Moda era ca personajele să nu aibă nume. Dar lipsa numelui este o deformare gravă a realităţii, fiindcă în realitate oamenii au nume. Şi nu doar oamenii. „Noul val” s-a retras şi pe plaja literaturii n-au prea rămas urme. Este soarta mai tuturor „ism”-elor. E-adevărat că „ism”-ele împing arta ficţiunii înainte. Dar nu neapărat fiindcă edifică noi căi ci, de cele mai multe ori, prin reacţie negativă.
De-a pisica şi şoarecele
Când, după lungi încercări şi dureroase incertitudini, ai în sfârşit construcţia literară „în mână”, cu fraza de început şi cu finalul, cu cele mai importante dintre detalii cunoscute, ce deliciu (niţel pervers?) să te dedai un timp jocului de-a pisica cu şoarecele, amânând aşternerea pe hârtie — sau, mă rog, pe tastatură! N-aş renunţa însă la această „perversiune”; din ea se ivesc adesea cele mai savuroase îndrăzneli.
Perseverenţă în stil
„Cei care şi-au sistematizat maniera, de aşa natură încât lucrează mereu la fel, sunt de obicei în chip necesar inferiori şi reci.” (Citat din jurnalul lui Delacroix, în Portrete şi trei amintiri de puşcăriaş, de A. Acterian, ed. Ararat, 1996, p. 63) Să fie oare valabil şi în literatură?
Arta ca substitut al moralei?
Este cunoscută părerea proastă pe care o avea Jean–Jacques Rousseau despre teatru: „[...] Această depărtare [neimplicare] îl face pe spectator să se simtă liber, detaşat, îi permite să resimtă o emoţie pasageră care nu-l «costă» nicio osteneală morală. Compătimind dureri fictive, el socoteşte a fi răspuns îndatoririlor sale de om, fără a depune preţul vreunui efort, dimpotrivă, chiar cu plăcerea corolară a spectacolului. [...] [Î]n perspectiva ideii că orice reprezentare artistică este imitaţie şi că orice imitaţie e mai mult sau mai puţin falsă, teatrul nu poate fi o şcoală de comportare nu pentru că ideatificarea spectacolului este incompletă, ci tocmai pentru că e prea completă. (Prefaţă la Scrieri despre artă, de J.-J. Rousseau, B.P.T., 1981)
OK, Jean–Jacques, de acord. Eu însumi m-am simţit uneori absolvit de responsabilitatea de a mă implica în „viaţa cetăţii” în virtutea unor emoţii (pozitive!) datorate lecturilor (mai puţin teatrului) sau scrisului. Dar asta ce să însemne oare? Că trebuie să abandonăm ideea că arta, în particular teatrul, trebuie să ţintească să-i facă pe oameni mai buni?