Într-o zi pe când stăteam pe băncuţa din curte, tata mi-a spus o snoavă... E ciudat că n-am mai uitat-o după atâtea decenii, cu toate că nu era nimic deosebit în ea. Era vorba de doi tipi — povestea tata. Unul îi spune celuilalt: — Uite, mă, ce-am observat. Uneori mă plimb pe alee, mă opresc şi mă reazem în baston. Observ că în urma bastonului rămâne gaură în pământ. Unde crezi că se duce pământul ăla din gaură?... Celălalt ridică din umeri şi se uită tâmp la amicul său... — Habar n-am, zice... — Tu, se-ntoarce tata către mine, tu unde crezi că se duce pământul din gaură?... Am stat şi am chibzuit. Auzisem nu de mult nişte discuţii cum că în pământ ar fi tot felul de goluri, mai mari sau mai mici, cum ar fi cele rămase de pe urma extragerii ţiţeiului. Drept care, contrariat că nu-mi pusesem înainte, din proprie iniţiativă, această problemă, i-am răspuns tatei, cu titlul de încercarea numărul unu: — Păi, cred că se duce în golurile din pământ. Deşi mi se părea chiar şi mie neverosimil ca apăsarea vârfului bastonului să se transmită până la adâncimi atât de mari.
Încercarea numărul doi n-a mai avut loc.
N-am uitat nici până azi expresia de pe faţa tatei, un pic amuzată, un pic jenată, un pic decepţionată — din fiecare câte puţin. Apoi a dat uşor din cap a resemnare, s-a uitat într-o parte şi n-a spus decât
— Mda...
Am avut încă din acea clipă bănuiala că spusesem o prostie. Dar mai mult decât asta, mi-a rămas întipărit în minte gândul că tata n-a dorit să-l contrazică pe fiul lui; dar nici nu i-a picat bine să constate că era cam nătâng.
La fel de bine însă, poate s-o fi gândit: Ei, las’ că are destul timp să-i vină mintea la cap. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
