(trad. Paul Tumanian)
ORAŞUL vechi din Monthiers se află înghesuit între strada Amsterdam şi strada Clichy. Din strada Clichy intri acolo printr-o poartă zăbrelită, iar din strada Amsterdam printr-o poartă pentru vehicule, tot timpul deschisă, şi pe sub bolta unei clădiri, astfel că oraşul vechi ar putea fi luat drept curtea interioară a acesteia, o adevărată uliţă de bazar, în care mici hanuri familiale se pitulează, înghesuite, pe sub ziduri înalte şi cenuşii. Aceste mici hanuri, dominate de geamlâcuri cu perdele mate de fotograf, trebuie că aparţin unor pictori. Le bănuieşti pline de arme, de brocarturi, de pânze înfăţişând pisicuţe în coşuri împletite, familii de miniştri bolivieni, fiind în acelaşi timp şi locuinţa proprietarului, ilustru necunoscut, strivit de prea multe comenzi, de recompense oficiale, şi pe care liniştea acestui oraş vechi de provincie îl fereşte de griji.
Totuşi, de două ori pe zi, la ora zece şi jumătate dimineaţa şi la patru după-amiaza o năvală tulbură liniştea aceea. Căci micul liceu Condorcet îşi deschide porţile peste drum de casa cu numărul 72 bis de pe strada Amsterdam, iar elevii şi-au ales oraşul vechi drept cartier general. Este pentru ei Place de la Grève. Un soi de piaţă din Evul mediu, teritoriu al îndrăgostiţilor, al jocurilor, al miracolelor, al bursei timbrelor şi a bilelor, al bătăuşilor, unde tribunalul îi judecă pe cei vinovaţi şi îi execută, unde de multă vreme se pun la cale acele şicane la adresa bobocilor, care se aduc la îndeplinire în clasă şi a căror meticulozitate îi uimeşte pe profesori. Căci puştimea dintr-a cincea e teribilă. La anul, ea va trece într-a patra, în localul de pe strada Caumartin, îi va privi cu dispreţ pe cei de pe strada Amsterdam, va avea de jucat un rol şi va înlocui sacoşa (ghiozdanul) cu trei cărţi legate cu o chingă şi o velinţă.
Într-a cincea însă, forţa care se trezeşte este încă dominată de instinctele obscure ale copilăriei. Instincte animale, vegetale, al căror mecanism e greu de descifrat, întrucât memoria nu le păstrează decât ca pe amintirea unor dureri şi întrucât copiii tac atunci când oamenii mari vin printre ei. Tac, îşi iau aerul acela ca de pe altă lume. Aceşti mari artişti sunt în stare să se zbârlească dintr-o dată ca fiarele, ori să se înarmeze cu smerită blândeţe asemenea unei plante şi nu-şi divulgă niciodată ritualurile secrete ale religiei lor. Abia dacă bănuim câte şiretlicuri pretinde această religie, câte victime, judecăţi sumare, spaime, chinuri, sacrificii umane. Amănuntele rămân în umbră, iar cei ce o practică îşi au dialectul lor care te-ar face să nu-i înţelegi dacă, din întâmplare, i-ai auzi fără să fii văzut. Toate târgurile lor se fac acolo pe bile de agată, pe timbre. Daniile umflă buzunarele şefilor şi ale semizeilor, strigătele trădează locurile unde se ţin întrunirile şi bănuiesc că dacă vreunul din pictorii aceia, retras în tihna sa, ar trage de şnurul care acţionează baldachinul unei perdele dintr-acelea de fotograf, această puştime nu i-ar oferi un subiect care să-i placă şi care să se intituleze: Coşari bătându-se cu bulgări de zăpadă, O mână caldă sau Ştrengari poznaşi.
În seara aceea ningea. Ninsoarea se cernea din ajun şi, cum e şi firesc, schimbase decorul. Oraşul vechi se retrăsese în negura timpurilor; părea că ninsoarea, dispărută din ţinuturile tihnite, nu mai cădea nicăieri în altă parte, ci făcea troiene doar acolo.
Elevii care se întorceau în clasă stricaseră, frământaseră, îndesaseră, lustruiseră cu gheţuşuri pământul tare şi plin de noroi. Zăpada murdară alcătuia un făgaş de-a lungul rigolei. În sfârşit, această ninsoare devenea zăpada de pe treptele, de pe marchizele şi de pe faţadele micilor hanuri. Sulurile de la ferestre, cornişele, îngrămădirile de obiecte mărunte, în loc să îngroaşe liniile, făceau să plutească în jur un fel de nelinişte, de presimţire, şi graţie acestui omăt care răspândea lucirea molcomă a unui cadran fosforescent de ceasornic, esenţa strălucirii străbătea pietrele, se făcea văzută, devenea acel puf catifelat care micşora dimensiunile oraşului vechi, îl popula, îl umplea de farmec, îl prefăcea într-un salon fantomatic.
Jos priveliştea era mai puţin încântătoare. Lămpile cu gaz luminau un soi de maidan pustiu. Pământul brutal dezgolit arăta vederii pavele inegale sub sfărâmături de polei; În faţa gurilor de canal taluzurile de zăpadă murdară îmbiau la ambuscade, un vânt rece şi descreierat făcea să scadă în răstimpuri lumina lămpilor de gaz, iar conurile de umbră îşi privegheau de pe-acum morţii.
Din acest unghi optica era alta. Hotelurile încetau să mai fie lojile unui teatru straniu, ci deveneau de-a dreptul lăcaşuri dinadins întunecate, baricade în calea inamicului.
Căci zăpada îi răpea oraşului vechi înfăţişarea de piaţă liberă, deschisă jonglerilor, măscăricilor, călăilor şi negustorilor. Ea îi conferea un înţeles anume, o întrebuinţare precisă de câmp de bătălie.
Începând de la ora patru şi zece treaba era pornită, astfel că devenea riscant să te aventurezi dincolo de portic. Sub acest portic se îngrămădeau rezervele, ale căror rânduri se îngroşau cu alţi luptători ce soseau singuri sau doi câte doi.
— L-ai văzut pe Dargelos?
— Da... nu, habar n-am.
Răspunsul era dat de un elev care, ajutat de un altul, îl sprijinea pe unul dintre primii răniţi, târându-l dinspre oraşul vechi sub portic. Rănitul, având o batistă legată în jurul genunchiului, sărea într-un picior, cu braţele petrecute pe după umerii celorlalţi.
Cel care pusese întrebarea avea o figură palidă, ochi trişti. Parcă erau ochii unui infirm; şchiopăta, iar pelerina care îi ajungea până la jumătatea gambei părea să ascundă o cocoaşă, o protuberanţă, o extraordinară diformitate. Deodată acesta îşi aruncă înapoi poalele pelerinei, se apropie de un colţ unde stăteau îngrămădite sacoşele elevilor, şi se putu vedea atunci că mersul său, acel şold beteag erau simulate prin felul cum îşi ducea servieta grea de piele. Îşi lepădă servieta şi nu mai fu olog, dar ochii săi rămaseră la fel.
Se îndreptă spre locul încăierării.
În partea dreaptă, pe trotuarul de lângă boltă, era interogat un prizonier. Becul cu gaz lumina scena cu intermitenţe. Prizonierul (un puşti) era ţinut de patru elevi cu spatele lipit de zid. Un vlăjgan aşezat pe vine îl trăgea de urechi, silindu-l să stea cu ochii aţintiţi la strâmbăturile sale fioroase. Tăcerea în care faţa aceea monstruoasă lua felurite înfăţişări o îngrozea pe victimă. Plângea şi încerca să închidă ochii, să-şi lase capul în jos. La fiecare încercare, cel care făcea strâmbături lua de pe jos zăpadă murdară şi îi freca urechile.
Elevul cel palid dădu ocol cetei şi îşi croi drum prin tirul bulgărilor de zăpadă.
Îl căuta pe Dargelos. Îi era drag Dargelos.
Această atracţie îl tulbura, mai cu seamă că încă nu cunoscuse dragostea. Era ca un talaz rău, dezlănţuit, împotriva căruia nu există nici o stavilă, o dorinţă curată, fără sex şi fără scop.
Dargelos era grangurul colegiului. Îi aprecia pe cei care îl înfruntau sau care i se alăturau. Or, de fiecare dată când elevul cel palid se pomenea în faţa părului său încâlcit, a genunchilor săi juliţi, a vestei sale cu buzunare aţâţătoare, îşi pierdea de tot capul.
Încăierarea îi dădea curaj. Ar da fuga, l-ar ajunge din urmă pe Dargelos, s-a bate, l-ar apăra, i-ar arăta de ce era în stare.
Fulgii pluteau, se sfărâmau căzând pe pelerine, făceau zidurile să scânteieze. Din loc în loc, între două fâşii de noapte, se putea desluşi câte un crâmpei dintr-un chip îmbujorat, cu gura deschisă, un braţ care arăta ceva.
Un braţ întins arată spre elevul cel palid, care se împleticeşte şi care mai apucă să strige. Tocmai îl recunoscuse, în picioare, la intrarea unei case, pe unul dintre complicii idolului său. Este chiar complicele care îl condamnă. Deschide gura strigând «Darg...»; în aceeaşi clipă un bulgăre de zăpadă îl izbeşte în gură, îi intră în gură, îi amorţeşte dinţii. Abia apucă să audă un hohot de râs şi, o dată cu râsul, în mijlocul statului său major, îl zăreşte pe Dargelos care se ridică, cu obrajii în flăcări, cu părul răvăşit, într-o mişcare uriaşă.
O lovitură îl nimereşte drept în coşul pieptului. O lovitură surdă. Un pumn ca de piatră. Ca şi cum l-ar fi izbit o statuie. Simte cum i se goleşte creierul. Îl vede ca prin ceaţă pe Dargelos cocoţat pe un soi de podium, cu braţul lăsat în jos, stupid, într-o lumină supranaturală.
Zăcea. Un val de sânge îi ţâşnea pe gură, mânjindu-i bărbia şi gâtul, îmbiba zăpada. Se auziră fluierături. Într-un minut oraşul vechi se goli. Doar câţiva curioşi se îmbulzeau în jurul celui prăbuşit şi, fără a-l ajuta cu nimic, priveau lacom gura înroşită de sânge. Unii se îndepărtau, temători, frământându-şi mâinile; îşi scoteau buza de jos în afară, înălţau din sprâncene, clătinau din cap; alţii îşi luau sacoşele de pe gheţuş. Cei din grupul lui Dargelos rămăseseră pe treptele de la intrare, nemişcaţi. În sfârşit, se iviră cenzorul şi portarul colegiului, anunţaţi de elevul pe care victima îl numise Gérard când se băgase în încăierare. Acesta îi însoţea. Cei doi îl ridicară pe cel lovit; cenzorul se întoarse dinspre locul întunecos:
— Dumneata eşti Dargelos?
— Da, domnule.
— Vino cu mine.
Şi ceata se puse în mişcare.
Darurile frumuseţii sunt imense. Ea are efect chiar şi asupra celor care nu-şi dau seama de ea.
Dascălii îl îndrăgeau pe Dargelos. Cenzorul era extrem de necăjit de această poveste de neînţeles.
Elevul fu transportat în cămăruţa portarului, unde portăreasa, care era o femeie inimoasă, îl spălă şi încercă să-l facă să-şi vină în simţiri.
Dargelos stătea în uşă. Îndărătul uşii se îmbulzeau chipuri curioase. Gérard se smiorcăia şi îl ţinea de mână pe amicul său.
— Hai, povesteşte, Dargelos, zise cenzorul.
— N-am ce să povestesc, dom’le. Aruncam cu bulgări de zăpadă. Cu unul am dat în el. Pesemne c-a fost prea tare. L-a izbit în piept, a făcut «hâc!» şi a căzut uite-aşa. Am crezut mai întâi că alt bulgăre de zăpadă l-a umplut de sânge.
— Un bulgăre de zăpadă nu-ţi face gaură în piept.
— Domnule, domnule, zise atunci elevul care răspundea la numele de Gérard, a băgat o piatră în bulgăre.
— Aşa e? întrebă cenzorul
Dargelos înălţă din umeri.
— Nu răspunzi?
— N-are rost. Uitaţi-vă, deschide ochii, întrebaţi-l pe el...
Cel lovit îşi revenea. Îşi sprijinea capul de braţul colegului său.
— Cum te simţi?
— Iertaţi-mă...
— Nu te mai scuza, te simţi rău, ai leşinat.
— Îmi amintesc.
— Poţi să-mi spui din ce cauză ai leşinat?
— M-a lovit un bulgăre de zăpadă în piept.
— Nu-ţi vine rău din cauza unui bulgăre de zăpadă.
— Altceva n-am păţit.
— Colegul tău pretinde că în bulgărele acela era o piatră.
Cel lovit îl văzu pe Dargelos ridicând din umeri.
— Gérard e într-o ureche, zise el. Eşti scrântit. Bulgărele ăla de zăpadă n-a fost decât un bulgăre de zăpadă. Fugeam, pesemne că am făcut o congestie.
Cenzorul oftă.
Dargelos se îndrepta spre ieşire. Se răzgândi şi păru că se îndreaptă spre bolnav. Ajuns în faţa tejghelei unde portarii vând tocuri, cerneală, zaharicale, ezită, scoase câţiva gologani din buzunar, îi puse pe marginea tejghelei şi luă în schimb unul din beţişoarele acelea de lemn dulce care seamănă cu un şiret de gheată şi pe care le sug elevii de la colegiu. Apoi străbătu cămăruţa, îşi duse mâna la tâmplă într-un soi de salut milităresc şi se făcu nevăzut.
Cenzorul voi să-l însoţească pe cel lovit. Pusese deja să fie adusă o maşină, care îi aştepta, dar Gérard fu de părere că treaba asta n-are nici un rost, deoarece prezenţa cenzorului i-ar speria şi mai tare pe cei din familie, şi se oferi să-l ducă el pe bolnav înapoi acasă.
— De altfel, adăugă el, uitaţi-vă şi dumneavoastră, Paul îşi recapătă puterile.
Cenzorul nu ţinea din cale afară să facă această plimbare. Ningea. Elevul locuia pe strada Montmartre.
Asistă la urcarea lor în maşină şi de îndată ce-l văzu pe tânărul Gérard învelindu-l pe colegul său cu propriul lui fular de lână şi cu pelerina sa, socoti că responsabilităţile sale încetaseră.
