Nu m-am simţit deloc rău dar am avut un pic de febră şi după vreo trei zile mi-a apărut pe burtă o erupţie măruntă, roşie. Ca de obicei cu destulă întârziere, ai mei au chemat doctorul. N-a venit însă doctorul ci în casă a intrat un asistent medical, felcer, cum îi spuneam noi pe-atunci. Un timp înalt, cu alură atletică, pe care îl şi cunoşteam din vedere. Felcerul mi-a cerut să ridic cămaşa de noapte, s-a aplecat un pic peste erupţia mea de pe burtă şi în clipa următoare s-a şi îndreptat de mijloc, edificat, şi i s-a adresat mamei: Asta-i scarlatină, doamnă. Clar ca lumina zilei. Vă fac biletul de trimitere. Ştiţi unde-i spitalul de boli contagioase, nu? Pe strada Plevnei, colţ cu bulevardul. O să vă duceţi pe jos fiindcă pe moment nu avem nicio ambulanţă disponibilă. Dar nu-i nicio problemă, băiatul se pare că face o formă uşoară. Bine? Şi, întorcându-se spre mine: Te-au vaccinat la şcoală, nu?... Mama a încercat să-l convingă să mă lase acasă, invocând celelalte boli contagioase pe care le făcusem, pojarul, vărsatul de vânt, oreionul. Dar felcerul a fost de neînduplecat. În cazul scarlatinei, doamnă, regula e strictă: internarea la spital e obligatorie. Şi i-a întins mamei biletul de trimitere.
Un eveniment, chiar şi nedorit, poate face o zi să rămână în amintire. Aşa că îmi amintesc perfect acea zi blândă de toamnă când am făcut pe jos, însoţit de mama, drumul de acasă până la spitalul de boli contagioase. Treceau maşini, treceau pietoni, grăbiţi cu toţii, fiecare cu treburile lui, nu mă vedea nimeni, nimeni nu-mi dădea nicio atenţie şi nimeni nu-mi cunoştea suferinţa. Urma să stau, timp de patru săptămâni, pentru prima oară în viaţă, despărţit de ai mei. Şi o ciudăţenie: trecând pe lângă gardul şcolii unde învăţam, mi-a trecut prin minte gândul pervers că aş putea, profitând de situaţie, să mă răzbun pe vreunul din colegii mei cu care eram în relaţii proaste, contaminându-l; l-aş fi putut chema la gard fără să-i spun de ce şi apoi i-aş fi putut sufla în nas o răsuflare de-a mea plină de scarlatină. Spun asta amintindu-mi că şi mai târziu, în împrejurări asemenea sau chiar şi mai grele, când ar fi trebuit să mă simt literalmente copleşit, mintea mea, abătându-se oarecum cu voie de la izvorul durerii, a scornit năzdrăvănii care m-au uimit pe mine însumi şi m-au făcut să mă simt uneori ipocrit.
Şi iată-mă, singur, într-un salonaş auster cu patru paturi. O fereastră dădea în curticica dosnică a spitalului, încă plină de verdeaţă în acel miez de toamnă, situată chiar la buza Văii Prahovei. Cealaltă fereastră dădea într-un coridor cu geamlâc spre curtea din faţă, spre aleea care ducea la poartă, spre lumea din care eram exclus. Pentru patru săptămâni. Dumnezeule, o viaţă!...
Am stat în pat, nemişcat şi chircit, timp de câteva ore, cu ochi uscaţi dar cu plânsul înăuntru, fără să aprind lumina când s-a lăsat întunericul. Am văzut cu închipuirea odăiţa de-acasă, unde îmi petreceam serile, lumina chioară de deasupra mesei pe care trebuia să ai grijă să n-o zgâlţâi prea tare, de şubredă ce era, când pe ea se afla o cană plină cu ceai cu lapte; mi i-am închipuit pe mama şi pe tata şezând în tăcere, ducând o conversaţie minimă, cu mai multe tăceri decât cuvinte, în care subiectul eram eu. De bună seamă se-ntrebau iarăşi şi iarăşi dacă nu cumva diagnosticul fusese pus greşit — şi abia la spital aveam să mă molipsesc de scarlatină de-adevăratelea. Eu nu-mi făceam asemenea griji. Puteam să mă molipsesc de orice. Nu-mi imaginam un rău mai adânc decât acela în care mă scufundasem. Ce rău putea fi mai mare?... Pe fereastra ce dădea în coridor vedeam chiuveta comună, de fontă, veche şi destul de soioasă... Apoi în salon a intrat îngrijitoarea, care a aprins lumina şi mi-a lăsat pe măsuţa de lângă pat o tavă cu o cană ciobită cu ceai şi o farfurie de tinichea cu un fel de mâncare de care nu-mi mai amintesc. Ceaiul avea gust de dropsuri dizolvate în apă caldă, iar din cana aceea nu ştiam câţi mai băuseră înaintea mea şi nici ce se întâmplase cu ei. Pe o colegă de la şcoala de fete, pe care n-o văzusem niciodată, o conduseserăm cu toţii, cu puţin timp în urmă, în calitate de colegi de pionierat, pe ultimul drum, moartă de o boală de care nu auzisem... Nu se scurseseră decât câteva ore, şi încă de trei ori pe-atâtea trebuiau să se mai scurgă până să se încheie o zi — prima zi departe de părinţi, în singurătatea dezolantă a salonului de spital. Şi apoi zi după zi trebuiau să se adauge până să se-adune o săptămână. Şi săptămânile trebuiau să se scurgă şi ele una după alta până să însumeze patru. Mi se părea la fel de insuportabil ca şi nesfârşirea timpului, care mă aruncase în braţele panicii cu o vară sau două înainte... Pasămite, magicianul celest, care sălăşluia undeva în umbră, a vrut însă ca lucrurile să fie altfel. Nevăzut şi neştiut, a făcut un semn cu bagheta magică şi a pus capăt disperării mele.
Chiar a doua zi salonul a început să se umple. Mai întâi şi-a făcut apariţia colegul meu de clasă Dragoş Popovici, alias Gogoaşă. Mama lui era farmacistă, aşa că se bucura de un regim special: a fost lăsată să intre în salon şi să-şi instaleze odrasla cu tot dichisul. Dar şi să mă încurajeze pe mine. Apoi, mai spre după-amiază, a venit Adrian Petrescu, cu un an mai mare, „monitor” în clasă la noi, un băiat jovial, cu corp atletic şi care se pricepea foarte bine la propagarea undelor radio, de care eu n-aveam habar, şi în sfârşit, a doua zi, s-a pripăşit în salon un coleg mai mic, Hristea, pe care îl cunoşteam doar din vedere... „Fericire” ar putea să pară un cuvânt pretenţios, mai degrabă de evitat, dar nu-i totdeauna aşa. Odată cu cei doi colegi, din abisul disperării m-am trezit înălţat peste noapte în al nouălea cer al fericirii. Pentru asta a fost de-ajuns doar ideea că eram împreună cu ei douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, şi că ei erau băieţi simpatici şi plini de viaţă. Şi de spirit. Apoi au fost: hârjoana, glumele, înţepăturile dintre noi, jurnalul pe care am început să-l ţin, singura oară în viaţa mea, vizitele doctorilor, care glumeau cu noi, vizitele alor mei, care n-aveau voie să intre nici măcar în curtea spitalului, aşa că îi vedeam de la mare distanţă, stând dincolo de gard şi făcându-mi cu mâna. Cafeaua cu lapte, rece şi dulce, pe care mi-a aducea mama, s-a însoţit de-atunci pentru totdeauna cu gustul salonului de spital... Brusc, şederea mea silnică la spital s-a transformat din coşmar într-o minunată şi nesperată vacanţă la o pensiune. Mi s-a părut chiar că am mână pentru scris şi mi-am început acolo „operele” — poezii şi, cum mai spus, un jurnal — nişte stupizenii imature, pe care însă nu le-am ţinut secrete ci, dimpotrivă, nu m-am sfiit să le împărtăşesc colegilor de salon. Nu-mi amintesc exact dar mi se pare că talent literar şi-au descoperit şi ceilalţi în toamna aceea, la spitalul de boli contagioase. Aşa că eram, cum s-ar zice, într-un club literar.
La un moment dat degetul gros mi s-a lipit de ceva lipicios de pe toarta cănii din care îmi beam ceaiul. Când mi l-am dezlipit, pielea groasă de pe buricul degetului s-a desprins c-un uşor pocnet de pe ţesutul de dedesubt, lăsând sub ea un loc gol, ca după o rosătură, decât doar că locul acela gol nu era plin cu lichid, ci uscat. După care, în zilele următoare, pielea a început să mi se desprindă în fâşii, fără nicio durere, ba chiar producându-mi o oarecare plăcere, pe palme şi pe picioare. Era un simptom tipic pentru scarlatină, aşa că ai mei au primit vestea cu uşurare: nu mai aveau a se teme că diagnosticul era greşit.
De la colegii mei de salon am primit şi reproşuri. Dragoş mi-a reproşat că a luat boala de la mine atunci când, cu puţin timp înainte, participasem, împreună cu alţi colegi, invitat de el, la aniversarea zilei sale de naştere. N-am putut să neg fiindcă într-adevăr în acea seară, la el acasă, mă simţisem rău şi avusesem frisoane, deci boala era deja declanşată. Apoi, Adrian Petrescu mi-a reproşat şi el că luase boala de la noi din clasă, unde fusese trimis ca „monitor”. Şi asta era la fel de adevărat câtă vreme numai în clasa noastră se iviseră două sau trei cazuri... Ce pot să spun? N-a fost un reproş spus cu înverşunare. Şi dacă pentru mine cele patru săptămâni petrecute la spital au devenit una din etapele cele mai fabuloase ale vieţii mele, nu pot decât să sper că nici pentru ei n-a fost, în final, o etapă nesuferită. Aşa că pentru vina mea, de va fi fost vreuna, cred pot să fiu iertat. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
