Mă revăd în vacanţa mare — de pe terasă se zăresc, dimineaţă, dealurile de la marginea oraşului, verzi sub un cer strălucitor, mama şi cu mine trebăluim pe terasă, aproape spate în spate, fiecare cu ale lui. Ea se ocupă de gătit, eu meşteresc la vechiul nostru primus încercând să-l repun în funcţiune. Primusul a fost depozitat la vechituri încă din prima zi după ce ne-am mutat în această casă, unde avem gaze; deci primusul nu mai foloseşte la nimic.
Dar chiar nu mai foloseşte?
Unii spun că primusul este — mă rog, a fost — sobiţa săracului. Dar eu unul nu accept o asemenea afirmaţie. Amundsen s-a echipat cu un primus când a plecat în expediţie la Polul Sud. Asta o ştiu din colecţia mea de Jurnalul ştiinţelor şi călătoriilor. Şi Amundsen n-a fost om sărac, nu? Iar Hillary şi-a luat şi el un primus în temerara sa ascensiune pe vârful Everest. Ceea tot în Jurnalul ştiinţelor şi călătoriilor am găsit scris.
De fapt, ceea ce fac nu-i propriu-zis o reparaţie. Primusul nostru nici nu-i cu adevărat stricat. Doar abandonat. Şi mi-era prea drag ca să-l las să zacă în părăsire.
Plăcerea cea mare pentru mine a fost să-i redau rezervorului de alamă luciul galben de odinioară, aşa cum mi-l aminteam de pe vremea când mama îl folosea zilnic pentru gătit. Cu asta am început — cu luciul. Rezervorul a redevenit nu doar rotofei şi plăcut la atingere ci şi plin de prosperitate. Cele trei picioruşe de metal, scurte şi ferme, stând răşchirate, îl ţineau la o distanţă minimă de tăblia mesei.
Cu câţiva ani în urmă, pe când încă mai folosea primusul, mama mă lăsa să dau la pompiţă, şi eu dădeam cu mult zel, până oboseam. Aerul sub presiune dinăuntru începea să respingă la un moment dat pistonul, împingându-l încet şi îndărătnic înapoi, ca într-o luptă surdă de berbeci... Unii vorbeau de riscurile primusului. Ştiu şi eu?... Mama trăgea cu coada ochiului spre mine, neliniştită de încăpăţânarea cu care pompam aer în rezervor. Îmi cerea să încetez.
După lustruire venea proba de foc. Umpleam rezervorul cu petrol lampant, apoi turnam alcool metilic în şănţuleţul rotund ce dădea ocol arzătorului. Scăpăram un chibrit şi îi dădeam foc. Se însufleţea o flăcăruie albăstrui-transparentă, cu efluvii galben-portocalii. Arzătorul trebuia să fie încins bine înainte de a băga presiune în rezervor. Şi abia atunci petrolul lampant urca spre duză, pulverizându-se, şi ardea cu vuiet prin numeroasele orificii ale arzătorului. Minuscule piramide înflăcărate ţâşneau cu putere prin acele mici orificii şi rămâneau constante atâta vreme cât presiunea din rezervor era de-ajuns de mare, împlinindu-şi menirea, aceea de a face să dea în clocot apa din vasul pus deasupra, pe cercul de metal.
Mama întorcea capul spre mine, zâmbea la fel de enigmatic ca Gioconda şi aştepta să vadă când va începe arzătorul să afume — vechea lui meteahnă.
Eram sârguincios, conştient de propria mea sârguinţă şi mândru de ea. Şi nu doar în privinţa primusului. Dacă avusesem răbdarea să-i redau rezervorului strălucirea de alamă, multe alte obiecte se pretau la aceeaşi operaţie, începând, spre exemplu, cu pintenii de la cizmele de călărie ale străbunicului meu, care se cereau şi ei găsiţi în depozitul de vechituri. Lustruiţi, şi-ar fi recăpătat strălucirea din vremurile lor de glorie. Apoi nasturii de alamă de la uniforma lui de cavalerist, care cu siguranţă se mai ţineau într-o singură aţă, paftaua de la centiron şi poate şi alte obiecte. Dacă stau să mă gândesc bine, nu era vorba doar de străbunicul meu ci şi de alte personaje simandicoase, alături de care pozase la marginea terenului de călărie sau poate a hipodromului. Fiindcă n-aveam de unde să cunosc toate detaliile locurilor ce apăreau în pozele găsite în depozitul nostru de vechituri. Erau fel de fel de personaje acolo, plus multe altele care lipseau din poze şi lipseau deopotrivă din amintirile mele, dar nu lipseau din lumea care se bucurase de însufleţire până mai ieri-alaltăieri.
Un lucru era însă cert, că se apropia vremea ca lumea să-şi recapete vechea demnitate pe care le-o conferea vestimentaţia şi onoarea pierdută a celor din trecut. Lumea nouă nu putea continua să se înfăţişeze privirilor aşa şleampătă şi dezgustător de îngălată cum se statornicise obiceiul în ultimii ani.
*** *Din volumul de schiţe şi povestiri Manechine
