Pentru bărbierit tata folosea briciul. Înainte de a începe să se radă parcurgea un întreg ritual: cel al ascuţirii briciului. Pentru asta avea la dispoziţie o bucată dintr-un vechi centiron militar, perforat la un capăt şi legat cu o bucată de sfoară cu un ochi, pe care o agăţa de un cui bătut în tocul uşii şi îndoit. Se aşeza pe un taburet, apuca bucata de centiron de capătul liber şi, metodic, fără grabă, începea să treacă lama briciului peste bucata de centiron, plesnind-o uşor, cu mişcări de pendul — plici–plici, plici–plici —, răsucind lama de pe-o parte pe cealaltă. Totdeauna m-am minunat cum de putea să folosească tata un instrument atât de înspăimântător, cu nimic mai puţin fioros decât un tigru — asta era comparaţia care îmi venea în minte. Şi mă mira de asemenea stăpânirea mâinii sale, pe care n-o tenta niciodată, aşa cum îmi închipuiam că mi s-ar fi putut întâmpla mie dacă aş fi fost în locul lui, să comită un gest sinucigaş. De ce să comiţi un gest sinucigaş? Pur şi simplu pentru că acesta era posibil. (De unde am dedus că rezervele mele de stăpânire de sine erau mult reduse faţă de ale lui.)
A renunţat la bărbieritul cu briciul abia pe la vârsta de şaptezeci de ani, după ce, auzindu-l plângându-se că mâna i-a devenit mai puţin sigură şi că a început să se taie mult mai des, i-am cumpărat un aparat de ras.
Când se rădea cu briciul trebuia, fireşte, să se concentreze foarte tare. Ceea ce nu-l împiedica totuşi să fredoneze deseori, în scurtele pauze dintre două trăsături de brici, Dunărea albastră. Era valsul lui preferat. Obrajii i se umflau ritmic când imita orchestra — pom–pom–pom–pom, pom–pom, pom–pom; încheia secvenţa şi îşi vedea de bărbierit. Şi aşa mai departe... Iar după ce termina cu rasul îşi dădea pe faţă cu apă de colonie plesnindu-şi obrajii. Iar când mă săruta, proaspăt ras fiind, avea obrazul fin, călduţ şi plăcut mirositor. Îmi amintesc cum venea să ne ureze, mamei şi mie, sărbători fericite de Paşti şi de Crăciun. Deşi nu era credincios, se apleca peste patul meu dimineaţa devreme, când eram abia trezit din somn, mă săruta şi îmi spunea Hristos a înviat. Iar eu, care de copil devenisem ateu, nu catadicseam să trec peste necredinţa mea şi să-i răspund cu bunăvoinţă. Nu înţelegeam la vremea aceea (şi nici mai târziu nu sunt sigur c-am înţeles) că în legătură cu acele sărbători, şi nu numai cu ele, nu era vorba neapărat de credinţă în Dumnezeu ci pur şi simplu de o alternativă la răutatea cotidiană întâlnită la tot pasul, pe care el probabil că o resimţea cu mult mai multă acuitate decât copilul care eram, cufundat, ca orice copil, în lumea lui de plăsmuiri. Aşa că adaptarea la un ritual creştin, doar cu câteva ocazii pe ani, foarte puţine la număr, tata trebuie să o fi resimţit ca pe o revenire în rând cu oamenii; căci cei mulţi sunt — îţi trece prin minte uneori — prea mulţi ca să poată greşi cu toţii. (Nu-i cazul meu, fireşte!)
Foarte timpuriu faţă de ceilalţi colegi de şcoală, am început şi eu să mă rad. S-a întâmplat pentru prima oară în vacanţa dintre clasele a noua şi a zecea. Era deja mult timp de când începuse să-mi crească puf negru deasupra buzei, mai ales deasupra colţurilor gurii, şi perciuni care tindeau să-mi invadeze obrazul, încă de pe la vârsta de doisprezece ani. Ceea ce mă necăjise nespus vreme de câţiva ani... Cel care m-a bărbierit pentru prima oară a fost tata. A făcut-o cu briciul lui cel fioros ca un tigru — încă un motiv să-i apreciez stăpânirea de sine; căci o dovedea, iată, chiar şi atunci când apropia acel instrument ucigaş de faţa altuia, în speţă a odorului său... A fost o mare uşurare să pot să nu mă mai înfăţişez altora cu acel puf blestemat, care în ultima vreme nici nu mai era de fapt simplu puf: fire din ce în ce mai groase începuseră să-mi crească la o vârstă când majoritatea colegilor mei erau încă imberbi şi curaţi la faţă.
Îmi amintesc de frizeri — pe care îi consideram printre oamenii cei mai neciopliţi cu care eram nevoit să am de-a face — cum îmi atrăgeau deseori atenţia, când mă duceam să mă tund, asupra tuleielor mele negre. Unii mă întrebau cu ironie în glas: Ce avem aici, un tuns, sau şi un ras? Un altul, aplecându-se să privească de foarte aproape obrazul meu care încă nu fusese atins de vreun instrument de ras, mi-a spus, sarcastic: Te-ai ras cu un brici bont pesemne, că uite, văd aicea unele fire mai lungi şi altele mai scurte. (Realitatea era că încercasem să-mi tai singur, folosindu-mă de foarfece, firele de păr de sub perciuni care ieşeau mai mult în evidenţă.) Un alt frizer, mai puţin mitocan decât ceilalţi confraţi ai săi, mi-a dat un sfat prietenesc: Dacă vrei să-ţi laşi mustaţă, să nu ţi-o razi niciodată. Fiindcă aia e mustaţa cea mai frumoasă, care n-a fost niciodată rasă. M-ai înţeles?
Au fost, poate, toate acele mitocănii luate laolaltă, prima mea lecţie de intruziune în viaţa privată a unei persoane, chiar dacă acea persoană nu era pe-atunci decât un adolescent. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
