Când ne-am mutat la Câmpina, în toamna anului 1944, Rafinăria era deja un câmp de fiare îndoite, contorsionate, spulberate de bombardamentele petrecute cu puţin timp înainte, pe care, slavă Domnului, nu le apucasem.
Judecând după distrugerile din jurul Rafinăriei, puţine la număr, era clar că în raidurile lor aeriene, americanii îşi propuseseră să lucreze pe-atât de curat pe cât le stătea în putinţă, ţintind doar Rafinăria. Nu fuseseră însă chiar magicieni ai bombardamentelor, astfel că un număr de bombe nimeriseră totuşi pe-alături. Unele căzuseră la marginea dinspre nord a oraşului, înainte de Rafinărie, unde pe vremea aceea erau foarte puţine case, aşa că cele mai multe explodaseră în câmp deschis, la poalele dealurilor. În perioada de după aceea craterele perfect conice pe care le făcuseră bombele rămăseseră neastupate şi se acoperiseră, de la un an la altul, cu iarbă şi cu mărăcini, devenind, pentru un număr bun de ani, parte integrantă din relief, în timp ce pe fundul lor băltea apa. Alte câteva cratere le făcuseră bombele căzute în oraş, dincolo Rafinărie, cele mai multe pe străzile I.C. Brătianu şi B.P. Haşdeu. Bomba cea mai depărtată de ţintă, din câte mi-aduc aminte, spulberase partea centrală a Liceului de băieţi Barbu Ştirbey... Cât despre craterele de bombă, cei mari ne sfătuiau pe noi copiii să nu coborâm în fundul lor pentru că acolo ar fi rămas, ziceau ei, acumulări de gaze toxice, mai grele decât aerul. Mai grele, de acord, dar cât de mult timp — câţi ani, mă întrebam chiar şi-atunci, cu logica mea de copil — să fi rămas acolo acele gaze toxice?
Desigur, odată cu celelalte instalaţii, bombele americanilor atinseseră şi rezervoarele de ţiţei şi de benzină. Cu toate acestea, câteva dintre ele rămăseseră intacte chiar în incinta Rafinăriei. Erau la ordinea zilei atunci, în primii ani de după stabilirea noastră la Câmpina, exploziile rezervoarelor, urmate de incendii devastatoare. Deja la putere se instalaseră comuniştii, aşa că se vorbea de sabotaje — un cuvânt nou pentru mulţi din zonă şi cu-atât mai nou pentru mine. Nu ştiu, sabotaje sau nu, exploziile zguduiau într-adevăr destul de des toată partea aceea a oraşului unde locuiam şi noi, la foarte mică distanţă de Rafinărie. Auzisem vorbindu-se că în urma exploziei capacul rezervorului — pălăria cum i se zicea — era proiectat de suflu la mare distanţă, aşa că vecinii se temeau să nu ne pomenim într-o bună zi cu o asemenea pălărie de oţel căzându-ne peste case şi făcându-le una cu pământul — şi pe noi împreună cu ele.
Dar nu toate rezervoarele se găseau între zidurile Rafinăriei. De pildă, în spatele casei unde ne mutaserăm, de partea cealaltă a căii ferate Câmpina–Telega, începea un câmp de rezervoare de ţiţei atât de întins încât nici nu-mi puteam imagina că ar mai fi putut exista străzi sau case dincolo de acel câmp. Trebuie să fi fost de multă vreme abandonate. Rezervoarele folosite, cele din incinta Rafinăriei, erau vopsite totdeauna în alb. Pe cele din spatele casei, de dincolo de calea ferată, nimeni nu le mai vopsise de ani de zile, astfel că se acoperiseră de rugină. Cât timp am locuit în casa aceea, adică mai bine de zece ani, n-am văzut ţipenie dincolo de zidul împrejmuitor al câmpului de rezervoare. Spaţiile strâmte şi înalte dintre rezervoare, aşa cum îmi închipuiam străzile New York-ului, rămâneau pustii în toate anotimpurile. Sârma ghimpată întinsă pe creasta zidului ruginise şi ea de mult. Şi dacă nici eu, nici vreunul din tovarăşii mei de joacă de pe linii, n-am avut îndrăzneala sau curiozitatea să sărim acel zid împrejmuitor şi să vedem de aproape acele rezervoare abandonate, asta ce să însemne oare?...
De pe acoperişul casei puteam să văd iarba şi bălăriile înalte de-o şchioapă crescând în voie printre acele cazane uriaşe de metal. Nimeni nu dădea pe-acolo cu coasa. Câmpul de rezervoare era tărâmul ultim, capătul lumii...
O dată a venit la mine colegul meu Titi Goage, să ne jucăm pe linii. Titi a adus cu el o praştie romană, cum nu mai văzusem la nimeni până atunci. M-a convins numaidecât că bate mult mai departe decât oricare praştie obişnuită, din care aveam cu toţii, cu crăcană şi elastic. Titi a luat o piatră din terasament, a pus-o în cureluşa din capăt, a învârtit pe deasupra capului praştia lui romană până când a început să vâjâie şi, într-un elan superb, a slobozit piatra înalt peste câmpul de rezervoare. Am stat cu sufletul la gură şi cu urechea la pândă să aud bine cunoscutul sunet de rezervor gol, fie el oricât de îndepărtat. Nu s-a auzit nimic... Titi Goage şi-a pliat praştia romană, a băgat-o în buzunar şi dus a fost cu aureola lui de aruncător invincibil cu tot...
Nu, dincolo de câmpul de rezervoare nu se mai afla nimic. Decât doar timpul încremenit. Un fel de „gaură neagră” a timpului — i-aş zice astăzi. Timpul scurs în anii de război şi dinainte de război, şi dispărut fără urmă, înghiţit pentru totdeauna.
Pe 9 mai ’45, sirenele Rafinăriei şi, nu mai ştiu, poate toate sirenele oraşului s-au pornit să sune pe la orele amiezii şi nimeni n-a ieşit mirat din casă să se uite în dreapta şi-n stânga şi să întrebe neliniştit de cât sună sirenele fiindcă era clar că nu era nici ora de intrare în schimbul întâi, nici pauza de masă şi nici ora ieşirii din schimb. Sirenele au tot sunat, timp de câteva minute, neîncetat, astfel că până la urmă oamenii au ieşit totuşi din case, numai că nimeni nu era mirat şi toate feţele erau destinse şi toată lumea ştia ce anunţă sirenele: capitularea Germaniei. Pentru toţi asta însemna sfârşitul războiului, care oricum trecuse deja, de ceva vreme, peste noi. Probabil însă că o nelinişte rămăsese încă în sufletul fiecăruia. Chiar şi pentru mine, care nu cunoscusem direct suferinţa refugiului în Vechiul Regat, ci doar aventura lui, sirenele de la 9 mai aprindeau o speranţă nedesluşită... Vai de acea speranţă — aş zice azi. Dar atunci era cu adevărat o speranţă. Nici nu ştiu cu ce măsură s-o judec — cu cea de astăzi, sau cu cea de-atunci, când ea era vie?
***
* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
