iviseră în cadrul ușii celei mari care se deschidea spre trepte. Ofițerul-comandant îi văzu cu oarecare mirare pe cei doi civili coborând treptele, fără acea prestanță militărească, dar cu oarecare hotărâre dezordonată, îndreptându-se țintit spre Laurian. Probabil că se transmitea cumva prin aer calitatea lor de oficiali, căci se abținu de la orice gest de a-i opri și ține la distanță.
   — Timotei! strigă administratorul la Laurian. Ce cauți aicea? Cine ți-a dat voie? Treci la locul tău și să nu te mai prind niciodată la paradă! De-aci încolo nu ieși din sală decât cu bilet de voie! Și nu uita că te-am cules de pe drumuri, să fie foarte clar! Și tu — se întoarse el cu aceeași furie spre Vartic — șterge-o de-aicea chiar în clipa asta! Vagabondule! Să nu te mai văd niciodată, ai înțeles?
   Fostul bancher lăsă capul în pământ și se îndreptă, trecând pe lângă cort, către stradă. „Și tu ai devenit tăcut în ultima vreme, Vartic”, își zise în sinea sa Laurian în timp ce se îndrepta spre odăița sa de la subsol.
   Trupele ieșeau în pas cadențat de ușa cealaltă, larg deschisă și ea, și se îndepărtau în susul străzii.