Divorţ fericit! (10)*

   Capitolul 7 (1)

Gemi se urcă într-un avânt pe estradă. Mulţi îl considerau încă tânăr. Şi chiar era: depinde doar de tine să te păstrezi tânăr la patruzeci şi cinci de ani. Se prezenta în faţa lor la fel de entuziasm ca şi la prima întâlnire.
   — Aşa-i că v-aţi păstrat locurile de aseară? îi întreabă pe toţi din salon. Ştiu din experienţă că aşa se întâmplă de cele mai multe ori. Oamenii se ataşează foarte repede unul de altul. Şi poate că nu-i vorba numaidecât de sentimente aici. Dar se obişnuiesc unul cu altul, asta-i sigur. La fel şi în căsnicie, nu credeţi? Este ceva rău în asta? Dacă mă întrebaţi, v-o spun cu toată sinceritatea: habar n-am! Să mă bateţi, şi nu am habar. Urmează să mă conving în următoarea mea căsnicie!
   Lumea din salon îi aprecia verva şi râdea.
    — Doamnelor şi domnilor, iată-ne deci în a doua seară! Mai avem seara de sâmbătă... cine mai apucă! glumi el, stârnind un nou cor de râsete. — Rezistaţi, nu? Sunteţi hotărâţi să rezistaţi? Mai mult decât în căsniciile pe care le-aţi ratat?
   La una din mese, o doamnă încă tânără se aplecă spre însoţitorul ei cu destui ani mai în vârstă şi i se adresă în şoaptă, cu o figură gravă care contrasta izbitor cu veselia generală: — Mie nu mi se pare că-i motiv glumă!... Însoţitorul mai în vârstă, care, încercând să-i fie pe plac, se vedea clar că se desprinde cu greu de atmosfera salonului, îi adresă un îndemn discret la răbdare răspunzându-i tot în şoaptă: — Hai să nu ne grăbim, iubito, stai să vedem... În treacăt fie zis, comesenii celor doi şi mai ales ea — o vârstnică — urmări cu interes nedisimulat acel schimb de replici şi, ca orice persoană clevetitoare, se aplecă la urechea consortului ei, căruia îi transmise remarca sa răutăcioasă: — Ce să facă bietul om dacă şi-a luat una aşa de tinerică! Dacă nu zice ca ea, îi dă papucii pe loc!
   — Ştiu că vă dezamăgesc, spuse moderatorul, dar Doamna Zenobia nu poate să vină nici astăzi. Un cor de murmure dezamăgite se ridică de la toate mesele. Gemi făcu un gest de regret şi zâmbi cu înţelegere. — E prinsă şi astăzi cu nişte treburi urgente, îmi pare rău. Dar vă promit! Vă promit că în cel mai rău caz în cursul zilei de duminică, până la plecare, va fi în mijlocul dumneavoastră şi ne vom bucura cu toţii de prezenţa domniei-sale.
   Chelnerii încă nu începuseră să ia comenzile. Unul dintre invitaţi, un tip destul de tânăr, cu alură de angajat la o multinaţională, se ridică la o masă cu intenţia să se adreseze moderatorului. Gemi îl observă numaidecât şi se opri din discurs.
   — Doriţi să urcaţi pe estradă?
   Tânărul negă cu vehemenţă.
   — Voiam să ştiu doar de ce n-am găsit televizor în cameră. Nici televizor, nici radio. E o întâmplare, sau...?
   Voci de la alte mese — multe voci — i se alăturară plângându-se de acelaşi lucru: n-aveau televizor în cameră. Unde s-a mai pomenit hotel de cinci stele fără televizor în cameră!
   — M-aţi întrebat dacă e o întâmplare că n-aveţi televizor în cameră. Cum vă numiţi, stimate domn? Vă întreb de nume doar aşa, fiindcă e o bună ocazie să ne cunoaştem, nu din alt motiv.
   — Da, mă rog... răspunse tânărul, poate că e într-adevăr o ocazie. Numele meu este Ştreza. Cristian Ştreza.
   — Mă bucur să vă pot răspunde, domnule Ştreza. Răspunsul este: nu, nu-i o întâmplare. După cum aţi fost anunţaţi, aici la Ţărmul Armoniei nu puteţi folosi nici telefoanele mobile. Doamna Zenobia s-a gândit că lumea noastră a celor de faţă e mult mai interesantă decât lumea largă unde ne petrecem cea mai mare parte a timpului. Aşa că vă roagă — prin mine! — să fiţi de acord să lăsăm la o parte orice contact cu lumea noastră cea banală, de toate zilele, şi, timp de patru zile — doar patru! — să trăim într-o lume mai bună şi mai dreaptă.
   — Adică cum, mai dreaptă? îl întrebă în şoaptă, contrariată, tânăra invitată pe mult mai vârstnicul ei însoţitor, care negreşit i-ar fi putut fi tată, apropiindu-se cu gura de urechea acestuia. Bărbatul ridică din umeri îngăduitor şi neputincios în acelaşi timp şi îi răspunse cu voce coborâtă dar fără să se ferească prea mult de comesenii săi: — Nu ştiu, iubito, o să vedem.
   Hotărârea luată de doamna Zenobia, de care luară cunoştinţă din gura moderatorului, privitor la absenţa televizoarelor din camere, stârni murmure în sală; chestiunea e că nu toate murmurele erau de dezaprobare — unii, nu puţini, chiar se săturaseră de lumea convenţională în care îşi duseseră traiul practic toată viaţa; ceea ce lui Gemi nu-i scăpă.
   — Nu duceţi dorul televiziunilor, dragii mei. Acolo vi se prezintă o lume fabricată. Sau prefabricată, dacă vreţi. Nimic nu mai este autentic în lumea pe care o prezintă televiziunile. Totul este subordonat sexului şi banilor. A! să nu uit: şi rating-ului! Mai ales rating-ului! Daţi-mi voie să nu vă dau amănunte din experienţa mea personală cu televiziunile. Doar atât vă spun: de câte ori am ajuns în studioul unei televiziuni, am fost întrebat ce părere am despre modă, despre timpul liber, despre distracţii, despre... îngăduiţi-mi să folosesc un cuvânt neacademic — despre gagici! Scuze! Scuze!... Nimeni nu s-a arătat interesat de părerea mea despre relaţiile din sânul cuplurilor. În care, în treacăt fie zis, sunt specializat! Sau despre compromisurile pe care le cere un mariaj care ţinteşte departe, despre solidaritatea dintre oameni... Le-aş fi răspuns aşa, dacă m-ar fi întrebat: ce solidaritate? Unde aţi mai pomenit voi în ultimele, să zicem cinci decenii, de solidaritate? Unde aţi mai auzit de... A! vă rog să nu-mi spuneţi că am devenit patetic! De obicei nu mă ţine mult! Şi încă ceva, doamnelor şi domnilor: să nu cumva să-i spuneţi Doamnei Zenobia că am dat distracţia pe vorbe mari! Vorbele mari nu intră în termenii contractului pe care îl am cu agenţia de turism AT şi cu doamna Zenobia personal!
   — Îmi daţi voie să vă contrazic?
   Toate privirile se îndreptară spre tipul în vârstă, cel cu pete de bătrâneţe pe tâmplă. Câţiva, printre care şi domnul Văduva, recunoscură în el pe domnul care îşi completa conştiincios formularul de cazare în holul recepţiei, în după-amiaza sosirii, scriind de zor, cu o expresie de concentrare pe faţă. Alţii îl remarcaseră aşezat la o masă foarte apropiată de estradă, în compania unei june cu vreo douăzeci şi cinci de ani mai tânără, spilcuit, la gât cu o lavalieră albastră cu buline albe. O figură plină de farmec, cu ochii un pic oblici, în care licăreau luminiţele seducţiilor trecute şi poate şi a celei prezente. Sau a celor prezente.
   Gemi îl întâmpină plin de entuziasm şi făcu un gest larg cu braţul, invitându-l pe estradă.
   — Vă rog să mă contraziceţi, domnule! Vă rog. Abia aştept!
   Bătrânul spilcuit păşi pe estradă şi urcă cele două trepte cu o degajare maximă, de parcă asta ar fi făcut toată viaţa: ar fi urcat pe tot felul de estrade, în faţa publicului.
   — Vreau să-ţi povestesc o întâmplare, domnule. O întâmplare din copilăria mea, acum... hăt, acum mulţi ani.
   — Nu vreţi să ne spuneţi mai întâi numele dumneavoastră, domnule? îl întrerupse moderatorul.
   — Eram sigur că îl ştii! replică cel abia urcat pe estradă.
   — Domnule, suntem un hotel pierdut în creierul munţilor. Eu personal da, vă cunosc. Dar pe de altă parte mă tem că notorietatea dumneavoastră încă n-a ajuns până la toţi invitaţii noştri! îl ironiză Gemi.
   — Eram sigur că aveţi listele până la cele mai mici detalii. Listele cu toţi participanţii, nu?
   — Exageraţi, domnule. Evident că Doamna Zenobia are listele. Altfel, n-ar fi ştiut unde să trimită invitaţiile. Logic, nu? Dar, dacă aţi fost atent aseară, v-am spus că eu nu sunt decât un colaborator ocazional al hotelului şi al agenţiei de turism AT. Ne spuneţi, vă rog, numele dumneavoastră?
   — Sigur, de ce nu. N-am nimic de ascuns.
   — Tocmai!
   — Numele meu este Maxim Colobreja.
   — Foarte bine, domnule Colobreja, vă ascultăm.
   — Mi-am amintit de o întâmplare din copilărie. De fapt, nu una, ci mai multe. Ştiţi, eu, la vârsta mea, am apucat vremurile când lumea se ducea la cinematograf. Filmele veneau în nişte casete, uite-aşa de mari, de tinichea. Iar înăuntru, filmul era pe o peliculă de celuloid. Hm! Pe tinerii din ziua de azi ar putea să-i umfle şi râsul!... Domnul Colobreja îşi roti privirea în jur... Noroc că în sala asta nu prea sunt tineri! Ei bine, vă daţi seama, pelicula, fiind de celuloid, putea foarte uşor să se deterioreze. Nu vă mai spun de câte ori s-a întâmplat să ia şi foc! Personal, cunosc cel puţin trei cazuri care s-au transformat în adevărate tragedii. Operatorul a sărit din cabina lui, care de obicei se afla la etaj, şi a murit. Sau un caz când sala întreagă a fost cuprinsă de flăcări...
   — Domnule Colobreja, sper că nu vreţi să ne stricaţi seara descriindu-ne grozăviile la care aţi asistat cu nu ştiu câţi ani în urmă!
   — Nu, nici vorbă. Mă refeream la fragilitatea peliculei. Bineînţeles că la incendiu nu se ajungea decât în cazuri rarisime. De cele mai multe ori nu surveneau decât mici incidente. În toiul filmului se întâmpla ca personajele să amuţească! Toată lumea le vedea pe ecran mişcându-şi buzele, gesticulând, dar nu se mai auzea nimica. Toată sala începea să tropăie, să huiduiască, să strige: „Sonoru’! Sonoru’!” Se crea un adevărat vacarm, care nu înceta decât în clipa când defecţiunea era remediată. Sau se întâmpla să se rupă filmul. Ruperea era ea însăşi un spectacol. Cel puţin pentru mine. Acele litere şi acele cifre fără nicio noimă care se succedau cu viteză ameţitoare pe ecran înainte ca ecranul să rămână gol. Da, un adevărat spectacol! Doar că lumea de obicei nu gusta asta. Şi, cum v-am spus, tropăia şi striga de mama focului! Vreau să spun lumea reacţiona, chiar cu vehemenţă, era solidară. Adică nimeni nu sărea în apărarea vinovaţilor şi a indolenţilor. Toată lumea dorea ca totul să meargă ca pe roate. Nu cred că avem motive să blamăm acea lume şi să ne iluzionăm că suntem noi în stare să construim una mai bună aici, la Ţărmul Armoniei.
   — Vorbeaţi de o lume solidară? Poate. O lume solidară pentru o cauză minoră, domnule Colobreja, nu credeţi?
   — Solidaritatea-i solidaritate. Nu ştiu dacă solidaritatea e mai puţin meritorie dacă se manifestă pentru o cauză aşa-zis minoră.
   — Divorţul cum e, domnule Colobreja? O cauză minoră sau una majoră?
   — Gemi dragă... îmi dai voie să-ţi spun aşa, având în vedere că sunt mult mai în vârstă decât tine?
   — Cum să nu, domnule Colobreja. Ia spuneţi, câţi ani aveţi?
   — N-am niciun motiv să ţin secret. Am şaptezeci şi doi, dragă Gemi.
   — Mulţi înainte! Deci cum rămâne cu divorţul?
   — Păi, dragă Gemi, n-am prea înţeles întrebarea? Cum adică dacă e o chestiune minoră sau majoră? Întâi şi-ntâi, divorţul e o chestiune personală. Nu văd ce amestec are solidaritatea!
   — Doamna Zenobia v-ar contrazice, sunt sigur. Din câte o cunosc, Doamna Zenobia ar fi de cu totul altă părere.
   — Treaba ei!
   În salon se crease un fel de încordare — o animozitate mocnită între grupul care în intimitatea lui îl susţinea pe domnul Colobreja, şi grupul care nu era de acord cu modul lui de abordare şi cu tonul său vehement.
   — Sunteţi cam revoluţionar, domnule Colobreja, observă fără patimă moderatorul. Aţi fi dispus, vă rog frumos, să ne spuneţi, aşa, ca să audă toată lumea, de ce vă aflaţi aici?
   — Pentru că m-a invitat patroana ta! ripostă prompt invitatul de pe estradă. Şi râse gros. De ce altceva?
   — Apropo! făcu Gemi o digresiune, abandonându-l pentru moment pe domnul Colobreja şi adresându-se mulţimii invitaţilor. Astăzi Doamna Zenobia vă invită la dans! Dintr-o clipă într-alta trebuie să sosească muzicanţii!
   Se ridică un Oo! prelung de încântare de la toate mesele şi domnul Colobreja fu uitat pentru câteva momente. Dar numai pentru câteva.
   — Aşadar, domnule Colobreja, se întoarse Gemi din nou către el, ce ziceţi, ne împărtăşiţi câteva dintre metodele dumneavoastră de seducţie? Aveţi, ca să zic aşa, o vastă experienţă, nu? Poate ne împărtăşeşte partenera dumneavoastră ultima metodă pe care aţi folosit-o.
   Toate privirile se îndreptară către masa de la care se ridicase domnul Colobreja — sau, hai să nu zicem toate, pentru că unele dintre cele mai îndepărtate nu reperaseră exact masa cu pricina şi deci bâjbâiră în căutarea „partenerei” vizate.
   — Sau poate nu e doar parteneră, domnule Colobreja? Poate vă e chiar soţie?
   — Personal, nu am niciun motiv să fac distincţie. Nu mi se pare că un petic de hârtie face diferenţa. Important e ca cei doi parteneri să se iubească.
   — Dumneavoastră la a câta iubire sunteţi, domnule Colobreja?
   Salonul participa trup şi suflet la acest dialog şi murmurele se ridicau în valuri de toate nuanţele, când aprobative, când de dezamăgire, când pline de entuziasm.
   — Eşti cam obrăznicuţ, Gemi. Dar, în sfârşit, trec peste asta. La a câta iubire, ai întrebat? Dumnezeu le mai ştie numărul!
   — Partenera dumneavoastră ar putea să ne spună ceva în privinţa asta?
   Cei ce cunoşteau locul de unde se ridicase invitatul pentru a se urca pe estradă o văzură pe însoţitoarea acestuia, la masă, alături de cei doi foşti sportivi între două vârste, o văzură timorată de a fi devenit centrul atenţiei şi arătând prin gesturi disperate împotrivirea de a participa la showul lui Gemi.
   — Las-o în pace pe iubita mea, Gemi dragă. Ea nu-i făcută să se dea în spectacol.
   — Dar măcar ne puteţi spune numele ei?
   — Mă rog, dacă ţii cu tot dinadinsul. Deşi nu văd cui i-ar fi de folos aici în salon. O cheamă Mihaela.
   — Mihaela, aha! Dar nu Colobreja, desigur.
   — Nu, nu Colobreja. Mihaela doar aspiră la acest nume!
   Moderatorul râse dezarmat.
   — Sunteţi un om celebru, domnule Colobreja.
   — Ei, pe dracu’! De unde ai mai scos-o şi pe-asta?
   — Aţi dat câteva interviuri prin ziare. Mă înşel eu?
   — Am dat, da, am dat câteva interviuri. Eu n-am ţinut cu tot dinadinsul, dar aproape că m-au obligat!
   — Şi despre ce aţi vorbit în interviuri?
   — Ei, aşa... diverse. Despre viaţă. Şi din viaţă. Despre ceea ce ni se dă cu generozitate şi noi ne căcăm pe ea, Gemi dragă!
   — Am citit că aţi declarat acolo că aţi avut patru neveste.
   — Ei... mă rog... e un fel de a spune. Ţi-am spus că nu dau doi bani pe certificate.
   — „Arta părăsirii”! Asta vă spune ceva?
   — Da, parcă mi-amintesc că aşa au intitulat unul din interviuri. Jurnalişti căcăcioşi! Trebuia să-i dau în judecată. Dar nu m-am îndurat. Şi ştii de ce, Gemi dragă? Fiindcă am suflet bun!
   — Îmi daţi voie să citez ceva?... Moderatorul scoase din buzunar un petic de hârtie şi citi: „Cu femeia nu trebuie să fii brutal niciodată...” Într-adevăr, domnule Colobreja, sunteţi un suflet numai bun de pus pe rană!... — Nu-i aşa! strecură bătrânul cu lavalieră, satisfăcut... — Citez în continuare, continuă moderatorul: „Dacă te desparţi de o femeie, eu n-o să zic ca-n Vechiul Testament, «Dă-i carte la mână». Eu spun doar: N-o face să sufere. Nu-i spui niciodată femeii de care te desparţi: Gata, nu vreau să mai aud de tine! Nu. Trebuie s-o faci să înţeleagă ea singură că a sosit ora despărţirii. Iar dacă înţelege mai greu, îi dai o mână de ajutor.” „Cum?” întreabă ziaristul. Iar dumneavoastră ce îi răspundeţi? Citez din nou: „Începi să te porţi cu ea rece, tot mai rece, tot mai distant. Nu se poate ca până la urmă să nu înţeleagă.” Ziaristul vă întreagă: „Şi dacă totuşi nu înţelege?” La care dumneavoastră îi răspundeţi: „Ei, atunci e nevoie de acţiuni mai energice!”... A fost nevoie în viaţa dumneavoastră, domnule Colobreja, de multe astfel de acţiuni energice?
   — Femeile sunt mai puţin orgolioase decât bărbaţii, dragă Gemi, răspunse domnul Colobreja. În privinţa asta înţeleg mai uşor. Dar nu sunt nici femeile lipsite de orgoliu. Mi s-a întâmplat o dată ca una din ele, după ce am trecut la acţiuni mai... energice, cum spuneam, să-mi zică de la obraz: Şi cu orgoliul meu cum rămâne?
   Deja de o bucată de timp chelnerii începuseră să ia comenzile la mese. De bună seamă, Gemi ştia când să se oprească. Îi mai spuse invitatului său, glumind în continuare:
   — Bine, domnule Colobreja, vă rog să faceţi un raport complet despre „arta despărţirii” şi să-l lăsaţi la recepţie! Am să-l transmit doamnei Zenobia! Vă las să... dar iată-i şi pe muzicanţi!... Vă las deci s-o invitaţi la un tangou pe partenera dumneavoastră. Şi vă rog să nu fiţi încă rece cu ea! Îmi promiteţi?
   Se întoarse către mulţimea de invitaţi şi spuse:
   — Doamnelor şi domnilor, mai avem multe de pus la cale. Am să revin după ce veţi fi deja obosiţi de dans. Dar nu obosiţi şi de discuţiile noastre. Vă urez deci: Divorţ fericit!
   Domnul Colobreja coborî de pe estradă foarte bine dispus. Nici nu mai trecu pe la masa lui, unde Mihaela îl aştepta emoţionată, ci se duse ţintit la o altă masă, unde, nici una, nici două, fără să o întrebe cine îi era partenerul, o invită la dans pe Amalia.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru