Seara nu era departe când tramvaiul se opri între stații. Pentru moment nimeni nu se neliniști fiindcă asta se întâmpla destul de des. Totuși, în mai puțin de un minut călătorul care ședea pe scaunul de al cărui mâner se ținea Laurian, se ridică și plecă. Și cum nimeni dintre cei din jur nu se grăbi ocupe locul rămas gol, se așeză Laurian. Prin ușile glisante din partea din față a vagonului îl văzu pe vatman încercând siguranța electromecanică de deasupra parbrizului. Fără niciun succes. O bătrânică așezată pe scaunul din fața sa se aplecă spre el și, cu o anumită sfială bătrânească, politicoasă, spuse:
— Nu vă supărați, domnule, în ce lună suntem?
— În luna martie, doamnă, îi răspunse Laurian, la rândul său cât se poate de politicos. Ultima zi.
— Aha. Vasăzică păcălelile urmează mâine, glumi ea afișând o vervă veștedă, estompată de vârstă. *** *Publicat și în Discobolul nr. 1-3, 2021
Laurian îi adresă un zâmbet prietenos și dădu din cap. Pe fereastră văzu ghereta minusculă, jumătate roșie, jumătate crem, a acarului de la bifurcarea de linii din imediata apropiere a locului unde se oprise tramvaiul. Se uita un pic derutat la tramvaiul oprit înainte de vreme întrebându-se probabil ce se întâmplase.
— Vă supărați, domnule, dacă am să vă rog să mă ajutați să cobor din tramvai?
— Cu cea mai mare plăcere, dar vatmanul încă n-a deschis ușile, îi răspunse el un pic surprins.
— Nu-i nimic, o să le deschidă.
Dădu să se ridice, dar picioarele n-o prea ajutară, așa că Laurian o susținu de cot ridicându-se la rândul său. Mulțimea din jur deja se pornise să bombăne fiindcă trebuia să le facă celor doi loc spre coborâre. Într-adevăr, după cum prevăzuse bătrânica, vatmanul deschise ușile exterioare și apărând între ușile glisante anunță pe toată lumea că era pană de curent care avea probabil să dureze. Alte tramvaie se opriseră pe aceeași linie, la mare distanță, în urmă. Ridicată cu greu în picioare, bătrânica arăta fragilă și gârbovită. Și totuși un zâmbet copilăresc îi înflorea pe buze când îl privea fugitiv dintr-o parte, de jos în sus, de la înălțimea ei neînsemnată, în timp ce se strecurau printre călători și apoi coborau precaut, Laurian înainte sprijinindu-i în continuare cotul, pe scărița abruptă a tramvaiului, mult prea abruptă și prea scurtă, în acest loc fără refugiu pentru pietoni.
— V-aș zice mulțumesc pentru ajutor, tinere, și vedeți-vă de călătorie dacă n-aș ști că tramvaiul o să rămână încă multă vreme înțepenit aicea.
Ajunseră pe trotuar, unde bătrânica se întoarse din nou spre Laurian:
— M-așteptați o clipă? Vreau să iau o gură de apă.
O luă singură târâș-grăpiș spre o țâșnitoare de la marginea trotuarului, dar înainte să-l atingă cu gura, aplecându-se anevoie, firavul jet de apă se micșoră brusc și muri.
— Nu mă surprinde, mă așteptam și la asta, spuse ea. Și se uită în jur oarecum mirată, ca și cum ar fi vrut să se orienteze. — Dacă tot ați coborât cu mine, nu vreți să mă-nsoțiți până acasă? Strada mea trebuie să fie pe undeva pe-aproape. Mi-ați fi de mare ajutor.
O ținea tot într-un zâmbet, zâmbitul ei sfielnic, și buzele înconjurate de zbârcituri mărunte se străduiau, fără prea mult succes, să acopere dinții — și dinții ei, atât cât îi putea vedea Laurian, erau neafectați de vârstă.
— Cât am călătorit cu tramvaiul ai văzut acolo vreun militar? O umbră de ironie îngăduitoare se strecurase în vocea ei. — Eu n-am văzut niciunul. Ia să vedem, pe-aicea pe undeva ar trebui s-o luăm la dreapta. A! uite, strada asta cu platani o recunosc. Ia spuneți-mi, tinere domn, cum vă cheamă?
— Laurian.
— O! Laurian! Ce nume frumos! La fel ca pe nepotul meu, băiatul fetei mele. Pe mine mă cheamă Matilda. Așa-i că și Matilda e un nume frumos?
Laurian simțea înlăuntrul său un imbold dulce-amărui să-i cucerească simpatia, să fie asemenea simpatiei lui pentru ea.
— Da, doamnă, Matilda e un nume frumos. Dar și dumneavoastră sunteți frumoasă.
Matilda scoase un hohot vesel de râs, vesel și fără glas, jumătate neîncrezător, jumătate recunoscător:
— O, da! Am fost frumoasă în tinerețe, acum mulți, mulți ani. Dar vedeți că nu se aprind luminile?
Laurian observă că într-adevăr aproape că se lăsase întunericul și bezna cuprindea treptat strada. Niciun felinar nu se aprinsese, vitrinele nu se luminaseră nici ele. Neliniștea se făcea simțită în rândul trecătorilor, dar Matilda continua să rămână senină. Un militar trecu pe lângă un altul, în apropiere, salutându-l, și încă se putu desluși nemulțumirea pe fața celui dintâi că salutul celuilalt nu fusese probabil destul de prompt sau destul de sincer respectuos. Bătrâna spuse:
— Acuma s-ar putea chiar să avem o problemă, Laurian dragă, nu-mi dau seama unde este strada mea. Nu prea se mai vede și eu oricum am vederea proastă.
— Ne descurcăm noi, doamnă Matilda, o încurajă Laurian.
— Poți să-mi spui Matilda, îl îndemnă ea prietenoasă, mă simt și eu mai tânără.
— Cum vreți dumneavoastră, Matilda.
— Ar trebui să cumpărăm de pe undeva o lumânare, dar nu știu dacă mai sunt magazine care vând lumânări. Un magazin de petrol lampant, poate.
Un trecător venind din sensul opus mârâi printre dinți trecând prin dreptul lor:
— Orbecăim!
Matilda râse amuzată. Acum nu se mai prea putea vedea cum buzele ei înconjurate de crețuri ale pielii îmbătrânite îi acoperă doar pe jumătate dinții.
— Niciodată n-am auzit un cuvânt mai potrivit spus la un moment mai potrivit.
O mogâldeață cenușie veni lângă Laurian și îi făcu o propunere neașteptată:
— Nu cumperi o lanternă, șefule? Ți-o dau ieftin.
— Nu, nu, se grăbi să refuze Laurian. Mulțumesc, n-am bani de lanternă.
Celălalt aprinsese o lanternă și proiectase lumina drept în fața lui Laurian.
— Ce zice, ce zice? se interesă bătrânica târșindu-și pașii grăbiți spre ei.
Profitând de interesul arătat de însoțitoarea prezumtivului său client, individul mută lumina pe fața Matildei.
— Vrea să-mi vândă o lanternă, spuse Laurian.
— E foarte bună o lanternă! aprobă bucuroasă Matilda. Cât cere pe ea? Dar nu-mi mai ține lumina asta în ochi.
— V-o dau ieftin, doamnă, se grăbi individul să profite de interesul nesperat. Câți bani ai? Ia să-ți văd portofelul.
— Matilda, nu vă aruncați, o avertiză Laurian alarmat.
Dar bătrânica apucase deja să scoată portofelul din geantă, iar individul cu lanterna apucase deja să extragă de acolo, cu o dexteritate incredibilă, o bancnotă.
— Cât costă? întrebă Matilda cu o voce tremurătoare, acum că banii îi fuseseră deja luați.
— E bine cât mi-ai dat, Matilda, îi răspunse individul peste umăr îndepărtându-se în grabă, e exact cât trebuia.
Îi pasase totuși lanterna înainte să se facă nevăzut.
— Cât i-ați dat? o întrebă Laurian. Cât aveați în portofel? Ce fel de bancnote?
— Habar n-am, Laurian dragă, ultima dată când am primit bani a fost acum câțiva ani, de la nepotul meu pe care îl cheamă la fel ca pe tine, ți-am spus. Nici nu știu, or mai fi valabili? Când a fost ultima stabilizare?
— Nu știu când a fost ultima stabilizare. Dar puteți să fiți sigură că dacă nu erau valabili, pungașul cu lanterna n-ar fi șters-o atât de repede.
Erau mai mulți vânzători de ocazie pe stradă care ofereau lanterne. Mulți trecători deja cumpăraseră. Strada se umpluse de luminițe, care alcătuiau tabloul unui joc dinamic cu spoturi luminoase care se mișcau haotic. Haotic? Da și nu tocmai. Alții vindeau un fel de candele cu capac de metal ajurat, care aveau dezavantajul că nu luminau calea dar în schimb aruncau lumini zdrențuite, nostime, pe fețele celor care le cumpăraseră. Toate astea o făcură pe Matilda să exclame:
— Ce frumos!
Pe strada întunecată tocmai trecea o mașină a pompierilor — trecea abia târându-se și umplând strada de colăcei de fum de la rateurile zgomotoase ale motorului, care se amestecau apoi într-o mâzgă aeriană. Nu s-ar fi văzut nimic dacă n-ar fi fost luminile trecătorilor care tocmai cumpăraseră lanterne sau candele. Mașina pompierilor se poticni în spatele unei căruțe trase de o mârțoagă. La un moment dat se deschiseră porțile unui cinematograf care stătuse de bună seamă în beznă timp îndelungat, tot așteptând să reînceapă proiecția. Spectatorii se revărsau acum pe trotuar bombănind și înjurând în barbă, furioși, când după bezna din sală ajungeau în bezna de pe stradă. „Ticăloșilor!” se auzea. „Nemernicilor!”
— Îmi pare bine că te-am întâlnit, Laurian. Semeni foarte mult cu nepotul meu. Cel puțin din câte mi-l amintesc. Nu te superi că îți spun tu, nu-i așa?
— Firește că nu. Dar mă tem că din cauza întunericului nu mă puteți vedea prea bine.
— A, nu! Nu din cauza întunericului ci fiindcă nu mai văd bine. Nu vreau să dau vina pe alții.
— Mă rog. Dacă m-ați vedea, n-ați mai spune că aș putea fi nepotul dumneavoastră, Matilda. Eu sunt mult mai în vârstă.
— Zău? Dar câți ani ai?
— Am trecut de patruzeci.
— O, bravo! se bucură bătrânica. Unii nu stau prea mult pe gânduri când se-apucă să facă copii. Ia uite-te-n jur, la toate ferestrele astea întunecate. Sus, sus, unde te uiți? Ce-o fi îndărătul lor? Poate că până la urmă, cum zice o vorbă, tot răul spre bine. A! uite și strada mea! O recunosc după chioșcul de ziare. Nu te mai țin, băiatule, m-ai ajutat destul. De-aici încolo mă descurc singură.
— Sigur vă descurcați?
— Dar tu? Stai departe, Laurian? Te descurci pe jos? Că tramvai să nu tragi nădejde că găsești prea curând. Sau poate iei un taxi. Ai bani?
— Mă descurc, Matilda, nu vă faceți griji.
O luă înapoi spre strada principală urmând linia tramvaielor încremenite între stații. Pana de curent cuprinsese tot orașul. Se gândi s-o sune pe Laura. Cu receptorul telefonului public la ureche, auzi fisa căzând în aparat, dar tonul nu veni. Și altă fisă nu mai avea.
