Demonii în haite*

Despre dezacordul cu trecutele relaţii amoroase ale femeii

Stăteam lungiţi în pat, goi sub plapumă, şi ea se lipea strâns de mine, mângâindu-mă apăsat pe spate. Apăsat şi insistent mâna ei îmi cobora mai jos de mijloc, îmi frământa fesele. Şi eu o dorisem toată ziua. Dar dorinţa ei nestăpânită să fie pătrunsă, după o oarecare perioadă de acalmie, începea deodată să mi se pară suspectă. Mă dorea oare pe mine? mă întrebam. Sau îşi amintea de unul din bărbaţii cu care făcuse dragoste înaintea mea? Eventual, chiar de fratele meu?... Cum puteam să fiu sigur? Trebuia să i-o spun, dar ghiceam replica ei: Tu aşa faci? Profiţi de faptul că pe întuneric nu-mi vezi faţa şi îţi imaginezi că faci dragoste cu una din fostele tale iubite?... Ştiam că nu trebuia să-i spun nimic din toate astea. Nu numai fiindcă îi anticipam replica, nu numai fiindcă replica ei ar fi fost perfect îndreptăţită ci pur şi simplu fiindcă la ea mă gândisem toată ziua şi fusesem nerăbdător să-i strâng în braţe trupul gol în aşternut, să mă contopesc cu ea, şi fiindcă împreună cu ea mă simţeam, poate pentru prima oară, cu adevărat minunat. Dar în loc de asta mă pomeneam că îi spun: — Se pare că nu sunt chiar o noutate pentru tine... Mă simţeam minunat, da, dar nu şi liber. — Cum adică? se arăta ea surprinsă. Apoi se dumirea singură ce voisem să spun şi adăuga: — Ai vrea să fii? Dacă ai fi o noutate pentru mine ar însemna că noi doi am fi la început de drum, nu?... Şi atunci cu siguranţă n-ar dura. Era rândul meu să fiu nedumerit. — Ce n-ar dura? o întrebam. — Relaţia dintre noi, îmi răspundea ea calmă. Cuvântul relaţie îmi izbea auzul cu o forţă malefică şi îmi întărea bănuiala că pentru ea eu nu eram în realitate decât unul printre ceilalţi. Nici nu mai conta previziunea ei, de fapt mult mai pesimistă, că relaţia noastră n-avea să dureze. Ştiam — eram sigur — că nici nu puteam fi decât unul printre ceilalţi. Pentru Dumnezeu, ce aşteptam să o aud spunând? Avea totuşi un trecut în spate, nu? Cu toate acestea, cuvântul relaţie îmi rănise urechea şi nu puteam să i-o iert. Şi mă pomeneam, tot mai întărâtat, spunând: — O relaţie printre multe altele!... Ea deja încetase de câtva timp să mă mângâie şi o simţeam tot mai încordată, contaminată de crisparea mea. Dar nu puteam să mă stăpânesc. Şi ei părea la rândul ei că îi vine din ce în ce mai greu să rămână cea dinainte. Pe bună dreptate! îmi şoptea vocea raţiunii. Dar ştiam că în loc să dau ascultare raţiunii, aveam să fiu tot mai inflexibil şi mai încrâncenat. Fiindcă era o realitate: ea avusese multe relaţii înaintea mea. — De unde ştii că am avut multe relaţii? venea replica ei în întuneric... Bineînţeles că nu ştiam asta şi n-aveam niciun temei s-o presupun. Se putea foarte bine să fi avut puţine legături amoroase. În loc de asta însă îmi auzeam vocea din ce în ce mai încărcată de ură: — Orice ai spune, se simte că eşti versată! — Cum se simte? întreba ea. Versată în ce?... Eu ar fi trebuit să retractez: Nu, nu se simte în niciun fel. Eşti o femeie tânără şi nu-i nimic suspect pentru o femeie tânără şi sănătoasă să dorească să facă dragoste. Sunt un idiot că îţi spun toate astea. În schimb, ziceam: — Ar fi o ipocrizie din partea mea să trec cu vederea faptul că ai avut relaţii cu bărbaţii. — E şocant, zicea ea, să te aud vorbind de ipocrizie. Ţi-am ascuns eu vreodată că am mai avut şi alte relaţii cu bărbaţi?... Începeam deja să mă gândesc ce ar putea-o răni cel mai tare, simţeam nevoia asta. Spuneam: — Ar trebui să discutăm o dată ce presupune o primă întâlnire dintre un bărbat şi o femeie în clipa în care o femeie decide În seara asta sunt dispusă să-i cedez dacă ajungem în situaţia s-o facem. — Crezi că o femeie face un calcul atunci când ajunge să facă dragoste? — Nu! Face un calcul atunci când se gândeşte că ar putea ajunge să facă sex! — Cum adică se gândeşte? — Exact cum ai auzit: se gândeşte! Uite, să luăm ultimul bărbat cu care ai avut tu o relaţie, nu mă interesează numele lui... — Foarte bine, strecura ea, nici nu-i interesant pentru tine. — Ca orice relaţie, a început cu întâlniri, da? cu sărutări, cu telefoane, mă rog, tot tacâmul. Dar, cum se-ntâmplă de obicei, lucrurile s-au precipitat şi într-o zi a venit propunerea să faceţi sex, da? Tu aveai două opţiuni: să-l refuzi sau să accepţi. Ai acceptat. Chiar dacă, să zicem, înainte îl refuzaseşi, poate, de mai multe ori — nu ştiu, nu mă interesează. Dar în clipa în care ai acceptat, tu deja făcuseşi calculul: nu sunt în perioada fertilă, deci se poate!... Ea, care până atunci stătuse întoarsă spre mine, se răsturna pe spate, rece. Se îndepărta. Şi, pentru Dumnezeu, cum să nu se îndepărteze? Dar mie începea deja să-mi pară rău că înainte cu câteva clipe mă referisem la ultimul bărbat cu care ea avusese o relaţie şi adăugasem că cine anume era acel bărbat nu mă interesează. Nu! ar fi trebuit să-i spun: Uite, să-l luăm de exemplu pe fratele meu, cu care tu te-ai tăvălit nici nu vreau să-mi închipui pe unde şi cât timp...

Despre amestecul de principiu al demonilor

Demonii existau cu siguranţă. Altfel nu s-ar fi putut explica de ce atunci când gândeam, sau, mă rog, se cuvenea, după toate regulile bunului-simţ, să rostesc un lucru, rosteam exact contrariul lui. Sau: cum de simţeam exact contrariul a ceea ce indica logica sentimentelor? Existau demonii, da, dar ce fel de demoni erau?... Nu mai vorbeam cu ea, dar în mintea mea monologul meu justiţiar continua îndârjit, în tăcerea nopţii. — Calculul pe care îl face orice femeie cu privire la perioada permisă. De nu cumva începe să înghită pastile anticoncepţionale exact în momentul când intuieşte că lucrurile încep să se precipite. Sau, şi mai rău, poartă la ea în poşetă o cutiuţă cu prezervative! Pe care şi-o pune acolo când simte că momentul desfacerii picioarelor se apropie! Sau poate o are totdeauna asupra ei, că, cine ştie! Ea ar fi putut să mă întrebe: De unde ştii asta? Iar eu ce aş fi putut să-i răspund? Că discutasem cu alte femei? Sau cu alţi bărbaţi? Nu, nu-i puteam spune asta fiindcă nu era adevărat. Şi atunci? Văzusem în filme? La drept vorbind, da, îmi aminteam de cel puţin o secvenţă de film cu o femeie care îi oferă partenerului ei un prezervativ la momentul oportun. Aşadar, ce fel de experienţă aveam eu care să mă îndreptăţească să fiu suspicios şi nemăsurat de dur cu femeia cu care trăiam? Din filme?

Despre supravieţuirea până în prezent a bestiilor medievale

Dintre toate arătările monstruoase create de imaginaţia oamenilor — sau, cine ştie, poate nu numai de imaginaţia lor! — m-am oprit, pentru moment, la himeră. O iasmă nebiruită — cică —, din viţă de zei, nevăzută de oameni, leu înainte, în spate un balaur şi capră la mijloc, groaznic din gură pufnind văpăi de mânie-arzătoare, născută din împreunarea lui Typhon cu Echidna. Era deci feminină şi asta îmi satisfăcea întrucâtva orgoliul masculin deoarece mă puteam dezvinovăţi mai uşor în propriii ochi: eram bărbat, şi un alt gen era acela care îi scotea pe oameni din minţi. În oglindă, căutând semne pe chipul meu, stigmate lăsate de himeră în răutatea ei (sau poate de altă bestie, cine ştie), privirea îmi era atrasă cu oroare de nesuferiţii peri negri de pe lobişorii urechilor, pe care aproape niciodată nu reuşeam să-i rad fără să curgă sânge. (Urma să-i smulg cu penseta, sigur că da.) Alte semne exterioare parcă nu se vedeau dar cu siguranţă himera lăsa urme vizibile — un fel de a spune — în adâncul fiinţei mele. Himera sau grifonii? Ceva trebuie să fi fost. Din tot bestiarul medieval ceva trebuie să se fi potrivit.

Când veneau demonii poate că cel mai bine era să mă gândesc la acele animale fabuloase, care, intrând în cărţi, îşi pierdeau din ferocitate şi din nocivitate prin însuşi faptul de a fi ajuns pe paginile cărţilor. Unde viaţa decurge, oricare ar fi intenţiile autorilor, sub imperiul raţiunii şi al regulii.

Mă gândeam la acel peşte monstruos, Aspidokelon, atât de mare şi de leneş încât rămânea nemişcat timp de ani de zile, cu spinarea deasupra apelor, iar pe spinarea lui creşteau cu timpul tufişuri, astfel că era luat de navigatori drept insulă; navigatori debarcau pe acea insulă, se instalau acolo printre tufişuri, ba chiar aprindeau focul, iar atunci când fiebinţeala focului îi străbătea peştelui pielea groasă, Aspidokelon se scufunda deodată ducând cu el în adâncuri şi oameni şi corăbii şi tot. Cum puteam să nu mi-amintesc de povestea lui Sindbad Marinarul? Odată cu această amintire răul meu lăuntric trebuia să se ogoiască. Fiindcă unde altundeva ar fi putut să sălăşluiască izvorul inocenţei dacă nu în copilărie? De care Sindbad Marinarul era legat într-un chip minunat şi indestructibil. Dar întrebarea era: îmi folosea la ceva? Doar îmi distrăgea atenţia pentru o bucată de timp. O bucată nu prea lungă, din păcate.

Citeam apoi despre un alt peşte, şi mai uriaş, Iascon, a cărui mărime nemăsurată îl îndreptăţea să încerce să încercuiască pământul întreg cu trupul lui, să-şi apuce coada cu gura; şi fiindcă totuşi nu reuşea s-o facă, iată că din această sforţare a sa se produceau cutremurele şi furtunile.

Despre unii autori de romane, stilişti perverşi

Dacă demonii veneau când citeam o carte, acea carte se prefăcea brusc într-una neinteresantă, ba chiar agasantă. (De fapt, nu ştiu dacă demonii veneau înainte să mi se pară cartea neinteresantă, sau tocmai fiindcă o găseam neinteresantă.) Dacă o apreciam în ansamblul ei, dacă îi apreciam structura, să zicem, deodată devenea interesantă doar, cel mult, în micro–structura ei, în înfloriturile de stil. Ceea ce era o calitate minoră, ziceam eu. Puteam să alung acest gând pe motiv că ar fi fost fals? Nu. Recunoşteam virtuozitatea autorului în chestiuni de amănunt, dar mă revolta profund faptul că mă purta de colo până colo fără nici un rost, fără să urmărească vreun scop vădit şi raţional. Dacă scopul acesta ar fi putut să reiasă după un anumit efort, suspectam autorul că trişa în sensul că se deda acelui josnic procedeu prin care semnificaţia metaforică a unui întreg putea să fie una sau alta, de la cititor la cititor, fără a exista o semnificaţie vizată cu bună-credinţă. Lucru ce îi era perfect conştient autorului, fără doar şi poate, şi de care se prevala cu perversitate. Pe scurt, cartea, dacă înainte de venirea demonilor îmi plăcuse, începea să mă enerveze cumplit. Încă puţin şi aveam s-o arunc cât colo... Recunoaşterea însăşi a calităţilor scriiturii, la care eram obligat, devenea motiv de iritare. Şi aşa mai departe. Personajele începeau să umble de colo până colo fără niciun rost, gonind după bunul-plac al autorului, să facă gesturi gratuite şi în general gratuitatea a tot ce conţine cartea, dacă nu cumva gratuitatea cărţii înseşi, devenea insuportabilă.

Cu ani în urmă întâmplarea făcuse să-mi cadă în mână manuscrisul unei traduceri neterminate a Vieţii lui Isus de Giovanni Papini. Nu-l cunoşteam personal pe autorul traducerii — textul îmi parvenise printr-un intermediar — şi nici nu aveam cunoştinţă de versiunea din 1928 a lui Alexandru Marcu. Aşa că, găsind textul destul de stângaci, am socotit de cuviinţă să mă aventurez într-o stilizare. Primul cuvânt care m-a frapat în text a fost cuvântul filtru. Mi s-a părut total nepotrivit, nelegitim în limba română, şi l-am înlocuit cu elixir. Apoi m-am gândit că nici elixir nu era potrivit întrucât făcea parte din vocabularul modern, în timp ce povestea, Storia, se referea la o epocă foarte veche, de acum două mii de ani. Am înlocuit deci elixir cu licoare. Şi astfel am ajuns la ideea de a da întregului text o tentă arhaizantă. Asta, fără să am cea mai vagă idee de textul lui Papini, pe care nu l-am cunoscut niciodată. Eram conştient că mă hazardez, neavând cunoştinţe lingvistice, dar ideea de arhaizare m-a acaparat atât de tare încât am devenit surd la orice îndemnuri să mă mai gândesc înainte de a trece la modificări drastice. Am înnegrit pagină după pagină, am tăiat cuvinte, le-am înlocuit cu altele, apoi pe cele înlocuite le-am înlocuit la rândul lor. Şi asta într-o stare de iritare crescândă. Era clar că demonii veniseră. Raţiunea îmi spunea: Omule, opreşte-te, fără să ai în faţă textul lui Papini n-ai de unde să ştii ce fel de limbaj a folosit. Dar nu, eu eram cuprins de furia arhaizării. Şi în plus, pe măsură ce înaintam cu lucrul traducerea mi se părea din ce în ce mai proastă. Ghiceam peste tot infidelităţi, pe care mă grăbeam să le corectez pe ghicite.

Bufniţa bântuia ruinele şi zbura numai noaptea. Preferând să trăiască în întuneric, se ascundea de lumină. Era o pasăre murdară şi trândavă, care îşi spurca propriu-i cuib cu excremente. Adesea o întâlneai în preajma mormintelor, iar de locuit cică locuia în peşteri. Unii ziceau că zboară cu spatele. Atunci când alte păsări o zăreau ascunzându-se în timpul zilei, o împresurau scoţând ţipete, încercând astfel s-o facă să-şi părăsească ascunzişul. Bufniţa ţipa atunci când simţea că cineva prin preajmă e pe moarte.

Se mai spunea că bufniţa îi întruchipează pe cei ce se complac în întunecimea păcatului şi fug de lumina virtuţii.

Şi totuşi Bestiarul de la Aberdeen dădea un sens moralizator pozitiv păsării de noapte. „Într-un sens mistic, pasărea de noapte îl simboliza pe Hristos. Hristos iubea întunecimea nopţii deoarece el nu dorea ca păcătoşii — care sunt întruchipaţi de întuneric — să moară ci dorea ca ei să se pocăiască şi să trăiască... Pasărea de noapte se adăpostea în crăpăturile din ziduri, aşa precum Hristos a dorit să se nască în mijlocul poporului evreu... Dar Hristos a fost zdrobit în crăpăturile zidurilor deoarece a fost ucis de evrei... Hristos s-a ferit de lumină în sensul că detesta şi ura îngâmfarea... Mai mult decât atât, într-un sens moral, pasărea de noapte îl întruchipa nu numai pe omul virtuos ci mai degrabă pe cel ce trăieşte printre alţi oameni însă în acelaşi timp se ascunde de ei pe cât posibil. El fugea de lumină în sensul că nu căuta mărirea recunoaşterii omeneşti.”

Şi mai era ceva la Papini care mă scotea din sărite: emfaza. Toată cartea lui nu era o desfăşurare de idei ci o înşiruire de impresii trâmbiţate care de care mai bombastic. Nu puteam s-o las aşa, trebuia să-i pun surdină atât cât îmi stătea în puteri fără să produc distorsiuni. Încetul cu încetul însă începeam să regret că mă angajasem într-o asemenea întreprindere hazardată. Pe Papini nimeni nu putea să-l cureţe de emfază, nici prin arhaizarea textului nici cu vreo altă metodă. Iar eu eram idiotul care îşi închipuise că se poate.

Despre tăcere ca alternativă iluzorie la lucrătura demonilor

Nici vorbă ca alternativa la a te lăsa purtat de umori să fi fost tăcerea!... Asta era prima impresie... Părea, la un moment dat, să nu existe nicio ieşire. De-aş fi fost, poate, lăsat în încleştarea mea disperată mai multă vreme, în tăcere — totuşi — să mă fi scuturat de invazia demonilor. Dar de cele mai multe ori nu se întâmpla aşa. Trebuia să mă angajez într-o discuţie. Şi atunci loveam cu sete.

Ştiam că ar fi trebuit să rostesc ceva, fie şi câteva cuvinte, fie ele şi amare sau sarcastice. Dar, în loc de asta, tăceam, cu gura încleştată, şi începeam să fiu tot mai sigur că atunci când gura avea să mi se descleşteze, avea să fie doar ca să rănesc. Şi pe cine? Nu pe străini. Nu pe duşmani. Ci pe fiinţele cele mai apropiate, pe care, în lipsa demonilor, le adoram. De un lucru eram sigur: n-aveam o mutră care să arate că aş fi avut intenţia să ucid pe cineva. Dar asta nu mă consola defel. Ştiam că am o mutră acră şi asta spunea totul. Simţeam că nu pot schimba nimic în ceea ce mă privea.

Ceva se încleşta înlăuntrul meu. Ceva îmi îngheţa inima — unii ar fi zis, poate, sufletul, dar eu rămâneam la părerea că inima era aceea care devenea insensibilă, bătea tot mai rar şi mai anemic, până când parcă înceta să mai bată, ca la acele şopârle de apă, care se scufundau până în adâncurile mării, unde mediul foarte rece le impunea să-şi reducă ritmul bătăilor inimii până la încetare pentru a pune astfel capăt celei mai mici cheltuieli de energie.

În jur veneau să se aşeze acei minotauri, sau — n-aveam răgazul să iau seama — acei oameni cu cap de câine, anubişi egipteni şi alte arătări. Veneau să se aşeze în tăcere în jurul meu — precum Vietăţile Focului, şi numărul lor creştea şi, prin griul trupurilor lor, făceau ca aerul din jurul meu să devină tot mai pâclos şi mai cenuşiu.

Încercam să-mi dau seama ce îmi provoca acea stare de încleştare şi n-o puteam atribui decât, eventual, unei conferinţe anunţate în acea dimineaţă prin Internet, să zicem, sau invitaţiei la o lansare de carte sau altceva asemenea (fiindcă altminteri nu vedeam ce s-ar fi putut petrece în dimineaţa cu pricina). Raţiunea îmi spunea că o asemenea reacţie la o invitaţie de lansare de carte sau la o conferinţă era imposibilă, dar... Altă idee nu-mi venea în minte. Decât doar... ia stai! Ce să caut la o lansare de carte, când eram dinainte încredinţat că acea carte nu putea fi decât un eşec. Încă o carte proastă lansată pe piaţă. Iar eu: părtaş. Cine îndrăznise vreodată să rostească măcar un singur cuvânt critic la o lansare de carte? După aceea, ei da! se aruncau cu toţii s-o sfârtece care mai de care. Dar la lansare: doar cuvinte mieroase! Dezgustător! Nu, n-aveam să dau curs invitaţiei... Şi totuşi, de ce? De ce nu mă duceam la lansare? Lumina adevărului răzbătea deodată prin norii ipocriziei: dacă m-aş fi dus la lansare aş fi făcut-o doar pentru a fi văzut acolo. Şi nici măcar n-aş fi putut să spun că îmi doream să fiu văzut de vreo persoană anume. Pur şi simplu prindea bine să fiu văzut. Asta era cu adevărat dezgustător.

Despre cărţile cu bestii antice şi medievale

Înălţam capul din carte şi, deşi trecusem destule pagini peste acele pasaje impresionante, himerele, grifonii, inorogii şi toate celelalte mi se ridicau în faţa ochilor; un grifon, cu o mişcare abia perceptibilă, adulmeca aerul ridicând puţin botul, sau, mă rog, râtul, iar o himeră scotea un şuierat subţirel dar cu atât mai înspăimântător. Te treceau fiorii. Era de-ajuns să le dau o mai mare atenţie şi mişcările lor şi sunetele se amplificau până ce întreaga pagină începea să ia proporţii, să se întindă şi să se chircească în chip absurd; încă un pic de zăbavă, încă un pic de atenţie şi ceea ce înfăţişau acele pagini începea să fie ordinea firească a lucrurilor. Chiar aşa, firească! Ajungeam până acolo că se deschidea cartea cu pricina chiar şi atunci când nu o doream, paginile se răsfoiau ca suflate de vânt, himera începea să şuiere, şuieratul se preschimba în vorbire, iar vorbitorul eram chiar eu — se pare. Începea deruta. Paginile cărţii ar fi putut să fie îngălbenite, având în vedere subiectul. Dar se încingeau, deveneau roşii — de furie. Licornul. Bestiarul. Grifonii. Himerele. Licantrop deveneam, asta da! lup fabulos însetat de sânge.

Continuam să răsfoiesc cartea şi să caut.

Onocentaurul — ia te uită! — o creatură cu partea de sus a trupului umană şi cu cea de jos de măgar. Partea de sus reprezenta raţiunea, iar cea de jos animalitatea extremă. Onocentaurul cică ar fi fost simbolul poftei carnale. Natura duală a creaturii îl simboliza pe ipocritul care în vorbă făcea bine dar în realitate făcea rău. Nu ştiam unde îşi găsea locul pofta carnală în ceea ce mi se întâmpla... Sau, mai ştii, poate pofta carnală nesatisfăcută. Da, asta da, cu siguranţă. Era clar că putea să mi se potrivească de minune caracterizarea de ipocrit, om care face rău, deşi poate că îl făceam nu cu rea–intenţie ci fiindcă nu puteam altfel.

Bestiile din cărţi continuau să se perinde. Una mai hidoasă decât cealaltă.

Hiena nu trebuia mâncată fiindcă era spurcată — ziceau învăţăturile din cărţi. Hiena îşi putea schimba sexul: într-un an era mascul, în anul următor femelă. Hienele trăiau pe lângă morminte şi mâncau cadavrele pe care le găseau acolo. Din ochiul hienei (unii spuneau că din stomacul puilor ei) se putea extrage o piatră care, dacă o aşezai sub limbă, îţi dădea puterea să prezici viitorul. Aveam nevoie de puterea de a prezice viitorul, de certitudinea că odată şi odată lucrurile aveau să se schimbe. Se zicea că o hienă femelă a dorit să facă dragoste cu o vulpe, dar aceasta a respins-o nefiind sigură dacă hiena vrea să-i fie iubită sau iubit. Noaptea spiritul hienei îşi alegea câte o casă şi îi dădea înconjur strigând cuvinte cu glas omenesc. Cel ce se lăsa păcălit şi ieşea să vadă despre ce-i vorba sfârşea prin a fi mâncat. Un câine care ar fi trecut prin umbra unei hiene şi-ar fi pierdut glasul. Rezultatul încrucişării dintre o hienă şi o leoaică era o fiară numită leucrota.

Şi ajungeam la Sirenă — în sfârşit o creatură cu înfăţişare agreabilă. Nehidoasă. Dar ucigătoare: jumătate om, jumătate pasăre sau peşte. Sirenele îi fermecau pe bărbaţi prin cântatul lor minunat. Sirenele cântau când marea era cuprinsă de furtună şi plângeau pe vreme frumoasă. Marinarii atraşi de cântatul sirenelor adormeau şi atunci acestea le sfâşiau carnea. Isidor din Sevilla spunea că sirenele îşi aveau sălaşul în mare deoarece Venus se născuse din spuma mării. Erau trei feluri de sirene: unele cântau din lăută, altele din flaut, iar altele cântau din gură. Ele îi fermecau pe marinari spre a provoca naufragii. Aceasta nu era adevărat, susţinea Isidor. În realitate sirenele erau prostituate care îi aduceau pe călători în sărăcie.

Mă lăsam în voia reveriei. Fiindcă în prezenţa sirenelor, oricât ar fi fost ele de ucigătoare (în cărţi), mă închipuiam absolvit de vinovăţie. Pornirile mele cele rele îşi aveau obârşia în exteriorul fiinţei mele. Şi nici nu părea să fie chiar atât de rău să te laşi sedus de sirene. Se ştergea într-un soi de adormire graniţa dintre responsabilitate şi iresponsabilitate.

Dar mai era şi...

...Aspida veninoasă, chiar ea, care reuşea să nu se lase vrăjită de muzică lipindu-şi o ureche de pământ şi băgându-şi vârful cozii în cealaltă. În unele versiuni Aspida păzea un copac din care se prelingea un balsam. Pentru a ajunge să ia din balsam, oamenii trebuiau mai întâi să adoarmă Aspida cântând dintr-un instrument sau din gură. Aşa ziceau unii. Alţii spuneau că Aspida are în cap o piatră preţioasă numită carbuncul, iar descântătorul dibaci trebuia să-i spună aspidei anumite cuvinte pentru a căpăta piatra.

Se înălţa din ţărnă-ntâi un bulgăre însângerat

În chip de-Aspidă, aducătoare de somn, cu gât umflat.

Ci sânge din belşug şi-un picur greu de-otravă

Îi fură-alcătuirea; niciunui şarpe peste-atât

Nu-i fu sortit. Lacom de cald, spre reci ţinuturi

Nimic nu-l îndemna, nici dincolo de Nil nisipuri

Să bântuie...

Despre neîncrederea în virtuţile biterului suedez

Deşi amar la gust, aşa cum o arăta şi numele, ai fi putut totuşi, la rigoare, să fii convins să-l accepţi, cu dragă inimă chiar, să zicem, într-o sticluţă pusă la îndemână. Trei linguri pe zi nici nu era prea mult dacă stăteai să te gândeşti, în ciuda preţului piperat. Trei linguri amărui-dulcege, dar cât de binefăcătoare!

Biterul suedez Bano, preparat în Alpii Tirolezi,

este un preparat natural obţinut din preţioase

şi cunoscute plante medicinale, produs care

respectă întotdeauna reţeta originală.

Întrucât aceste picături se folosesc fără excepţie,

în toate bolile, se poate vorbi de menţinerea

sănătăţii în general, se poate vorbi despre:

Tinereţe fără bătrâneţe!

Şi cu toate astea, la ce ajungeam când ea mă îndemna, seara, să accept o lingură, pe care urma să mi-o dea chiar cu mâna ei?

Începeam, destul de neîncrezător, prin a o refuza invocând imposibilitatea unui remediu atât de universal.

— Cum ai putea crede că o singură linguriţă din această pretinsă licoare miraculoasă vindecă, după cum scrie aici, gâtul înfierbântat sau rănit? Adică de ce ar fi gâtul rănit? Fiindcă ai înghiţit, ce? O achenă plină de ţepi?

— E un limbaj arhaizant, dragule, îmi răspundea ea. Nu trebuie să-l iei ad litteram. Gât înfierbântat sau rănit, nu-ţi place cum sună? Sincer, nu-ţi place? Important e să crezi că îţi face bine.

Eram convins că ea crede. Şi nu făcea niciun rău recomandându-mi biterul sudez. Nici măcar nu insista. Doar se amuza un pic. Dar pe mine textul lor arhaizant, şi chiar scris pe o hârtie care ar fi vrut să sugereze, prin culoarea gălbui–maronie, un manuscris vechi patinat de vreme, începea să mă revolte. Manuscrisele vechi trebuiau să inducă ideea de înţelepciune populară, de vechi, de verificat!... (Asta era şi metoda la care recursese Papini! mi se aprindea deodată o luminiţă în cap: legitimarea afirmaţiilor prin recursul la înţelepciunea străbunilor. Dar în clipa următoare îmi aminteam că de fapt adeptul arhaizării textului fusesem chiar eu.) Trebuia să-i spun tot ce cred. Ce mai conta că ea era toată dăruită plantelor, şi nu numai celor medicinale?

— Ia uite ce scrie aici! Uite câtă neruşinare! îi replicam indignat. Cică... Picăturile vindecă şi cancerul, pustulele vechi şi negii, mâinile crăpate! Să pui laolaltă cancerul cu negii şi cu mâinile crăpate!

— Dar e vorba de un manuscris vechi, dragule. Trebuie să-l iei ca atare.

Mă revolta faptul că ea începea să ia drept realitate o simplă imitaţie. Limbajul arhaizant şi culoarea hârtiei exercitau asupra ei un fel de magie. Aş fi înţeles, poate, dacă hârtia ar fi fost veche şi, la răsfoire, s-ar fi sfărâmat între degete, să zicem. Dar aşa, imitaţia era de o calitate îndoielnică. Deşi, trebuia să recunosc, din punct de vedere strict estetic prospectul era reuşit. Doi savanţi în ţinută sobră de început de secol al şaisprezecelea german şedeau la o masă, aplecaţi peste manuscrise care, cu siguranţă — acelea, da! — erau vechi şi, la rigoare, puteau să conţină învăţături care să se fi pierdut de atunci până în zilele noastre. Puteam să admit că prospectul, cel puţin în ceea ce priveşte coperta, arăta convingător. Şi totuşi deveneam din ce în ce mai nervos. Simţeam apropiindu-se momentul când aveam să încep să rănesc. Era de necrezut pentru mine însumi, dar încă puţin şi aveam să-mi pierd de tot controlul.

— O lucrătură murdară cu aparenţă de manuscris vechi! Observi cum procedează? Îţi arată, cică, un manuscris vechi şi la o eventuală reclamaţie că nimic din ce îţi prescriu ei acolo n-are niciun efect, ţi-ar răspunde: Am afirmat noi că se întâmplă cu adevărat toate acele miracole descrise acolo? Noi doar vă prezentăm un text vechi. E părerea lor... Dar nimeni nu se sesizează că în felul ăsta îşi câştigă clienţii în chip pervers, invocând manuscrise vechi. Pe care le imită cu neruşinare! Persoane docte, sul de papirus şi tot tacâmul!

Deja vorbeam răstit. Încă un pic şi aveam să încep să răcnesc.

Oare în felul ăsta trebuia să decurgă discuţia cu ea?

Ea recunoştea că poate manuscrisul original după care fusese copiat prospectul nu era chiar atât de frumos:

— Poate l-au înfrumuseţat un pic, i-au dat o formă mai atrăgătoare. Dar asta nu înseamnă că manuscrisul vechi n-a existat defel. Şi adăuga, calmă şi înţelegătoare: — Ceea ce ar trebui tu să faci ar fi să şi crezi în vechimea manuscrisului. Fiindcă vechimea manuscrisului sugerează experienţa unor oameni, a multor oameni, în chestiuni de vindecare.

— Adică tu vrei să fiu convins de experienţa unor oameni doar fiindcă aşa-zisul manuscris sugerează că ar avea-o?

— În general e bine să crezi mai mult în oameni, preciza ea cu răbdare. Şi dacă ai să crezi în oameni ai să fii mai încrezător şi în ceea ce fac ei. Şi tu mai liniştit.

Aici trebuia să recunosc că ar fi fost mai bine pentru toată lumea, şi îndeosebi pentru mine, să fiu mai încrezător în ceea ce făceau oamenii. Ar fi trebuit măcar să tac. Tăcerea era o non–manifestare. Dacă altfel nu se putea, ar fi trebuit măcar să încetez să o contrazic cu indignarea mea nestăpânită.

Dar dacă puteam să fiu de acord, în final, că fabricantul biterului suedez avea îndreptăţirea să pună în vânzare prospecte care imitau vechi manuscrise, în schimb nu puteam să înghit preţul cu care se vindea. Probabil că adevăratul motiv al pornirii mele împotriva biterului suedez era tocmai preţul.

— Şaptesprezece lei pentru o sticluţă de o sută de mililitri? Mai mult decât pentru o sticlă de şampanie! strigam indignat. Care conţine trei sferturi de litru şi o bei cu prietenii la bucurie. În vreme ce biterul ăsta suedez — fabricat în Austria! — îl bei fără nicio ocazie, ca să te fortifice. Chipurile! Iar ca să crezi asta trebuie să te prosteşti pe tine însuţi întâi şi-ntâi!

— Spui asta de parcă bând şampanie e de la sine înţeles că te bucuri sincer!

Trebuie că eram bolnav şi nu-mi dădeam seama. Altfel, de ce ar fi insistat ea să mă tratez cu biter suedez? Să mă tratez pentru care boală?

Despre demonii sincerităţii

Mă întorceam deseori la relaţiile ei cu alţi bărbaţi şi de câte ori aveam ocazia provocam discuţii pe tema asta. Bineînţeles că cel mai mult mă obseda legătura ei trecută cu fratele meu. Da, îmi ziceam, n-am niciun drept să pretind un loc unic în viaţa ei. Dar pe de altă parte nu îmi puteam înfrâna dorinţa de a-i acapara întreaga viaţă. Prezentă, viitoare şi... da, chiar şi trecută. Ceea ce poate că nici nu era prea greu. Problema cea mare era trecutul. Care nu putea fi schimbat cu niciun chip.

Ocazia unei asemenea discuţii se ivise atunci când am văzut împreună filmul lui François Truffaut Jules şi Jim. Triunghiul propus de Truffaut nu era deloc cel conjugal, clasic, ci un triunghi erotic pur şi simplu. Întâi şi-ntâi că nimeni nu era căsătorit în acel triunghi. Apoi, nu existau stări conflictuale acolo sau, cel puţin nu deschise ci doar, eventual, mocnite. Dar neobişnuit de bine stăpânite. Şi în sfârşit, spre deosebire de triunghiul conjugal clasic, totul era pe faţă.

Ea era contrariată de duplicitatea Catherinei care pendula fără nicio mustrare de conştiinţă între Jules şi Jim. Cel puţin aşa părea. Şi doar ştiam foarte bine că într-un film, un personaj nu numai că pare ceva ci este ceea ce pare. Asta-i logica filmului. A oricărui film. A oricărei opere de ficţiune.

Pentru ea o relaţie ca cea din film era de neconceput. Şi la drept vorbind, tot aşa era şi pentru mine.

Bănuiam că se dorea a fi într-o postură asemănătoare cu cea a Catherinei — pendularea aceea între doi bărbaţi trebuie că o incita. Ca idee. Nu puteam să cred mai mult. Poate regreta că nu avusese cu fratele meu şi cu mine două relaţii simultane. Asta, tot ca idee. Poate. Şi ce însemna asta? Că era ahtiată după complicaţii şi că dorea cu ardoare să aibă prilejul să facă uz de inteligenţa ei feminină spre a dovedi superioritatea geniului feminin în materie de aplanare a situaţiilor conflictuale? Eram sigur, fiindcă o cunoşteam, că nu folosea ea expresii de tipul geniu feminin ci se referea pur şi simplu la genul feminin. O întrebam deci prin ce consideră ea că femeia îi este superioară bărbatului. Se gândea puţin şi îmi răspundea fără să-şi dea osteneala — mi se părea mie — să-şi ascundă satisfacţia că mă poate înfunda rapid:

— De pildă, femeile pot face copii, iar bărbaţii, nu.

— Altceva! îi replicam pe un ton iritat. Dacă în asta stă superioritatea, atunci orice femelă din indiferent care specie îi este superioară masculului. Credeam că ai un argument pentru superioritatea femeii.

Nu, n-avea niciun argument în sprijinul superiorităţii femeii. Sau, mai precis, nu ţinea să afirme cu orice preţ superioritatea femeii. Eu unul aproape că nu scăpam prilej să afirm cât de mult apreciez femeile, fără însă a vorbi neapărat de superioritatea lor. Le apreciam... Ce apreciam la ele? Alteritatea pur şi simplu. Dar ce alteritate plină de savoare! Ei însă nu-i îngăduiam ifosele de superioritate. Raţiunea îmi spunea că de fapt nu-şi dădea niciun fel de ifose de superioritate, dar când descopeream — sau când mi se părea că descopăr — că nu îşi dă niciun fel de ifose era deja prea târziu. Demonii puseseră stăpânire pe mine şi din acel moment nu mai făceam altceva decât să-i caut puncte vulnerabile. Trebuia cu orice preţ — iarăşi şi iarăşi — s-o rănesc. Şi atunci mă întorceam la discuţia despre fratele meu. Voiam să aflu ce anume n-a mers în relaţia ei cu el.

Nu dorea cu niciun chip să se întoarcă la trecut fiindcă, spunea ea, trecutul nu lăsase în ea niciun fel de urme.

— Să ne gândim la viitor, îmi propunea. Şi la prezent.

Pentru mine, la fel ca şi pentru mulţi alţii, nu încăpea îndoială, prezentul nu exista. Omul nu pendulează decât între trecut şi viitor. Ce era prezentul? Nici n-ai rostit bine cuvântul prezent, că s-a şi dus. În timp ce trecutul lăsa urme adânci şi de fapt trăiai cu acel trecut zi de zi, ceas de ceas.

Ea continua să susţină că nu trăieşte în trecut şi că trecutul nu-i afectează viaţa prezentă în niciun fel. Dar eu continuam să-i cer să-mi spună ce nu mersese în relaţia cu fratele meu. Îmi replica, uneori, exasperată:

— De ce nu-l întrebi chiar pe el? Nu sunteţi fraţi? Crezi că nu ţi-ar putea satisface toate curiozităţile?

Pentru mine însă, sinceritatea adevărată, până la ultimele ei detalii, nu putea exista decât între două persoane de sex opus. Uneori chiar şi în absenţa relaţiilor intime. Nu i-o spuneam pe şleau, dar îi pretindeam să intuiască asta. Ea însă era de altă părere:

— Relaţiile intime sunt înşelătoare. Te schimbă într-atât încât devii alt om. Dar fii pe pace, schimbarea nu durează. Redevii ce-ai fost în câteva zile, sau în câteva săptămâni.

— Sau în câţiva ani! o contram eu maliţios.

— Nu durează atât de mult. Apoi aştepţi în continuare să ţi se ivească prilejul să poţi fi cu adevărat sincer. Cum sunt eu cu tine. Nu poţi să pretinzi că nu ţi-am împărtăşit cele mai ascunse gânduri.

Dar pentru mine cele mai ascunse erau relaţiile ei trecute cu fratele meu. Şi cu alţii, bineînţeles. Dar în primul rând cu fratele meu. Dacă ea însăşi recunoştea că relaţiile intime îţi schimbă personalitatea — nu se ştie exact pe ce durată —, trebuia neapărat să aflu cum anume se schimba personalitatea ei în timp ce făcea dragoste cu fratele meu. În acel prezent.

— Cum adică în acel prezent?

— Foarte simplu. Dacă pentru tine trecutul nu contează, atunci fă un efort şi retrăieşte prezentul de atunci! Ce, vrei să spui că toate amintirile tale s-au evaporat?

— Tu vrei să ştii cum făceam dragoste cu fratele tău? mă întreba ea. Ei, asta chiar că nu-mi mai aduc aminte. Presupun că o făceam în chipul cel mai obişnuit în care o femeie face dragoste cu un bărbat.

— Pentru mine tu nu eşti o femeie, o apostrofam eu. Iar fratele meu nu este un bărbat. Pe mine mă interesează cum a decurs relaţia femeii cu care trăiesc acum, cu fratele meu, care este de asemenea prezent în viaţa mea. Şi care ne vizitează din când în când. Şi cu care, din cauza ta, nu mai pot să am relaţii normale.

Pretindeam sinceritate.

— Mă interesează să ştiu nu cum ci de ce s-a terminat relaţia ta cu fratele meu.

— Fiindcă ai apărut tu, îmi răspundea ea.

— Nu. Nu eu am stricat relaţia ta cu fratele meu. Erai deja despărţită de el şi eu vreau să ştiu de ce erai despărţită.

Dar demonii care te îndeamnă să numeşti lucrurile pe numele lor adevărat pot fi numiţi şi demonii sincerităţii, nu?. Pentru a trăi în pace şi în bună înţelegere cu semenii tăi trebuia să acoperi toată mizeria vieţii cu o pojghiţă de ipocrizie, de prefăcătorie. Ei bine, demonii veneau şi râcâiau pojghiţa de ipocrizie şi scoteau la iveală esenţa lucrurilor, lua-o-ar dracu’! Făceau un lucru bun, nu?

Ea venea lângă mine, după ore şi ore de frământări, nelinişti şi chinuri, şi obişnuia să mă întrebe drăgăstos:

— Gata, a trecut furtuna?

Şi atunci când mă întreba asta ea ştia că a trecut. Intuiţia feminină, nu? Eram sigur că se vedea foarte bine pe faţa mea. Mă vedea în sfârşit destins.

Demoni vechi de-o viaţă

Mă întreba uneori dacă mă gândesc la fostele mele iubite. Nu mă gândeam la fostele mele iubite. Mă gândeam în schimb la copilărie şi secvenţe, una după alta, mi se perindau prin minte. Chiar foarte des mi se întâmpla asta. Copilăria mea fără obsesii, fără conflicte altele decât cele minore de acasă. Ea putea să fie invidioasă: acolo, departe, în copilărie, îmi găseam sprijinul moral. Acolo era, cum mă mai gândisem şi altă dată, izvorul inocenţei.

Asta până într-o zi când, scotocind printre cărţi şi carnete vechi, am dat peste un blocnotes cu... Ce era asta? Un jurnal? Eu să fi ţinut un jurnal? Imposibil! Mi se ştersese complet din memorie... Jurnal, vorba vine! Să fim totuşi serioşi, nu erau decât câteva biete însemnări răzleţe... Dar ce descopeream în acele biete însemnări răzleţe? Iată, scria — sau scriam, eu scriam — despre un coleg de-al meu cu care păstrasem legătura până în anii maturităţii. Şi niciuna din amintirile mele nu lăsa loc pentru vreo suspiciune că ar fi existat între noi doi cândva vreo stare de tensiune. Şi totuşi, vedeam acolo scris negru pe alb că mă săturasem de tovărăşia sa până peste cap, că îl detestam şi că abia aşteptam să-l văd — sau să mă văd — plecat de la şcoala aceea unde învăţam. Era un adevărat acces de furie ceea ce întâlneam scris acolo în paginile blocnotesului. Asta îmi reactiva cumva memoria şi deodată îmi aminteam disputa cu alt coleg, degenerată în bătaie în toată legea, într-o recreaţie, în clasă.

Îi spuneam (vrând să fiu sincer până ca capăt):

— Ştii tu ce urmări avea umilinţa asupra mea?

— La ce umilinţă te referi? mă întreba ea pe jumătate absentă.

Colegul meu îmi învineţise un ochi şi retrăiam şi astăzi umilinţa. Deşi eu rămăsesem în ring, ca să zic aşa, în timp ce colegul meu se refugiase îndărătul catedrei, în alertă maximă, gata în orice clipă s-o zbughească în jurul ei la cea mai mică tentativă a mea de a-l înhăţa. Abandonasem urmărirea fără să insist prea mult.

— Ştii ce-am făcut în după-amiaza aceea?

— În care după–amiază?

— Atunci când m-am bătut cu el. Ştii ce-am făcut?

— Ce?... Era mai puţin absentă; oare începeam să-i trezesc interesul?

— Pentru prima oară în viaţa mea, deşi nu eram fumător, am cumpărat de la un debit de tutun, pe furiş, două ţigări. Le-am pufăit în drum spre casă, fără să trag fumul în piept, bineînţeles... Şi mi s-au învârtit în minte gânduri de...

— Răzbunare, încerca ea să ghicească.

— Da? Aşa crezi tu?

— Atunci ce fel de gânduri? Nu de răzbunare?

Încercam să-mi amintesc exact şi rămâneam puţin în cumpănă.

— Hai, insista ea. Tot pretinzi tu că trăieşti cu trecutul în suflet. Nu se poate să nu-ţi aminteşti.

— Doar pretind?

— Ei, nu, nu pretinzi. Tu eşti sincer!... Desluşeam o undă de ironie în glasul ei. — Dacă nu era răzbunare, atunci ce era?

— Trebuie să recunosc că era un fel de... Un fel de revanşă. Dar nu în sensul că şi eu trebuia să-i învineţesc un ochi colegului meu. Ceea ce mi-a rămas în minte este că, la fel ca şi astăzi, eram conştient că conflictul dintre noi nu putea să dureze.

— Atunci, ce fel de revanşă era?

— În anii următori trebuia să dovedesc lumii întregi că performanţele mele aveau să le depăşească pe ale lui.

— O, Doamne! Lumii întregi!...

Despre cum demonii atacă în haită

Ce mai remarcam era faptul că, starea demonică fiind deja instalată, ca să zic aşa — dintr-un motiv care pe moment îmi scăpa —, mintea mea căuta argumente care s-o justifice. Le căuta febril? Nu. Nu era nevoie de niciun efort: argumentele, amare şi tăioase, veneau de la sine, ba chiar învingeau bariere firave pe care raţiunea încerca (dar încerca oare cu adevărat?) să le pună.

Într-o stare conflictuală eram incapabil să mă uit în ochii interlocutorului meu. Dar ce spun eu „în ochii”! În realitate nu suportam să-i văd nici faţa... Persoane care nu îmi erau simpatice raţiunea îmi dicta să încerc să mi le fac simpatice pentru a putea avea relaţii normale cu oameni care îmi erau indispensabili. Sau faţă de care aveam obligaţii, nu? Trebuia să inventariez trăsăturile morale ale acelor persoane aparent — sau cu adevărat? — antipatice pentru a extrage de acolo ceea ce aveau ele bun; fiindcă era cu neputinţă să nu aibă în ele ceva bun. Dar demonii veneau prompt să mă îndemne să perseverez în selectarea trăsăturilor negative, care să predomine şi astfel persoanele respective să fie demne de repudiat — cum s-ar zice, irecuperabile pentru afecţiunea mea.

Demonii veneau şi plecau. Dar ceva rămânea continuu de pe urma lor. Ceva care uneori mă făcea să visez urât, chiar dacă nu neapărat cu cap şi coadă. Am visat o dată un răzor de flori. Mă uitam la el şi ceva se sfâşia în sufletul meu adormit. Simţeam o imensă tristeţe şi mă gândeam că în fond n-ar trebui să fiu chiar atât de nefericit fiindcă alţii sunt, iată, şi mai nefericiţi. Şi totuşi rezistă. Vedeam doar un colţ al răzorului, pe care creşteau flori rare şi firave. Era mai mult pământ gol şi pământul acela gol, negru şi un pic umed vântul îl împrăştiase dincolo de marginea răzorului, peste alee. Şi asta mă făcea sa sufăr.

Să gândeşti pozitiv, auzeam spunându-mi-se mereu. Fii deschis, mi se tot repeta. Dar toţi cei ce dădeau în dreapta şi-n stânga asemenea sfaturi probabil că nu avuseseră niciodată de-a face cu demonii. Ei, da... Să fii invitat să vezi copilul unor foşti colegi de-ai ei... Dar cine erau acei colegi pentru mine? Colegi pe care nu-i văzusem niciodată şi abia dacă auzisem vorbindu-se în casă despre ei. Deci dacă pe acei colegi nu-i cunoşteam, de ce m-ar fi interesat copilul lor? Trebuia să fiu sincer? Sau să mă prefac că sunt plin de interes şi aşa mai departe? Ba chiar şi entuziasmat... Ştiam prea bine că trebuia să fim solidari în tot ceea ce întreprindeam. Şi măcar în virtutea pretenţiei mele de a rămâne curios până la capătul vieţii, trebuia să fiu curios să-i cunosc şi pe acei oameni noi. Trebuia să-mi stimulez curiozitatea dacă nu venea de la sine. Dar demonii soseau cu promptitudine... Marea era cuprinsă de furtună şi sirenele cântau: fii urâcios şi respinge orice ofertă... Trebuie să fii sincer... Trebuie să fii sincer mai presus de orice... Acceptarea presupune un efort de a-ţi construi o anumită stare sufletească propice unor noi cunoştinţe. Să-ţi construieşti o anumită stare sufletească? Prefăcătorie!... Raţiunea îmi dicta: Să fii conştient că plata respingerii — a acelei comode respingeri — vine ulterior. Prin înnegurare. Prin înrăire chiar... Nu că nu-mi cunoşteam propriile interese pe termen lung. Dar eram incapabil să acţionez. În sens pozitiv, nu? Că doar asta mă sfătuiau cu toţii. Pentru fructificarea propriilor interese în viitor. Iar când venea un demon, veneau toţi. Se îmbulzeau care mai de care. Bineînţeles că mi se redeştepta în amintire relaţia ei amoroasă cu fratele meu. Dar şi povestea cu arhaizarea Storiei lui Papini, şi emfaza lui greţoasă, şi furiile uitate şi trecute sub tăcere ale copilăriei, şi umilinţele resimţite în copilărie în urma încăierărilor din care nu ieşisem biruitor, şi pretenţiile absurde ale fabricantului austriac de biter suedez şi nu numai... Şi nu numai... Demonii, era clar, veneau în haită.

...un colţ de-Aspidă

L-atinse pe Nasidius cel ce pe Câmpul Marţian cu plugul

Cândva trăsese brazdă. Şi faţa i se-aprinse

De o roşeaţă precum focul: trupu-i umflat,

Şi otova tot chipul, umflate membrele-i peste măsură

Neomeneşte: şi iată că tot trupu-i, cândva firesc,

I-l şterse o uriaşă umflătură. Ţâşni dinspre ’năuntru

Sângele gros — o zeamă precum o rea scursură

Prelinsă-n pârâiaşe pe tot trupul...

Puteam foarte uşor să înghit calmante. Dar am descoperit la un moment dat o metodă mai eficace să mă calmez. Când eşti cuprins de demoni ia un ibric, de preferinţă din oţel inoxidabil, umple-l cu apă şi pune-l la fiert. În final ai să-ţi faci un ceai, vezi tu ce fel de ceai. Poate verde. Poate de alte ierburi. Dar până să pui ierburile în apă, stai lângă ibric, nu te dezlipi de el, până când apa începe să clocotească. Urmăreşte totul cu atenţie: tremurul apei pe lângă pereţi când metalul începe să se încingă, băşicuţele care se ivesc pe fundul vasului şi apoi încep să se desprindă în fuioare şi să urce la suprafaţă — curenţii de convecţie care încep să fie tot mai vizibili pe măsură ce apa se apropie de punctul de fierbere. Şi în final clocotele, bulele mari de apă care ţâşnesc dinspre fund şi ies năvalnic la suprafaţă. Aburul care se ridică din ibric şi îţi mângâie faţa. Stai îndelung şi priveşte apa clocotind şi lasă-te mângâiat de aburul cald.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei.
Publicat şi în Convorbiri literare, nr. 5 (149) şi 6 (150), 2008, cu titlul Demonii sincerităţii