Meta...
O metodă, nu spun foarte bună, ci foarte uzitată, de a-ţi ascunde „deficiențele” de talent este să te ascunzi în spatele abstracțiunilor. Să faci meta-dialog, meta-narațiune, meta... orice. Da, la început, până ce prinzi un pic de cheag literar, riști să contrariezi lumea. Dar mai târziu, dacă ai avut răbdare, nu mai contrariezi pe nimeni — poţi să te fericeşti că ai dat lovitura; ai intrat în zona imunităţii... critice. Și poţi s-o ţii aşa mult şi bine.
Ordine în cuvinte
Întâmplări din Noaptea Soarelui de Lapte, își intitulează George Bălăiță „romanul” de 70 de pagini inclus de editura Polirom (2011) în „seria” Marocco, vol. I; cu subtitlul „Un roman al cuvintelor”. O precizare necesară pentru cei care se așteaptă, poate, la altceva decât la o colecție mai degrabă dezordonată de cuvinte, nu lipsită de un anume farmec pe alocuri. Oricum, o scriere care face notă distinctă în literatura română — atâta câtă există —, în care fantezia și inventivitatea se află într-o criză prelungită și, pare-se, fără speranță. O notă distinctă chiar și în volumul amintit, unde atenția autorului este captată, într-un total anacronism, mai ales de vaci și de grajduri. Ar fi prea mult să ne așteptăm la un mesaj din partea lui G. Bălăiță în Întâmplări din Noaptea Soarelui de Lapte. Putem doar observa o oarece sinteză între Alice în Țara Minunilor și Păcală, exceptând dezordinea cuvintelor și a ideilor, absentă în cea din urmă.
Echilibrare la Dostoievski
Se așterne de o discuție între personajele din Idiotul: partea a III-a, cap. I [pp. 337–8 din ed. 1969]. Discuția este îndreptată spre politică (deoarece Dostoievski trebuie să fi simțit nevoia să contrabalanseze, în acest moment, latura preponderent „cotidiană/casnică” a narațiunii din ultimele capitole cu o preocupare mai înaltă, politic-filozofică). Drept care, profită de prilej pentru a-și expune — prin gura personajelor, desigur — dezaprobarea față de liberalismul european, care nu face altceva decât să corupă tradițiile Rusiei pravoslavnice. Încă de la primele replici, spre surprinderea autorului, intervine în discuție Alexandra Ivanovna, una dintre fiicele generalului Epancin. Spre surprinderea autorului, dar și a soției generalului: „Ca să vezi, gândea Lizaveta Prokofievna, ori nu face decât să mănânce și să doarmă, de nu mai e chip s-o scoți din lâncezeală, ori se aprinde așa din senin, o dată pe an, de n-o mai recunoști și rămâi cu gura căscată la cele ce spune.” La prima vedere, Dostoievski n-avea nici un motiv să facă să fie activ de un personaj tăcut din fire; printre altele, fiindcă astfel se vede nevoit să dea explicații. În realitate însă, el a găsit un bun prilej să adauge contur unui personaj altminteri destul de șters, de care avea nevoie exact în aceste pagini, pentru a justifica, printre altele, interesul unui alt personaj (secundar), care se părea că aspiră la mâna fetei. Totodată, discuția despre liberalism este condusă în așa fel încât să fie o incursiune în domeniul literar (oarecum deficitar, și el, în roman), în particular la capitolul „specificul național” (și la ei!) al scriitorilor ruși din epocă — doar trei la număr. Și astfel Dostoievski împușcă doi iepuri dintr-un foc. Dacă nu chiar mai mulți.
Un manuscris scos din joben de Dostoievski
Ippolit Terentiev (din Idiotul), un tânăr nihilist, bolnav de tuberculoză în stadiul terminal, pe care critica literară îl consideră un fel de dublură a prințului Mîșkin, a scris într-o zi și o noapte, în timp ce se afla găzduit în casa prințului, un fel de articol — nu e prea clar în ce scop [p. 434 în ed. 1969] — pe care ține să-l citească celor prezenți. Apreciază durata lecturii la „patruzeci de minute, cel mult un ceas” și, fiindcă în rândul potențialului auditoriu se fac simțite unele reticențe, hotărăște să tragă la sorți dacă să citească sau nu. Sorții hotărăsc că da.
Lectura începe la pagina 438 și durează până la pagina 469, deci mai bine de 30 de pagini. De unde deduc că durata lecturii — ținând cont și de foarte probabilele accese de tuse ale tânărului tuberculos — a fost mult subestimată.
Textul scris de Ippolit pare a nu avea mare legătură cu narațiunea romanului; pare mai degrabă lipit; drept care mă întreb dacă nu cumva Dostoievski îl avea dinainte, rămas cine știe de la care altă narațiune, și a găsit aici prilejul — nu tocmai inspirat, aș zice — să-l insereze. La un moment dat, anticipând lungimea și inoportunitatea, autorul pune în gura personajului său îndoiala în această privință, mizând pe o îngăduință sporită din partea cititorului: „Domnilor, rosti el puțin jenat, n-am mai recitit manuscrisul, dar mi se pare că am scris aici multe lucruri de prisos.” Aferim!
În plus, Ippolit se arată mult prea precoce pentru un tânăr de 18 ani care se încumetă să filozofeze pe teme existențiale: „Religia! Admit că viața veșnică există (...). Să zicem că flacăra conștiinței a fost aprinsă prin voința unei forțe superioare, că această conștiință, rotindu-și privirea asupra lumii, a spus: «exist!» și că pe urmă, deodată, aceeași forță i-a poruncit să se stingă, pentru că așa trebuie, în numele unor imperative de ordin superior — și chiar fără a explica pentru ce anume — fie, admit totul, dar rămâne aceeași întrebare: ce nevoie mai era și de obediența mea? Nu se putea să fiu sfâșiat pur și simplu, fără să mi se ceară să-i cânt osanale celui care mă sfâșie? (...) E adevărat, spun ei (...), că trebuie să te supui fără să cârtești, din considerații etice, și că smerenia, umilința mea va fi cu siguranță răsplătită pe cealaltă lume. Înjosim prea tare providența când, de ciudă că nu suntem în stare s-o înțelegem, îi atribuim felul nostru de a judeca.”
Să recunoaștem, e nițel cam exagerată știința de carte a tânărului de 18 ani.
Construcție dilematică
Am stabilit că povestirea „Răzgândire” trebuie să fie construită într-o manieră sobră, asemănătoare cu cea din „Visul văduvei”, să zicem. Altfel, într-o construcție mai degrabă barocă, stranietatea necesară oricărei compoziții care se respectă are de suferit. Pe de altă parte însă, personajul principal trebuie să „recupereze” la fiecare pas ceva important din trecutul său legat de femeia cu care a trăit în casa recent vândută și cărei vânzare o regretă. Pentru ca regretul său să fie justificat literar, el trebuie să evoce neîncetat în minte trecutul recent al conviețuirii cu acea femeie. Or, un personaj care evocă mereu trecutul, cu greu se mai poate încadra în tiparul sobrietății propuse. Iată dilema.
