Simbol
Nimeni (dintre cei inteligenţi) nu are ambiţia unei elucidări complete a evenimentelor politice, sociale şi economice în lume. Poate pentru că ştie că aşa ceva nu-i cu putinţă. De aceea realitatea (istorică) rămâne într-un anumit sens obscură.
În artă, recurgem — poate — la simbol pentru că e modalitatea prin care obscurul rămâne obscur, şi prin asta deschis unei multitudini de reprezentări. Căci simbolul nu elucidează ci înlocuieşte o realitate printr-o reprezentare suficient de imprecisă. Sau înlocuieşte o reprezentare prin altă reprezentare.
Literatura e agreabilă
Literatura, la fel ca oricare altă artă, nu poate ocoli „păcatul” de a fi agreabilă. Deoarece „consumatorul” de literatură este, inevitabil, „victima” emoţiei estetice. Resimţi emoţia estetică chiar şi în toiul lecturii unui pasaj penibil (tragic, să zicem). Dacă lectura îţi provoacă repulsie înseamnă că scrierea este ratată din punct de vedere artistic.
Literatura nu e viaţă, deşi în ea trebuie să pulseze viaţa. Nu mă voi alătura celor ce susţin că dacă viaţa nu seamănă cu literatura, cu atât mai rău pentru cea dintâi. Dar totodată voi respinge ideea că o operă literară poate fi un succes într-o disjuncţie totală de caracteristicile vieţii.
„În realitate viaţa nu este niciodată ca în ficţiuni — spune Llosa. Uneori e mai bună, alteori mai proastă, dar întotdeauna e mai nuanţată, mai diversă şi mai imprevizibilă decât cea mai reuşită fantezie literară. Fiindcă viaţa reală nu este niciodată atât de perfectă, de rotundă, de coerentă şi de inteligibilă ca în reprezentările ei literare. În acestea din urmă, ceva a fost adăugat şi tăiat în funcţie de «demonii» — obsesiile şi impulsurile profunde pe care le folosesc inteligenţa şi raţiunea autorului, dar pe care nu le domină neapărat, fiind uneori chiar de neînţeles — pe care i-a inventat, conferindu-le viaţă iluzorie, reflectată prin cuvinte.
Ficţiunea nu reproduce viaţa; ea o neagă, opunându-i o amăgire pe care pretinde s-o înlocuiască. Dar, într-un mod greu de precizat, ea o şi completează, adăugând experienţei umane ceva ce oamenii nu descoperă în viţa lor reală, ci doar în cele imaginare, trăite din plin, graţie ficţiunii.
Fondul iraţional din care este alcătuită viaţa începe să iasă la iveală, iar datorită unor oameni ca Freud, Jung sau Bataille descoperim modul (extrem de greu de detectat) în care acestea dirijează comportamentul uman.” [Mario Vargas Llosa, Adevărul minciunilor, ed. Humanitas, 2006, p. 90 — cap. „Sanctuar (1931)” William Faulkner]
Alt curs decât cel „aşteptat”
Uneori eşti conştient că replicii unui personaj trebuie să-i urmeze o anume replică, cea aşteptată. Sau o situaţie dată trebuie să se rezolve într-un anumit fel, cel aşteptat. Pentru a evita însă căderea în indezirabilul banal (adică previzibil), inventezi o replică mai puţin verosimilă; sau situaţiei date îi găseşti rezolvarea într-o manieră diferită de cea aşteptată. De ce o faci? Pentru a şoca? Desigur, nu-i exclus nici asta. Dar procedând astfel creezi în mod voit o anumită ambiguitate pe care o percepi drept provocare. Personajul se transformă, începe să difere de cel imaginat iniţial. Nu este doar cititorul cel ce urmează să fie „şocat” ci şi tu însuţi, ca autor. Fiindcă anticipezi că „noua cale” te va călăuzi către o zonă unde toate sunt altfel şi totul urmează să fie descoperit. Cu o singură condiţie: să te menţii între limitele onestităţii.
Critica literară: o creaţie second hand
Nu de puţine ori mi-au fost necesare numeroase încercări pentru a da unui personaj alura şi consistenţa dorite; mă rog, în măsura în care le puteam anticipa. Dar, abandonând pentru moment scrisul şi întâlnind în lecturi, din întâmplare, o idee ce constatam că se potriveşte căutărilor mele, o adoptam fără ezitare, rămânându-mi doar mirarea că n-am fost eu acela căruia să-i fi venit în minte.
Bănuiesc că oarecum la fel stau lucrurile şi cu criticii: sunt capabili să recunoască o adecvare (sau o neadecvare) la un proiect literar, dar nu sunt capabili să dezvolte proiectul. Ceea ce nu înseamnă că munca lor nu-i creaţie sau că nu-i utilă. Atât doar că este o creaţie second hand.
Epitete în serie
A descrie ceva agăţând în coadă un şir întreg de epitete, iată un obicei prost la prozatori, de altfel frecvent în proza românească şi (aproape) inexistent în alte literaturi. De ce obicei prost? Pentru că înşiruirea unui număr de „impresii” nu este nici proprie percepţiei estetice, nici eficientă. Dacă percepţia nu sugerează o asociere adecvată la primul contact, pur şi simplu rămânem cu senzaţia de neadecvare, oricâte încercări de îmbunătăţire prin asocieri repetate îi adăugăm. Dacă nu cumva stricăm şi mai mult. De aici până la impresia de fals nu-i decât un pas. (Fals, neadecvat, străin!...)
