Scriptum (14)*

   Sediul cel nou al editurii. Complicitate repulsivă

Dar cine mai era desemnat dintre redactorii editurii? Mai era vreunul? Două doamne, da, asta o ştiam deja, m-ar fi împiedicat să ofer prostii spre publicare chiar şi unei edituri private, dacă ar fi existat vreuna. Drept să spun, nu îmi făcea nicio plăcere să le revăd pe acele doamne. Taciturne, melancolice, neînţelese — şi scriau versuri. Iar dacă editura era mutată la un alt sediu, îşi luau calabalâcul şi se mutau fără să obiecteze. Nu rămâneau cu nicio nostalgie după vechiul sediu, şi nu le păsa dacă şi cine rămânea în urma lor să-i îndrume pe autori la noul sediu — mă refer aici la portar. Ia portarul chipul şi asemănarea celor pe care e pus să-i păzească? Asta era una din întrebări. Răspunsul, judecând după cel ce îi întâmpina la vechiul sediu rămas gol pe autorii care nu erau la curent cu mutarea, se pare că era: nu neapărat. Nici n-am mai apucat să văd dacă Jan Steen mai era la locul lui, pe peretele din hol, şi dacă petrecăreaţa olandeză îşi revenea din mahmureală dacă nu i se dădea nicio atenţie o bucată de vreme. Bucata de vreme trecuse şi mare lucru aş putea băga mâna în foc că nu se schimba. Singurul lucru pe care aş fi fost curios să-l aflu era dacă mai treceau prin hol locatarii privaţi care, ieşind de dimineaţă şi întorcându-se la orele mijlocii ale după-amiezii, duceau cu ei un anume mister şi îl aduceau apoi la loc — sau doar o parte din el — până să se întunece. Când să-ţi mai faci „Notaţii literare”? Mustăcioara de pe faţa portarului rămas să păzească vechiul sediu până la transferarea la cel nou a ultimului manuscris era una gen „muscă”; cât despre noul sediu, portarul aflase doar adresa: strada Castelului de Apă; în rest, nu putea să dea nicio indicaţie despre cum se putea ajunge acolo, nici măcar despre zona unde se afla. Nici nu a încercat să mă convingă că nu intra în atribuţiile lui să dea îndrumări în acest sens. Dar — ştiam asta deja — niciodată un portar nu i-a fost de vreun folos autorului: acesta trebuie să înveţe să se descurce singur. El trebuie să inventeze tot: sedii, persoane care să populeze respectivele sedii, birouri, scări, privelişti pe fereastră, turnuri de apă, până şi străzi, cu numele lor cu tot. Ce să mai vorbim de relaţiile dintre oameni! Doar că în acestea nu trebuie să pompeze prea mult optimism; altminteri nu-l mai crede nimeni. De multe ori, aşa cum spune o vorbă, viaţa bate filmul. Alteori însă, e cazul să se minuneze de propria lui imaginaţie: Dumnezeule, chiar aici să fie noul sediu al editurii? Te uiţi: o clădire înaltă, în imediata vecinătate a stadionului, parc de jur împrejur, alei, mame împingând cărucioare cu prunci, scara despărţită de exterior printr-un perete de sticlă împărţit în zeci de ochiuri... Urci, îţi vine să te tot uiţi afară, şi te întrebi: Dar castelul de apă unde o fi? Terenul de fotbal se vede ca-n palmă, de jur împrejur tribunele, deocamdată goale, instalaţia de iluminare nocturnă; noaptea, când se aprinde instalaţia, trebuie că-i o feerie... Pe gazonul verde grupuri de atleţi aleargă de colo până colo şi alcătuiesc din ei înşişi complicate figuri geometrice. Atleţi să fie oare? Oricum, „batalioanele” lor erau prea regulate, prea simetrice şi se mişcau prea ordonat ca să te îndemne să scrii despre ele. Orice scriere trebuie să conţină un mister şi să-l cultive. Ordinea se opune misterului. Cel mult puteai încerca să îţi imaginezi ceva din viaţa privată a acelor presupuşi atleţi şi să deplasezi către acea zonă atenţia literară. Alţii însă se lăsau fascinaţi de acea cinematică a corpurilor şi a grupurilor de corpuri şi, extaziaţi, probabil că nu aşteptau decât noaptea pentru a vedea explodând deasupra „batalioanelor” de atleţi şi a gazonului verde jerbe de artificii. Redactorii se înghesuiau la fereastră, i-am văzut din spate şi de la bun început mi-am spus că într-o asemenea dispoziţie euforică era imposibil de purtat un dialog pe teme literare. Intrat în birou, o vreme am stat nemişcat şi i-am urmărit pe redactori din spate stând ciorchine la ferestre, neopunându-se fascinaţiei comenzilor care se făceau auzite dinspre stadion — voci autoritare, care de bună seamă se supuneau la rândul lor altor voci şi nevoci încă şi mai autoritare, încât Noul-redactor-desemnat, stând la fereastră şi privind afară, se răsucea la un moment dat spre interior arătând o faţă entuziasmată de cele văzute pe stadion, iar colegele sale se întorceau la rândul lor către mine, un moment sau două, doar cât să-şi arate dispreţul pentru cine se ţinea deoparte şi se arăta atât de opac la frumuseţea spectacolului care se desfăşura sub ochii lor jos pe gazon.
   „CARE PE CARE”, îmi venea în minte. „VÂNĂTORI DE GREŞELI”, „NOD ÎN PAPURĂ”, „DRUMURI BĂTUTE”, „VEŞNIC NEMULŢUMIT... SAU NEMULŢUMITĂ”... „UN OM DE SUCCES E UN OM OCUPAT”... Era clar că nimănui din redacţie nu-i ardea de critică, şi nici măcar de discuţie; dar se pare că până la urmă simţul datoriei ieşea învingător: redactorul-desemnat, cel nou, pe care îl întâlneam pentru prima oară, se angaja în discuţie şi prindea până la urmă şi gust de critică.
   „Luaţi lor, cetăţene Iacob” — sau dacă nu doriţi, rămâneţi în picioare, completam în gând. „Îmi pare bine să vă cunosc. De altfel v-am mai văzut prin redacţie, la vechiul sediu, dar n-am avut până acum plăcerea să stau de vorbă cu dumneavoastră. Sper să avem o colaborare bună, mai bună decât aţi avut cu colegul meu, care a fost mutat la o altă editură. Eu, să ştiţi, dincolo de rigorile artei şi ale ideologiei, nu emit niciodată păreri definitive şi nu fac, de felul meu, gesturi ireversibile. Şi încă ceva: nu neglijez niciodată amănuntele. Sper că sunteţi de acord cu mine că de foarte multe ori amănuntele fac diferenţa între succes şi eşec. În privinţa asta nu vă ascund că am de multe ori controverse cu colegii mei, dar, ştiţi, se mai întâmplă, rămân ferm pe poziţie.
   Aşezat acum la masa sa, Noul-redactor-desemnat frunzărea un manuscris, care se dovedea a fi al meu, dădea semne de ezitare, în sensul că nu ştia unde să se oprească, dădea pagini înainte, dădea pagini înapoi lăsând să se înţeleagă că ori de unde ar fi început, tot nu merita osteneală. A strecurat fâşiuţe de hârtie între foi; pesemne însă că în acest moment nu îşi aminteşte pentru ce; dar, ca tot omul stăruitor, până la urmă tot găseşte locul cu care şi-a propus să înceapă.
   „Aha, aici... Fiţi atent la ce vă citesc...” Dar nu începe să citească. Dă semne de nervozitate; spune: „Nu v-aţi aşezat bine acolo, cetăţene Iacob, mă obligaţi să-mi sucesc gâtul şi zău că nu sunt dispus. Căutaţi-vă un loc mai central, vă rog.”
   Îmi schimb locul şi aştept. Noul-redactor-desemnat răsfoieşte manuscrisul în tăcere şi din când în când, zăbovind la câte o pagină, zâmbeşte enigmatic ca şi cum de tot atâtea ori ar dori să-şi înceapă comentariul la acea pagină dar preferă să fie foarte exact şi s-o ia metodic, adică să lucreze pe text, cum se spune. Din manuscris se văd ieşind capetele fâşiuţelor înguste de hârtie, rupte neregulat, pe care le-a folosit ca semne de carte. Bineînţeles că neregularitatea fâşiuţelor n-are nici o importanţă pentru discuţia în sine, dar eu le văd ca pe nişte corpuri străine care îmi dau o senzaţie foarte neplăcută de intruziune. Parcă îmi sunt înfipte în suflet. Şi în plus — asta e chiar culmea! — îmi amintesc de „martorii” lipiţi de-a curmezişul fisurii din acel stâlp de susţinere de la subsolul Casei Administraţiei Centrale, cei pe care i-am văzut plesniţi în spotul lanternei, dezvăluind tensiuni enorme în structura de rezistenţă. „IMPURITĂŢI”, îmi vine să spun. Dar poate că sunt eu prea sensibil. În sfârşit, Noul-redactor-desemnat pare să fi găsit locul căutat. Extrage fâşiuţa de hârtie pusă drept semn şi zâmbeşte încă o dată, de astă dată satisfăcut. Dar înainte de asta îmi mai aruncă o privire pe deasupra ochelarilor ca să se asigure că e urmărit cu atenţie.
   „Aici nu discutăm ideologie”, mă avertizează. „Discutăm stil.” Asta parcă am mai auzit-o la editură. E o declaraţie menită să înlăture orice suspiciune de părtinire venită din partea redactorului-desemnat.
   Scoate din servietă o coală de hârtie albă şi mărturisesc că sunt surprins când îl văd că începe să schiţeze ceva cu un creion. Are sau nu are legătură cu manuscrisul meu? Poate că are de rezolvat o urgentă problemă personală. Orice este în clipa asta posibil. Aştept, ce altceva pot să fac? Trag cu coada ochiului şi mi se pare că recunosc ce desenează: planul unei încăperi. Într-adevăr, pe schiţă se conturează o uşă, apoi două obiecte interioare, în care identific, chiar dacă sunt schiţate stângaci, o chiuvetă şi un scaun de toaletă. Trag concluzia că schiţa ar trebui să reprezinte o sală de baie.
   „Haideţi să facem o schiţă a situaţiei, cetăţene Iacob”, îmi propune cu maximă seriozitate Noul-redactor-desemnat... Aşadar schiţa are totuşi legătură cu manuscrisul meu. „Unde se află ea?... Cum o cheamă?”... Noul-redactor-desemnat nu îşi aminteşte sau se preface că nu îşi aminteşte numele personajului.
   „Probabil vă referiţi la Miruna”, îl ajut să-şi amintească.
   „Foarte bine, Miruna”, acceptă Noul-redactor-desemnat.
   Drept care desenează în dreptul chiuvetei un cerculeţ care o reprezintă pe Miruna, iar deasupra chiuvetei mai adaugă un mic dreptunghi şi precizează:
   „Asta e oglinda. Da?... Iar el unde e?... Am uitat cum îl cheamă...”
   „Bleer”, îi reamintesc.
   „Dar ce nume, cetăţene Iacob!” izbucneşte Noul-redactor-desemnat. „Bleer! Cum aţi ajuns la numele ăsta?... Mă rog, e treaba dumneavoastră. Putea să se numească oricum. Vreau să avem o poziţionare exactă a personajelor în momentul dialogului care se desfăşoară în baie. Asta, ca să vă demonstrez cât de neglijent scrieţi, cetăţene Iacob... De ce discuţia are loc tocmai în baie, asta-i o altă întrebare... Întrucât dumneavoastră, cetăţene Iacob, nu v-aţi preocupat de poziţionarea exactă a propriilor dumneavoastră personaje, trebuie s-o facă alţii. Vedeţi cum îmi daţi de lucru! De parcă n-aş avea destul!”
   Noul-redactor-desemnat adaugă pe schiţă încă un cerculeţ: Bleer, la o oarecare distanţă de cerculeţul care o reprezintă pe Miruna.
   „Aşa... Ia spuneţi-mi, cetăţene Iacob... Aşadar, cum putea Bleer, din poziţia în care se află... conform descrierii dumneavoastră, da? Cum putea s-o vadă în oglindă pe Miruna? Căci dumneavoastră asta susţineţi, că dialogul avea lor prin oglindă.”
   Noul-redactor-desemnat desenează în continuare. Trasează o linie, care negreşit trebuie să fie o rază vizuală, pornind de la cerculeţul Bleer îndreptându-se spre oglindă şi de acolo reflectându-se după legile opticii şi trecând la o oarecare distanţă de cerculeţul Miruna. Ratându-l, cum s-ar zice.
   „Dumneavoastră scrieţi aici: «Bleer zări în oglindă faţa palidă a Mirunei...» Cum ar putea personajul dumneavoastră s-o vadă pe Miruna, indiferent dacă faţa îi este palidă sau îmbujorată, din moment ce raza vizuală ia uitaţi-vă ce traiectorie are.” Şi continuă aproape indignat: „Am stat şi m-am întrebat ore întregi: cum ar putea s-o vadă în oglindă, pentru Dumnezeu!”
   „Poate că Bleer n-ar trebui să stea acolo unde l-aţi desenat dumneavoastră, îi răspund. Poate că ar trebui să stea mai în spatele Mirunei şi atunci raza vizuală...”
   Noului-redactor-desemnat îi sare ţandăra şi trânteşte creionul de foile manuscrisului. Pleosc!
   „Păi hotărâţi-vă odată, domnule Iacob! Când mai încolo, când mai încoace! Hotărâţi-vă, pentru Dumnezeu! Facem literatură sau ne jucăm cu personajele?”
   Cele două doamne, colegele Noului-redactor-desemnat, absente de la tot ce se petrece îndărătul lor, continuă să privească fascinate afară pe fereastră. Mi se pare că recunosc frânturi dintr-o muzică de fanfară, pe care vântul o fragmentează, amintindu-mi de finalul Muntelui meu de ghete, cel cu marele careu din curtea cazărmii. Doar că aici nu-i finalul, ci totul abia începe.
   „RĂBDARE”, îmi vine în minte. „MÂINI TREMURĂTOARE”. „PIX”.
   Noul-redactor-desemnat caută înfrigurat următoarea fâşiuţă de hârtie. Tot răsfoindu-le, foile sunt gata-gata să se desprindă din agrafă. Şi atunci ce se va alege de manuscrisul meu? În timp ce caută, Noul-redactor-desemnat rosteşte cu multă însufleţire:
   „Sau scena asta... Aşa... Uite-o!”... Dă la o parte febril cea de-a două fâşiuţă de hârtie strecurată de el mai înainte în chip de semn de carte şi citeşte. „«Îşi aprinse ţigara şi spuse: Orice-ar fi, coletul ăsta nu-l putem expedia prin poştă!... Şi un norişor alb de fum ieşi din gura lui.» Nici aici nu-i în regulă, cetăţene Iacob! Şi apropo, ce fel de colet e acela, care nu poate fi expediat prin poştă? Ce conţine? Explozibil?... În sfârşit, poate îmi spuneţi altă dată. Revenind. Scena de care tocmai am amintit... vreţi să ştiţi ce nu-i în regulă cu ea?”
   Noul-redactor-desemnat dă să-şi aprindă o ţigară — nu neapărat fiindcă ar avea chef de fumat ci ca să-mi facă mie o demonstraţie. În clipa aceea însă, în camera redactorilor intră impetuos o doamnă de-a casei; doamnele de-ale casei au aerul acela atât de uşor de recunoscut — nu doar aici ci peste tot în lume, în magazine, în cabinetele medicale, în cancelariile profesorilor, în oficiile administrative din pieţe, peste tot; doamnele, dar uneori şi domnii, se poate vedea imediat că sunt de-ai casei după mersul ţintit, după ţocăitul hotărât al tocurilor, după aerul de invincibilă superioritate, după multe... În timp ce traversează încăperea pe calea cea mai scurtă îndreptându-se spre masa ei de lucru cu paşi atât de fermi încât duşumeaua, cât e ea de solidă, trepidează; îi aruncă peste umăr lui colegului ei, Noul-redactor-desemnat, pe care l-a surprins chiar cu o clipă înainte de a-şi aprinde ţigara.
   „Bazil, vrei te rog să te abţii să fumezi aici? Când intri de afară e o duhoare insuportabilă, pentru Dumnezeu!”
   „Nu, nu, stai niţel, se apără cu îndârjire Noul-redactor-desemnat, vreau să-i arăt colaboratorului nostru cum stă situaţia cu două din personajele sale. Şi după aia o sting.”
   „Personajele fumează?” se minunează Doamna-de-a-casei.
   „Ei, nu”, devine pentru moment conciliant Noul-redactor-desemnat. „Nu-i vorba de fumat. E vorba de o inadvertenţă.”
   „Pot să ştiu şi eu despre ce inadvertenţă e vorba?” întreabă Doamna-de-a-casei. Din tonul ei trag concluzia că uneori chiar şi întrebările pot fi agresive.
   „Păi tocmai asta încerc să demonstrez.”
   Noul-redactor-desemnat citeşte încă o dată fraza care se termină cu „şi un norişor alb de fum ieşi din gura lui”.
   „Şi care-i aici inadvertenţa?” întreabă suspicioasă Doamna-de-a-casei.
   „Cum care?” ripostează Noul-redactor-desemnat. „Dă-mi voie să-ţi arăt.”
   Şi încearcă încă o dată să-şi aprindă ţigara.
   „Bazil, pentru Dumnezeu, se enervează Doamna-de-a-casei, ştii bine că nu suport fumul de ţigară! Cunosc o nebună care nu pare deloc nebună atâta timp cât nu vorbeşte. Îşi face veacul în zona Teiul Doamnei, chiar pe stradă. De pildă dacă te apropii de chioşc să cumperi un ziar şi ea se nimereşte pe-aproape, numaidecât face un pas către tine, aşa, chipurile din neatenţie, şi încearcă să-ţi bage ţigara aprinsă sub ochi. Dacă te uiţi încruntat la ea, zice: «A! nu fumaţi? Scuzaţi, am crezut că sunteţi fumătoare!» Încolo, pare perfect normală.”
   Unul din privitorii pe fereastră se întoarce brusc către interior cu un neaşteptat interes pentru discuţie.
   „Fumează cu ţigaret?”
   Doamna-de-a-casei pare s-o ţină tot într-o surprindere:
   „Nu, de ce?”
   „Cunosc şi eu o nebună în Piaţa Moghioroş, care fumează cu ţigaret.”
   „A, nu!” Doamna-de-a-casei aproape că se simte jignită de confuzia dintre cele două nebune. „Aia trebuie că-i altă nebună. A mea are tot felul de idei fixe.”
   „Ca orice nebună!” observă Fostul-privitor-pe-fereastră.
   Doamna-de-a-casei îi aruncă colegului o privire bănuitoare, încercând să ghicească dacă îndărătul spuselor sale nu se ascunde vreo aluzie. Decide că nu merită efortul şi continuă:
   „Dacă ne aflăm, să zicem, în ultima zi a lunii august, nebuna din Teiul Doamnei zice tam-nisam, dar apăsat: «Mâine e întâi septembrie!» A ta din piaţa Moghioroş nu ştiu ce zice.”
   „A mea nu pare a fi preocupată de dată”, strecoară Fostul-privitor-pe-fereastră.
   „A mea este”, întăreşte Doamna-de-a-casei. „Zice: «Mâine e întâi septembrie»! Dar ştiţi, o spune aşa, cu o convingere rău prevestitoare de-ţi dă fiori. Parcă ar spune «Mâine vine sfârşitul lumii!» Iar dacă nu-i răspunzi şi nu pleci de lângă ea, îţi repetă încă şi mai apăsat: «Mâine e întâi septembrie!». Nu m-am întrebat niciodată ce s-ar întâmpla dacă i-aş spune: «Nu, mâine e doi septembrie!”. Nu ştiu ce s-ar întâmpla, dar credeţi-mă că nici nu m-aş încumeta să-ncerc!”
   „Ei, profită Noul-redactor-desemnat de situaţia favorabilă creată, acum pot să aprind ţigara?”
   „M-ai făcut curioasă”, recunoaşte Doamna-de-a-casei. „Ei hai, aprinde-o. Dar o stingi imediat după aceea.”
   Noul-redactor-desemnat îşi aprinde în sfârşit ţigara şi mă aţinteşte cu o privire concentrată şi prevestitoare de victorie. Pentru el, desigur.
   „Urmăriţi-mă cu atenţie, cetăţene Iacob.”
   Trage fum în piept şi, în timp ce îl lasă să iasă pe gură, rosteşte exact cuvintele personajului Bleer: „Orice-ar fi, coletul ăsta nu-l putem expedia prin poştă!” Noul-redactor-desemnat mă priveşte triumfător: „Aţi văzut, cetăţene Iacob? Fumul a ieşit dezlânat odată cu vorbele. Accentuez, dezlânat! Un norişor, alb sau gri sau ce culoare doriţi dumneavoastră, poate ieşi doar atunci când nu tragi fumul în piept ci îl ţii în gură. Aţi înţeles? Îl ţii în gură câteva momente, nu prea multe. Şi în plus te abţii în acest timp să vorbeşti. După care poţi scoate un norişor sau, eventual, rotocoale dacă ai un dram de imaginaţie. Deci cum puteţi dumneavoastră să afirmaţi că iese un norişor alb, cetăţene Iacob? Facem literatură? Sau ne jucăm de-a literatura?”... S-a înfierbântat şi încearcă să se calmeze Noul-redactor-desemnat; continuă pe un ton mai puţin iritat: „Ca să nu mai vorbim de cacofonii.”
   „Gata, Bazil”, spune Doamna-de-a-casei. „Ţi-a ieşit demonstraţia, ne-ai convins, acuma stinge ţigara.”
   Noul-redactor-desemnat striveşte în scrumieră, cu vizibilă părere de rău, ţigara abia începută.
   „Cacofonii?” tresare cu întârziere Doamna-de-a-casei fremătând toată. „Vreau să văd şi eu! Să împărţim foile!” propune ea incitată.
   Fostul-privitor-pe-fereastră se ridică repede de la masă, înhaţă un vraf de coli din manuscris, îşi opreşte câteva, iar restul i le pasează Doamnei-de-a-casei. Toţi trei s-au aplecat, fiecare la masa lui, preocupaţi, peste foile ce le revin şi caută cu înfrigurare. Pare un fel de competiţie: cine găseşte prima cacofonie?
   Între timp fostul privitor la fereastră a dispărut din încăpere fără ca vreunul dintre cei de faţă să fi băgat de seamă. De fapt timp de douăzeci de ani nu se va mai auzi nimic de el. Şi ca s-o spunem p-aia dreaptă, nu se va mai auzi nimic de el practic niciodată.
   „A!” exclamă Doamna-de-a-casei. „Uite! «Bleer spuse: Cu respect vă rog, domnule Eric Vani...»”. Se uită cu reproş la mine şi spune: „Cur... espect!... Nu merge, domnule... cum aţi spus că vă cheamă?”
   Nici nu apuc să-mi spun numele, când Noul-redactor-desemnat, preocupat de cu totul altă idee, exclamă indignat:
   „Ce fel de nume mai e şi ăsta? Eric Vani? Nu înţeleg! Acţiunea romanului dumneavoastră se petrece în Europa de Est, sau unde?”
   „Ştiu!” se întoarce surescitată spre mine Doamna-de-a-casei şi mă ameninţă cu degetul în glumă. „E o anagramă!”
   Posibil. Dar, sincer să fiu, nu îmi amintesc de unde vine.
   Între ea şi mine se stabileşte pentru câteva momente o relaţie de complicitate repulsivă, ca să spunem aşa.
   „Anagramă, cetăţene Iacob?” tresare scandalizat Noul-redactor-desemnat. „Dumneavoastră folosiţi anagrame? În cazul ăsta mă pot aştepta să-mi faceţi cine ştie ce figură urâtă! Vreţi să mă băgaţi la apă? Vreţi să profitaţi de buna mea credinţă? Dacă organele vor descoperi ulterior că sub anagrame se ascund nume indezirabile, precum Antonescu sau Codreanu, sau Horia Sima, se va spune că redactorul n-a fost de-ajuns de vigilent!... Lăsând la o parte că şi numele neaoşe româneşti sunt inabil alese. De pildă Catinca.
   „Ce ai cu Catinca?” protestează moale, alintându-se, Doamna-de-a-casei, încă sub imperiul relaţiei de complicitate repulsivă. „Mie îmi place. Când m-au botezat, părinţii mei, din câte mi s-a spus, au oscilat între Narcisa şi Catinca.”
   „Catinca e numele care se pretează cel mai uşor la cacofonii, având particula «ca» atât la început cât şi în coadă. Ia gândiţi-vă numai...”
   „A!” exclamă din nou Doamna-de-a-casei. „Uite încă o cacofonie! «Miruna ajunse la concluzia că cel mai eficace ar fi...».”
   „Ei, şi tu, Narcisa!” îi reproşează conciliant Noul-redactor-desemnat. „«Eficace» e totuşi un cuvânt românesc, ce vrei acuma, să-l scoatem din vocabular?”
   „Atâta vreme cât există şi varianta «eficient», eu consider că folosirea lui «eficace» denotă o anumită înclinare a autorului către limbajul licenţios.”
   Dar Noul-redactor-desemnat are ceva împotriva altor nume din povestire.
   „Silvestru, din câte văd, este numele unui alt personaj de-l dumneavoastră, da? De ce nu-i spuneţi, de pildă, ştiu şi eu, Ilarion? Nu credeţi că Silvestru are un aer prea, cum să spun, nedomesticit. Un fel de «Om al Pădurilor». Izolat, mult prea izolat. Trebuie să ţinem cont şi de sonorităţile care se strecoară insidios în subconştient, unde pot provoca distorsiuni mintale grave. Iată ce spune un personaj de-al dumneavoastră — mi-am notat aici.”
   Noul-redactor-desemnat scoate din servieta diplomat un petic de hârtie dinainte pregătit, de pe care citeşte: „«O insectă umbla pe spirala incandescentă a reşoului. Cezar a prins-o într-un pahar şi a aşezat paharul cu gura în jos, pe pervaz. Dar când s-a uitat după un timp, în pahar nu mai era nimic.» Cetăţene Iacob, dumneavoastră scrieţi proză fantastică? Sau proză realistă? Să fi spus măcar: «I s-a părut ciudat ca o insectă să umble pe spirala incandescentă a unui reşou electric şi a prins-o cu intenţia s-o arate unui entomolog.» În acest caz, da, ar fi fost meritorie intenţia personajului să elucideze un mister. Măcar că de fapt e o tâmpenie, scuzaţi-mă că v-o spun. Şi apoi, cum să dispară din paharul aşezat cu gura în jos?”
   Şi se grăbeşte să adauge pentru a preîntâmpina orice suspiciune de îngustime de vederi:
   „Eu nu sunt împotriva chestiilor ciudate în literatură, să fim bine înţeleşi. Ştiu că se petrec mereu fel de fel de ciudăţenii... Iată, cunosc pe cineva, un scriitor, care voia să descrie pasta de dinţi întinsă pe o periuţă. Nu ştia cum să-i spună... În treacăt fie spus, nici eu nu ştiu, fir-ar să fie!... Să-i zică o «sforicică» de pastă? Să-i zică «cârnăcior»?”
   Aici intervine prompt Doamna-de-a-casei şi sesizează cacofonia: zică cârnăcior!
   Noului-redactor-desemnat îi sare ţandăra şi strigă:
   „În definitiv al cui text îl discutăm, al lui Iacob sau al meu?”
   „Dar nu-i nici al tău, dragule”, îl înfruntă Doamna-de-a-casei fără a clipi, câtuşi de puţin intimidată de izbucnirea de mânie a colegului ei. „Tocmai povesteai despre cineva.”
   Noul-redactor-desemnat nu ripostează. Se abţine două clipe, întrebându-se dacă s-o apostrofeze că şi-a permis să-i spună „dragule”. Dar nu-şi aminteşte dacă acum s-a întâmplat pentru prima oară sau a ajuns deja între ei un lucru obişnuit. Aşa că hotărăşte să-şi continue povestirea:
   „Şi-a tot frământat mintea şi până la urmă a fost nevoit să rămână la «cârnăcior». Nu vi se pare caraghios? Rezultatul a fost, bineînţeles, că, după intenţia lui de a scrie o chestie dramatică, a ieşit o chestie comică. Absolut involuntar!”
   Una dintre cele două doamne de la fereastră, prinzând din zbor ultima parte a discuţiei, renunţă pentru o vreme la spectacolul încântător de pe stadion şi, întorcându-se spre cameră, povesteşte şi ea un caz şi mai şi, cu un scriitor care acum câţiva ani a scris într-un roman despre „oţetari”.
   „Ştiţi, specia aceea de copaci care se cheamă oţetari. Dar se pare că în redacţie s-a citit «oţelari». Drept care proza lui a fost imediat apreciată şi s-a bucurat de un succes răsunător. Fiindcă oţelarul este, după cum desigur ştiţi, personajul cheie al romanelor din Europa de Est. N-ar fi de mirare ca astfel să se fi născut proza realist-socialistă.”
   Noul-redactor-desemnat tuşeşte cu subînţeles, cu intenţia vădită de a-şi readuce colegii la ordine. Se pare însă că nu se bucură de destulă autoritate. Apropo de oţetari, Doamna-de-a-casei povesteşte de o prietenă care avea în curte un oţetar de care voia să se descotorosească deoarece pe de o parte nu arăta prea bine şi pe de altă parte umbrea locul, pe care ea şi-l dorea însorit. Dar, după cum se ştie, legea interzice tăierea unui copac, indiferent că-i proprietate de stat sau privată.
   „Şi atunci prietena mea, continuă Doamna-de-a-casei, s-a gândit să facă o gaură discretă în pământ, până la rădăcina copacului, şi să toarne acolo o soluţie de sodă caustică. Ştiţi, legea cu interdicţia se referă la copacii vii. Cei uscaţi pot fi tăiaţi cu condiţia să fie declaraţi ca atare de către o comisie specială.”
   „Cum o cheamă pe prietena ta?” se interesează Doamna-de-la-fereastră.
   „N-are importanţă!” i-o retează Doamna-de-a-casei într-o izbucnire absolut neaşteptată. Îi trebuie câteva secunde ca să-şi îndulcească tonul şi să adauge: „Prietena mea însă nu ştia sigur în cât timp se va usca copacul...”
   „Stop!” strigă victorioasă Doamna-de-la-fereastră. „Cacofonie! Usca copacul.”
   Doamna-de-a-casei îşi dă silinţa să nu se lase perturbată; dar pentru a reveni la tonul narativ are nevoie de alte câteva secunde.
   „Prietena mea avea încă o temere. Se întreba dacă după eventuala uscare a copacului nu s-ar declanşa o anchetă despre cauzele uscării.”
   Doamna-de-la-fereastră vrea să rămână în termeni buni cu colega ei şi o asigură că prietena cu oţetarul n-are nici un motiv să se teamă:
   „Moartea copacului — sau, mă rog, uscarea — se va fi produs din cauze naturale. Sunt sigură că nu se va putea sonda prea adânc la rădăcina copacului pentru a se afla cauza uscării. Spune-i asta prietenei tale.”
   Doamna-de-a-casei mulţumeşte şi îşi coboară din nou privirea pe bucata din manuscrisul meu care i-a revenit.
   „Ia uite un pasaj care îmi place”, declară ea brusc, cu ochii pe foaie. O dată scris, dactilografiat, expediat pe adresa Editurii, romanul nu mai însemna nimic pentru Bleer. Poşta urma să-şi facă datoria. Un mecanism rece unde atotstăpânitoare era ştampila. Plicul gros avea să străbată un drum lung până să ajungă iarăşi la cineva care să se arate interesat de conţinut. Dar până acolo nimeni nu se întreba nici măcar de ce-i aşa de gros...
   „Chiar credeţi, cetăţene Iacob, că nu se întreba nimeni?” intervine Doamna-de-la-fereastră cu ironie.
   Doamna-de-a-casei continuă să citească:
    Destinatar, distanţă, greutate, tarif, un şir de timbre poştale peste care ştampila avea să treacă — poc! poc! poc! — ca o mitralieră...
   „Aţi face bine să fiţi mai precaut în privinţa comparaţiilor cu armele de foc”, sugerează sever Noul-redactor-desemnat.
   „Mie îmi plac onomatopeele!” declară Doamna-de-a-casei cu încântare copilărească şi aproape că îi vine să bată din palme. Se abţine totuşi şi continuă să citească: Şi cu asta gata. Încrede-te în poştă, Bleer, n-ai încotro. Adio ore minunate petrecute cu Silvestru... Se opreşte brusc şi îşi ridică privirea aproape speriată spre mine: „Ore minunate cu Silvestru? Adică vreţi să spuneţi că are anumite înclinări...?” Şi face cu capul un semn vag către o zonă blestemată unde se înalţă vâlvătăile iadului şi bărbaţii se iubesc între ei.
   „Silvestru e doar un personaj din roman”, îi explic cu seninătate. Cu seninătate dar şi cu un fior de nelinişte.
   „Ştiu asta, dar...”
   Noul-redactor-desemnat aprobă din cap cu satisfacţie, el care tocmai a remarcat, ceva mai înainte, că Silvestru e un personaj, ba chiar cu un nume nepotrivit, după părerea lui.
   „Aha, dă din cap uşurată Doamna-de-a-casei”... Deja maşina de scris a devenit un simplu mecanism. Rece şi impersonal. Cu fiecare literă lovind foaia de hârtie întinsă rotunjit pe tambur, Silvestru se cufunda tot mai mult în uitare... Catinca — şi ea la fel... O vorbă mare, poate, dar amândoi erau suflet din sufletul lui. Acum ce urma? Aşteptarea. Şi aşteptarea însemna un suflet gol. „Da, recunoaşte încântată Doamna-de-a-casei, e frumos, îmi place.”
   „Eu, declară cu răceală şi precauţie Noul-redactor-desemnat, nu m-aş grăbi să apreciez paragraful cu pricina.”
   „Mă gândeam doar, explică Doamna-de-a-casei — îmi imaginam că manuscrisul personajului Bleer din romanul domnului Iacob putea să fi ajuns chiar la editura noastră şi toate acele gânduri pline de nostalgie ale personajului să aibă o legătură cu noi toţi.”
   „Colega noastră, spune Noul-redactor-desemnat, sunt sigur că v-ar publica dacă ar avea propria ei editură. Până când o va avea însă, cetăţene Iacob, mă tem că veţi mai avea de aşteptat. Deocamdată, asta a fost prima noastră discuţie. Până la următoarea sper să avem şi părerile colaboratorilor noştri externi. Ştiţi cum se spune: cine nu speră prea mult, va fi mai puţin dezamăgit.”

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu