Când Constantin ajunse la cafeneaua Calea Lactee seara de poezie era în plină desfăşurare. Auzise de serile de poezie de acolo dar, în drum spre locul de întâlnire, uitase pentru moment de ele. Făcu abstracţie de actriţa care tocmai recita în picioare în centrul ringului dintre bar şi primele mese ocupate de clienţi şi, neliniştit, o căută din priviri pe Olga. Dar Olga nu se vedea nicăieri. Toată lumea asculta cu atenţie. Un pian, undeva într-un colţ, cânta în surdină. Întârziase câteva minute. Un pic iritat se aşeză la o masă liberă, cât mai departe de ring, şi aşteptă. Nicio chelneriţă nu se apropie să-l întrebe dacă doreşte ceva. Mai bine: i-ar fi spus că nu doreşte nimic. Un timp şezu cu ochii pe uşa de intrare. Apoi, pentru câteva minute îşi mută privirea spre uşa cealaltă, care dădea în coridorul unde se aflau toaletele. Olga nu-şi făcu apariţia nici dintr-acolo.
Actriţa termină de recitat şi se înfiinţă alta, una mică şi grăsuţă. Constantin se gândi că arată cu totul altfel decât Olga. Recita ceva despre fluturi, flori şi o ciocănitoare din adâncul pădurii. Era greu să te concentrezi. De undeva de-afară venea zgomotul unui pichamăr dar pe recitatoare acel zgomot nu părea s-o deranjeze. Nimic nu părea s-o deranjeze.
...Ciocănitoarea se muta pe-un trunchi
Pădurea îşi încorda urechea vegetală
Picoteau prigoriile în fumuri de chihlimbar...
Versurile se tot repetau. Actriţa trecea de la o masă la alta, recita un vers, după care, aplecându-se provocatoare, întindea microfonul unui client la întâmplare. Sau poate nu la întâmplare. Iar clientul de la masă trebuia să repete imitând cât mai fidel intonaţia actriţei. Nimeni nu se ridica la înălţimea patosului ei melancolic dar cu toţii îşi dădeau silinţa. Olga lipsea în continuare. Constantin o văzu deodată pe actriţă strecurându-se în chip neaşteptat către masa lui. De ce? Pentru că îl vedea singur? Ceea ce făcea actriţa era o invitaţie adresată lui în public, cu siguranţa afişată că totul în jurul ei, prin meritul ei şi cu participarea tuturor, trebuia să fie o armonie perfectă.
Picoteau prigoriile în fumuri de chihlimbar...
Actriţa, aplecată spre el cu microfonul întins, purta un sarafan negru peste o bluză albă. Pe Constantin microfonul întins către el îl irită teribil. Totuşi, cu voce joasă, înfrângându-şi enervarea, spuse în microfon:
Picoteau prigoriile...
şi simţi un dezgust apăsător că fără voia sa îi imitase până şi intonaţia vocii.
...în fumuri de chihlimbar...
stărui actriţa impunându-şi armonia pacificatoare până la capăt. Toate privirile clienţilor din Calea Lactee erau îndreptate către el şi către masa lui unde şedea singur, fără Olga. Era cât pe-aci să-i strige să se ducă dracului cu prigoriile şi cu fumurile ei de chihlimbar cu tot. Dar în loc de asta repetă docil:
...în fumuri de chihlimbar...
Surprinzător şi dezgustător, recunoscu în propria-i voce şoapta ei melancolică.
Actriţa îi mulţumi cu o uşoară reverenţă şi se întoarse în ring. *** *Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
