Pasta de dinţi Chlorodont

   Undeva sus, pe zidul lateral al unei clădiri care se ridica mai sus de acoperişul clădirii alăturate, la fel de vechi, pe strada Lipscani, rămăsese o reclamă din Bucureştiul interbelic: Pasta de dinţi CHLORODONT.
   Zidul cu reclama poate că era al Sălii Ansamblului de Cântece şi Dansuri al CCS, actualul Teatru de pe Lipscani — nu sunt sigur. Regimul comunist făcuse tot posibilul să şteargă toate urmele lumii vechi, să ne taie orice legătură cu ea — orice legătură afectivă, fireşte, la acestea mă refer; căci legăturile palpabile, directe, fuseseră de mult şi brutal înlăturate. Nu se ştie cum însă, uite că reclama aceea le scăpase. Poate că locul unde era pictată, pe zid, li se păruse greu accesibil; poate că reclama în sine fusese considerată inofensivă, astfel că nu merita, în ochii lor, osteneala să fie ştearsă; sau poate că fusese din partea lor o simplă neglijenţă.
   Inofensivă?... Prea decolorată de ploile şi ninsorile anilor şi prea sus spre a fi luată în seamă de puzderia de trecători de pe strada Lipscani, poate că părea în ochii multora într-adevăr inofensivă. Pentru mine însă, când treceam prin locul acela, către la sfârşitul anilor ’50, în studenţie, era un semn vibrant, intens colorat, al unei lumi dispărute...

PASTA DE DINŢI CHLORODONT

Era un semnal venit de la o lume normală, în care oamenii avuseseră şansa să trăiseră în îndestulare, să poată alege după pofta inimii între nenumăratele atracţii mărunte ale vieţii cotidiene, şi nimic nu era acolo, în mod obligatoriu, „măreţ”; o lume în care nimeni nu-i obligase pe oameni să spună altfel decât ce vedeau şi simţeau; iar dacă o făceau totuşi, era păcatul lor. Fusese o lume în care şi eu fusesem parte, dar o parte prea necoaptă pentru a reţine în memoria ei altceva decât parfumul indistinct şi totuşi pregnant al unui Eldorado de care nu apucasem să mă bucur.
   Mă gândesc azi că în momentul acela când treceam fără nicio treabă pe strada Lipscani şi reclama cu pasta de dinţi Chlorodont mi se ivea înaintea ochilor, sus pe zidul învechit, abia dacă trecuseră zece ani şi-un pic de când lumea liberă se preschimbase într-un vis aproape uitat; credeam eu, pentru totdeauna. Adăugând şi cei cinci ani de orori ale războiului, ar fi însumat cel mult cinsprezece — şi nostalgia mă răscolea.
   Azi mi se întâmplă să trec prin dreptul unui magazin oarecare, pe frontonul căruia au rămas imprimate, mai puţin decolorate decât restul zidului, pe un fond cenuşiu, literele unei firme vechi: Mercerie şi Parfumerie. Au trecut nu cinsprezece ani ci mai bine de un sfert de secol de când lumea pe care o evocă acele litere a încetat să existe. Şi în suflet nu aflu pic de nostalgie.

Notaţii literare (XVI)

Oul sau găina?
   Zice Jules Renard (Jurnal, ed. Univers, 1979, p. 58): „O idee nu înseamnă nimic! Dacă n-ar fi fraza, m-aş duce să mă culc.” Perfect adevărat. Dar dacă n-ar fi decât fraza, fără nicio idee, nu numai că m-aş duce să mă culc, dar cred că aş sforăi de-a binelea.

Din nou despre „adevărul” lui Hemingway
   Poate că Hemingway n-a avut în vedere doar autonomia personajului atunci când a îndemnat scriitorul să pună pe hârtie cea mai adevărată propoziţie din câte cunoaşte („Write the truest sentence that you know”). Poate că s-a referit la faptul că o imagine literară care îi vine scriitorului în minte e păcat să fie sluţită prin adăugiri, altele decât trăsăturile definitorii ale acelei imagini, aşa cum i s-a născut în minte. Dacă îmi amintesc bine, sfatul lui Hemingway a fost, la vremea respectivă, nu numai pus la îndoială ci şi ironizat. Cum adică să scrii tot ce ştii mai adevărat? Unii poate preferă să elaboreze imaginea primă şi prin asta nu ies neapărat din atmosferă ci dimpotrivă, găsesc prin elaborare o priză mai bună la receptor. Pentru stilul lui esenţializat însă, sfatul mi se pare cât se poate de potrivit. Şi cu siguranţă nu le strică nici altora să mediteze asupra „adevărului” fiecăruia dintre detaliile textului lor.

Ce nu-i place criticului literar
   „Cartea bună e cea care îmi place. Descurcaţi-vă!”, declară ritos Jules Renard [Jurnal, ed. Univers, 1979, p. 291]. (Parcă-l aud pe Nicolae Manolescu...) Fie-mi permis să nu fiu de acord. Un critic adevărat este acela care-i capabil să aprecieze şi ceea ce nu-i place. Îl citez încă o dată pe Mircea Martin, căci mi se pare foarte important, mai ales pentru criticul literar român, care anevoie se deconectează de partizanat (politic, ideologic etc.) şi de găştile sale dragi: „Cred că un critic ar trebui să înţeleagă şi ceea ce nu iubeşte, după cum ar trebui să se apropie cu iubire de ceea ce nu înţelege; să încerce să înţeleagă şi ceea ce la început n-a înţeles, să depăşească momentele de contrarietate sau de opacitate printr-un elan de simpatie penetrată.”

Cuvânt cheie
   De fiecare dată când sunt în impas cu o scriere, un cuvânt cheie mă salvează. De multe ori cuvântul cheie vine dintr-o lectură. Alteori din simpla întrerupere a scrisului.

Cuvinte lipsă
   William Golding, cel ce a avut ambiţia să îşi refacă mintal întemeierea lumii, societăţi umane primordiale şi naşterea credinţelor religioase, spune, la un moment dat, în Moştenitorii [2015, ed. Litera, p. 39]: „Ha [numele unui personaj masculin] (...) se duse mai jos pe terasă şi făcu apă.” Cuvintele nu erau încă inventate; se pare că încă nu exista un cuvânt pentru urină. În treacăt fie zis, cândva îmi propusesem să scriu o scurtă povestire intitulată generic „Gândurile unui cal”. Am abandonat-o, conştient fiind că un cal are cam puţine mijloace să se exprime verbal! Îi lipsesc cuvintele... „Primitivii” lui Golding prefigurează nu doar cuvintele de strictă necesitate ci şi poezia atunci când un alt personaj observă că: „Soarele o să bea ceaţa”! Altminteri, dialogurile, în concordanţă cu circumstanţele lumilor sale primordiale, au simplitatea dialogurilor de abecedar.

Din nou despre timp literar
   Ceea ce nu mă poate face Hermann Hesse să percep în Jocul cu mărgele de sticlă este trecerea timpului. Joseph Knecht este elev la Eschholz, apoi se dedică studiului jocului cu mărgele de sticlă la Waldzell, în Castalia, apoi devine magister ludi, ajungând astfel la capătul vieţii — i.e. o viaţă întreagă —, dar toată această succesiune de momente şi intervale rămâne la stadiul de enunţ al autorului. Ca cititor, nu mi se dă nicio şansă să trăiesc timpul. Există scriitori care sunt capabili să sugereze în chip convingător durata unei vieţi întregi într-o pagină sau două. Hesse nu o poate face nici în sute de pagini. De unde această impresie? Nu pot decât să presupun. Dialogurile, deşi rare în roman, sunt atât de lungi, de meşteşugite, de preţioase, de „complete” aş zice, indiferent de vârsta personajelor, de starea sufletească (şi fizică!), încât creează impresia că acestea au la dispoziţie tot timpul din lume. Şi eu, cititorul, odată cu ele. Chiar şi admiţând că dialogurile „reale” ar fi fost atât de stufoase, adevărul este că în urma fluxului timpului, pe plaja memoriei nu mai rămân (sau nu ar trebui să rămână) decât puţine cuvinte, şi anume cele care trimit la esenţe.

Realitate artistică
   O cugetare de actualitate oricând, chiar dacă vine de la Oscar Wilde: „Niciun mare artist nu vede lucrurile aşa cum sunt în realitate; dacă ar face-o, n-ar mai fi artist.”

Maioneză „tăiată”
   Să-mi fie iertat, dar piesele lui Matei Vişniec, cele cu titluri interminabile, le văd ca pe o maioneză tăiată. Când maioneza începe să se taie, gospodina intră în panică şi se repede s-o dreagă adăugând ba sifon, ba câteva picături de lămâie, ba muştar şi câte şi mai câte. Nu ştiu dacă Matei Vişniec intră în panică atunci când vede că o piesă începe să i „se taie” în timp ce o scrie, dar parcă îl văd repezindu-se la rândul său cu remedii felurile: adaugă ba un personaj, ba o replică, ba un ţipăt, ba ceva recuzită. Partea proastă este că până la urmă piesele îi rămân tot „tăiate”.

Marocco sau Ziua Deşertului (50)*

Femeia înaripată

♥♣♦

   Iovan căută cu privirea sus pe zid tăbliţa cu numele străzii. Nu exista. Nu rămăsese acolo decât urma tăbliţei: un mic dreptunghi alungit, mai închis la culoare decât restul peretelui.
   Ocolise pe străduţele din jur, iar acum se afla în faţa micului bloc al cărui perete dosnic dădea spre livada casei lor. Aspect plăcut, subsol, parter şi etaj, mult Art nouveau, aceasta era ceea îl întâmpină pe Iovan după o lungă amânare. Întâlneai în multe locuri Art nouveau în cartierele semicentrale ale Bucureştiului, iar aici era doar unul din ele şi, în plus, chiar la doi paşi de casă. O uşă masivă rămasă întredeschisă, cu o bară solidă de metal de jos până mai sus de înălţimea clanţei. Rezemată de zid, o bicicletă. Câţiva metri mai încolo stătea abandonată la bordură o utilitară a serviciului de salubritate, iar în spatele ei, pe trotuar, rămăseseră în neorânduială, vreo trei tomberoane în picioare, în timp ce un altul încremenise agăţat în angrenajul hidraulic al maşinii, deja ridicat la o oarecare înălţime, urmând să fie răsturnat în borta cuvei, deasupra melcului, care nu apucase să înghită resturile aruncate mai înainte. Câteva cutii de carton, de diferite mărimi, zăceau şi ele la piciorul unui stâlp, nu departe de tomberoane. Cutiile se păstraseră neaşteptat de bine după ce atâtea ploi şi zăpezi căzuseră peste ele.
   Iovan zăbovi câteva clipe să privească acel grup de obiecte vechi de rău augur.
   Un copac îşi arunca umbra peste o bună parte din parter, în timp ce subsolurile oricum rămâneau mai tot timpul în umbră. Bălării înalte în prag, pe care curentul de aer care venea din interior, prin uşa întredeschisă le legăna alene.
   Iovan se opinti să deschidă uşa grea şi pătrunse în holul blocului, unde îl întâmpină aerul vetust şi în acelaşi timp mereu proaspăt şi tihnit al Bucureştiului interbelic. Un parapet de beton şi o balustradă masivă imitând marmura neagră însoţeau scara către etaj răsucindu-se cu eleganţă. Pe aici, în vremurile bune, de bună seamă că nu trecea nimeni cu orele şi nimeni nu sesiza nicio absenţă. Fiindcă viaţa micului bloc părea bine statornicită şi cu siguranţă dăinuia de decenii. Fuseseră cât pe-aci să aibă şi ei parte de un asemenea spaţiu de vieţuit, el şi cu Mara. Dar nu totdeauna lucrurile se potrivesc conform planurilor şi dorinţelor. Nici el nu apucase să se bucure de felul liniştit în care ea se familiariza treptat cu lumea şi se integra în ea. De fapt Iovan nu se integrase niciodată; şi nici nu îşi dorise cu adevărat să se integreze, deoarece nu poţi s-o faci respingând ocuparea timpului cu cele practice şi preferând reveria. Ceilalţi se comportau altfel. Lumea doar îi trimitea semnale de ici şi de colo, iar unele îl emoţionau. Acum se afla — ştia asta — undeva la doi paşi de fereastra singuratică din zidul dosnic acoperit de viţă sălbatică. Parterul şi un singur etaj, atâta îl mai despărţea. Apropierea ferestrei se simţea. Curentul de aer venea de acolo de sus. Penumbra din susul scării nu semăna cu nimic...
   Aici, între aceste ziduri, unde lumina venea parcă de nicăieri şi de peste tot, existau secrete; dar veneau semnale de bine, la fel ca în vacanţele lui din anii de şcoală, când timpul căpăta o lentoare benefică. În toate acele nesfârşite zile din urmă — se gândi Iovan — orice avânt să investigheze cele întâmplate în ultima vreme eşuase în nepăsare şi în descurajare. La agenţia de ştiri LANS–Delta rămăseseră nedescoperite secrete ce nu mai suscitau interes. Se învechiseră. Şi chiar dacă ar fi suscitat, energia era pe cale să se epuizeze, iar în multe privinţe era deja epuizată de o bună bucată de timp. Jocul se transforma pe nesimţite în realitate. Unele adevăruri nu le avantaja distanţa — nici în timp, nici în spaţiu. Mara fusese pasionată de teatru într-un fel dezinteresat şi profund, dar nici el nu se limita la simplul rol de însoţitor; aşezat pe scaunul cu rotile la capăt de rând, înconjurat de rumoarea sălii, se cufunda alături de ea în studierea programului; teatrul îi fusese la fel de drag şi lui. Îşi spunea: Să nu te întorci niciodată într-un loc unde ai fost fericit... Dacă te întorci, amintirea se risipeşte, cu tot parfumul şi cu toată frumuseţea ei...
   Dar nu, în privinţa asta nu exista nicio primejdie.
   Erau amintiri vechi, foarte vechi, din copilărie, pe care acum le vedea într-o altă lumină. În somn i se întâmpla să cadă din pat; şi asta era una din acele nenorociri fericite care i se întâmplau pe atunci. Tot răsucindu-se, ajungea cumva la marginea patului, unde nu se afla nicio barieră şi urma prăbuşirea năucitoare, venită din senin; lumea întreagă se răsturna parcă, într-o singură clipă, împreună cu el: susul şi josul se inversau între ele, locul existenţei sale devenea instantaneu altul. Doar că biata sa viaţă nu era pusă în pericol; cineva trebuia să aibă grijă de el — avea acel rol — chiar în secunda când se prăbuşea: să-i aştearnă dedesubt ceva moale pentru a-i atenua cât de cât izbitura; cineva să-l culeagă în clipa următoare împreună cu cearşaful cu care cădea, şi să-l pună la loc în pat. Ceea ce se şi întâmpla: maică-sa, alertată de bufnitura căderii, dădea fuga ţipând de spaimă să-l culeagă de pe jos; urmau mângâierile, asigurarea că totul n-a fost decât un vis, îndemnul blând să adoarmă la loc, să lase orice îngrijorare deoparte.
   Erau drame minore, cu happy end... Iovan se întrebă: dacă atunci, demult, trăise ca într-un vis frumos, cu treziri intercalate cu întoarceri în vis, şi simţirile erau acelea care contau, şi nu faptele în sine, de ce n-ar fi fost ca şi cum acele fapte s-ar petrece în prezent; sau oricând în viitor; de vreme ce senzaţia de ocrotire, cea din trecut, era din nou vie şi putea oricând să-ţi încălzească din nou inima? Pentru asta nu era nevoie ca faptele să se repete, nu?
   Porni să urce treaptă cu treaptă scara spre acea penumbră care nu semăna cu nimic, în curentul care venea de sus. O uşă trebuie să fi rămas deschisă pe undeva la etaj.
   Uşi dădeau în scară, pe palier — uşi solide, închise aproape ermetic, făcute să ofere cândva protecţie celor dinăuntru... Întrucâtva locul se asemăna cu locuinţa doctorului Uzum; era, ca şi la el, o anticameră a aşteptării şi a trecerii; o uşă, una din acele uşi, se putea deschide şi doctorul Uzum în persoană putea să iasă şi, recunoscându-l pe dată, să se bucure nespus de revedere. În definitiv, nu fusese ieşirea din scenă a doctorului învăluită în incertitudine? Trecuse însă mult timp, aşa că se putea la fel de bine ca doctorul Uzum să se ivească în pragul uneia din acele uşi şi, cu o cu totul altă mină decât aceea care îi rămăsese lui Iovan în amintire, o mină nouă, de om dezamăgit, să-l întâmpine cu răceală: Ştii, drăguţule, vremurile s-au schimbat! Prea puţini dintre vechii mei pacienţi vor mai avea nevoie de ajutorul meu... Oamenii au îmbătrânit, avea să continue doctorul Uzum — au îmbătrânit şi, fără voia lor şi spre regretul meu, au devenit mai bolnavi, asta e! Acum nu-i mai scoţi cu una cu două din casă; şi chiar dacă îţi deschid când le baţi la uşă, fie nu îşi mai amintesc când au apelat la tine, fie abia dacă se clintesc din prag să-ţi facă loc să intri şi te privesc apatic; încât te întrebi dacă mai e cazul să le fii doctor de familie... Da, vremurile s-au schimbat, drăguţule.
   (Mai apoi însă, Iovan îşi luă seama şi îşi spuse că doctorul Uzum nu putea să se schimbe totuşi atât de multă încât să devină total diferit de omul plin de afecţiune şi animat de entuziasm, pe care îl ştia dintotdeauna.)
   Era o găleată roşie de plastic lângă uşa de pe palier, iar în găleată un mop cu coada rezemată de zid... Iovan îşi aminti de zilele fericite ale speranţelor sale în dimineaţa de mâine, întreţinute de optimismul inepuizabil şi de autoritatea doctorului Uzum. Fusese, seară de seară, ca o emoţie palpabilă pe care o resimţea în coşul pieptului după ce îl aşezau în pat, iar el avea privilegiul să se întoarcă pe o parte prin propriile-i puteri. Propria-i mândrie venea să se adauge constant la emoţia speranţei — mândria că el, spre deosebire de mulţi alţii în situaţia lui, nu se lăsa descurajat.
   Din toate nu mai rămăseseră acum decât amintirile şi, având în vedere inactualitatea lor, dureau.
   Şi totuşi...
   Memoria omenirii avea suportul necesar spre a se păstra într-un fel sau altul; se păstrau şi cuvintele toate, iar unele din ele chiar se potriveau şi în ziua de azi şi aveau sens. Întâmplarea venea şi ea în întâmpinarea speranţelor, iar speranţele se bizuiau pe descoperire şi pe inventivitate. Continua să fie liniştitor să te gândeşti la o altă zonă, potrivnică celei nefaste, prin care avea, poate, să treacă Pământul, mai devreme sau mai târziu, aşa, ca rod al întâmplării.
   Câte nu se datorau întâmplării!
   Printre consecinţele posibilei zone faste, aşa cum Iovan se mai gândise în ultimele săptămâni, şi chiar o rostise la un moment dat cu voce tare, se număra şi aceea că nu ar fi fost exclus să se restabilească o conexiune, sau câteva conexiuni, într-una din reţelele de energie şi să repornească — cu ajutorul programelor de recuperare de pe calculatoare —, turbine, angrenaje şi toate echipamentele auxiliare. Programele cuprindeau negreşit intervenţii în sisteme fără mână umană şi apoi amorsarea unor intervale de autonomie: jocul cuvintelor şi al expresiilor argotice de specialitate care însoţeau toţi acei paşi ai programelor era menit să-i descurajeze pe cei ce nu erau în temă, adică pe cei mai mulţi, ce-i drept; dar în acelaşi timp să le şi dea speranţe, de vreme ce, iată, existau şi tipi ce se descurcau în treburi atât de complicate... Ei erau cei ce îşi puseseră mintea la contribuţie şi reuşiseră să simuleze până şi întâmplarea fastă: aleatorul din procedurile exacte. În definitiv, nu tot consecinţa unei înlănţuiri de întâmplări faste fusese şi apariţia vieţii pe pământ?...

   Pe una din ferestruicile Art nouveau de la casa scării se vedea dâra albă lăsată de un avion de linie tăind un petic de cer albastru — Doamne, poate nu era prea devreme pentru asta... Unele bucurii se întâmplă să vină cu întârziere de ani de zile... Sau, în loc să fie însoţite de tumultul aşteptat şi obişnuit, sosesc fără tam-tam, cu paşi moi, poposind, precum o întinsă pânză care se dezumflă în cădere, într-un suflet vlăguit de aşteptare, dar încă viu. Dar la fel de bine se poate întâmpla ca o minte care nu mai percepe multă vreme în jur mişcare şi sunete să le creeze ea: mişcarea şi sunetele să nu fie decât plăsmuiri. Oricum, aproape că nici nu mai conta. Raţiunea spunea: Da, iubitele mele percepţii, vă aşteptam. Şi percepţiile se supuneau raţiunii... Pe ferestruică, dâra albă de abur lăsată de avionul de linie se lăţea rarefiindu-se şi deplasându-se cu vântul, întocmai ca în tiparele amintirilor... Lucea apa pe fundul găleţii cu mop? Iovan se înclină să arunce o privire înăuntru. Părăsi palierul etajului întâi cu sentimentul victoriei în suflet... Atât de multe depindeau de el, de voinţa lui!... Avea să le viziteze într-una din zilele următoare pe cele şase manechine pe care le scosese în stradă, pe Calea Victoriei... Foarte bine! ar fi zis doctorul Uzum. Totdeauna am avut încredere în tine, Alexandru. Am avut încredere nu numai că vei avea puterea să te schimbi tu însuţi, ci şi că te vei bate să schimbi lumea. Tu ai făcut şi faci tot ce depinde de tine. Lumea nu o poate schimba cineva care nu are imaginaţie. Iar tu, slavă Domnului, ai fost de când te ştiu şi sunt sigur că ai rămas plin de imaginaţie, în ciuda situaţiei tale dificile. Poate că a venit niţel cam târziu ideea ta să dai străzii o altă înfăţişare. Dar chiar şi aşa, iată, îţi spun că ai făcut un gest inspirat. Şi mă bucur că apreciezi ce ţi-a rămas şi că eşti apropiat de lucruri; îţi admir priceperea cu care le însufleţeşti. Mă refer la manechine, printre altele... Nu le lăsa să aştepte prea mult afară; de dragul tău au stat atâtea săptămâni şi luni şi au înfruntat cu stoicism intemperiile...
   Iovan nu dorea să se gândească la crearea lor, care nu se putea numi nicidecum naştere deoarece se petrecuse în birouri de proiectare şi în ateliere de creaţie. Manechinele rămâneau mereu de aceeaşi vârstă şi de fapt nu treceau niciodată dincolo de tinereţe. Nimeni nu văzuse vreodată vreun manechin în vârstă, fiindcă vârsta nu avea nicio legătură cu eleganţa vestimentaţiei, nici cu atitudinea sfidătoare şi elitistă. Oamenii doriseră să arate bine indiferent de vârsta lor, iar atunci când deveneau nepăsători la aspectul lor nu era deloc de bun augur. Ceea ce trăiau manechinele de un an şi jumătate încoace nu le fusese nicicând ursit. Când o furtună vine şi strică — sau chiar nimiceşte — la un moment dat totul, nu se poate spune că ai fost ursit pentru a înfrunta furtunile vieţii. Frigul şi îngheţul fuseseră menite a fi văzute dinăuntru, din adăpostul vitrinei, alături de alţi câţiva parteneri de eleganţă. Nicio ursitoare nu le sorocise vieţuirea pe o întindere pustie de gheaţă precum cea de pe satelitul Ganymede. Şi totuşi era ceea ce celor şase manechine le fusese dat să trăiască în cursul iernii trecute, cât fusese ea de lungă, afară în stradă, în plină iarnă, pe Calea Victoriei. Şi încă o iarnă urma să vină. Dar deocamdată era încă vară, sfârşit de vară, aşa că cel mai bine era să nu te gândeşti prea departe. Manechinele erau făcute să-şi trăiască clipa. Iovan abia aştepta să le revadă.
   Capătul de sus al scării era învăluit într-o lumină fără umbre.
   Când Iovan îşi înălţă privirea, zări acolo, chiar pe muchea dintre perete şi tavan, un cuib de rândunele. Se putea ghici foarte uşor calea acelui necontenit du-te-vino între afară şi înăuntru al păsărelelor, care fusese viaţa lor: o ferestruică de la casa scării, rămasă deschisă, ultima. Dar lumina din jur era prea albă şi prea lipsită de umbre, iar liniştea prea adâncă pentru a le fi fost rândunelelor pe plac. Iovam stătu şi aşteptă vreme îndelungată, cu ochii la ferestruica deschisă de la casa scării, pe unde se vedea cerul. Dâra lăsată de avionul de linie se ştersese.
   Simţi telefonul vibrând în buzunar şi când îl scoase observă că acum, în mâna sa, nu mai vibra. Pe ecran apărea numele MARA. Instantaneu, retrăi scena din benzinărie când, după explozie, se năpustise în scaunul său pe rotile în bufetul răvăşit de explozie. Apăsă pe buton dând liber apelului să vină, dar, ca şi în ziua atacului terorist, nu se auzi în receptor decât un zgomot incert care aducea cu trosnetul buştenilor în foc. Dar parcă o voce abia auzită se ghicea dincolo de trosnituri, venind de dincolo de un zid. „Caută-mă — i se păru lui Iovan că aude o şoaptă în receptor —, sunt aproape.” Cât de aproape? îi veni să întrebe stăpânindu-şi tremurul vocii; dar nu mai era deloc sigur că nu i se păruse. Deschise o uşă şi se pomeni în pragul unei încăperi mici, cu o singură ferestruică îngustă, drept în faţă. Ferestruica era deschisă şi corzi de viţă sălbatică se vedeau atârnând de o parte şi de alta, în exterior. Bănui că recunoaşte o imagine veche de când lumea, percepută pentru prima oară dinspre partea cealaltă, şi bătăile inimii îi zguduiră pieptul.
   Un scaun cu spetează înaltă sărea în ochi, aşezat chiar în mijlocul încăperii, îndreptat spre ferestruică, la distanţă de orice alt obiect din cameră.
   — Mara! îi veni să strige. Dar numele de pe ecranul mobilului nu avea nicio legătură cu ce ascundea speteaza acelui scaun vechi. Oare câţi ani trecuseră? Cinzeci? Ieşea la iveală că o asemenea durată ascundea în ea zile distincte şi nopţi distincte, în cursul cărora ceva interesant şi emoţionant se petrecuse. Aritmetica anilor parcă nu mai avea legătură cu domeniul duratelor astronomice şi se restrângea la o scară mai intimă, ce se putea cuprinde într-o viaţă de om. Cinzeci de ani de aşteptare într-o buclă a timpului? Aureola părului în lumina soarelui de afară se dovedea a fi o doar o dorinţă. Iovan îşi aminti de afişul de pe străzile din centru şi un regret sumbru îi apăsă sufletul: Iartă-mă că te-am lăsat să aştepţi cinzeci de ani! ... Nu şedea nimeni pe scaunul din faţa sa. Iovan se întoarse spre întinderea vastă şi lipsită de viaţă ce i se deschidea printre corzile de viţă sălbatică înaintea ochilor, afară pe fereastră. Privirea îi tremură o secundă, ezitantă, din cauza perspectivei noi şi nebănuite, înainte de a recunoaşte ceea ce de altfel aştepta să vadă: casa copilăriei, dincolo de livada încă verde. Erau toate acolo, şi casa, şi fereastra, şi uşa de pe treptele căreia se răsturnase într-o zi cu scaunul său pe rotile într-o dimineaţă însorită de Duminica Floriilor, şi zidul învechit. Toate, neschimbate?
   Pe pervaz stătea o figurină cunoscută, şi nu era alta decât cea pe care Pustnicu tot încercase să o vândă în acea vară leneşă. Sau poate în toate acele veri leneşe, când cei mai mulţi colegi erau plecaţi împreună cu părinţii în vacanţă, iar atelierele fotografice din cartier, ca şi alte magazine, se închideau pe capete, în timp ce biblioteca publică rămânea deschisă... mai puţin sâmbăta şi duminica; iar în vitrină Iovan se oprea să admire, expuse în formă de volume groase, gloriile literare ale anilor trecuţi... Iar lumea, pe străzi, trecea pe lângă Pustnicu ca şi cum nimeni nu l-ar fi văzut, socotind pesemne că figurina sa, cu care îi tot îmbia pe trecători, fie era de furat, fie nu putea reprezenta nicicum o valoare atâta vreme cât vânzătorul nu era decât un vagabond notoriu. Dar figurina de pe pervaz se dovedea acum a fi autentică. Lumea îl ocolise pe Pustincu din ignoranţă sau din dispreţ. Nejustificat, ar fi fost înclinat să considere acum. Iată, statueta nu era alta decât femeia înaripată din vârful botului mărcii de automobile Rolce Royce. Cine o cumpărase până la urmă? Mara?
   Statueta lucea metalic pe pervaz, cu braţele ei înaripate în gestul acela de elan al înotătorului de pe blocstartul unui bazin de înot, cu o secundă înainte de a plonja în apă. Încă un pic şi se lăsa înserarea. Era ora când rândunelele, după vânzoleala epuizantă de o zi-lumină, se întorceau să-şi petreacă noaptea în cuib. Fără voia sa, Iovan ciuli urechea la piuiturile ce ar fi putut veni dindărătul său, pe uşa rămasă deschisă spre casa scării... Gestul femeii înaripate de pe pervaz părea, poate, un pic teatral. Teatralitatea însă nu mai conta, atâta vreme cât Mara fusese o viaţă întreaga gata să facă saltul spre necunoscut... Cinzeci de ani? Cinzeci de ani era oricum prea mult. Ea nu avusese atâta răbdare... Iovan se revăzu pe sine la fereastra pe care acum o avea în faţa ochilor, destul de departe, dincolo de livada părinţilor săi. Se revăzu pe sine, dincolo, cu privirea ridicată spre ferestruica îngustă din zidul dosnic acoperit cu viţă sălbatică, exact aceea unde se afla acum. Cinzeci de ani?... Pe vremea aceea pentru el nu exista ca şi cum. Pentru el încă nu se inventaseră compromisurile. Doamna Ştefan poate nu crezuse în ursită. Ea era fără doar şi poate de părere că viaţa şi-o face fiecare cu mâna lui. Şi probabil că avea dreptate. Dar el avea să aştepte să-i iasă în cale norocul. Şansa. De altfel, încă înainte să o întâlnească pe Doamna de biologie, îşi făcuse deja o imagine despre viitoarea sa soţie. Avea s-o cheme negreşit Mara. Avea să fie o fire veselă şi prietenoasă, avea să aibă ochi luminoşi, o frunte frumos arcuită şi inteligentă. Fragilă doar în aparenţă, avea să dispună de o putere ascunsă, de care avea să se folosească nu pentru orice fleac, ci numai pentru chestiuni importante. Mara avea doar să-l aţintească cu privirea ei pătrunzătoare, şi doar cu gândul avea să-i insufle puteri nebănuite...

   Iovan avea în sfârşit răgazul să mediteze la ideea că nimeni n-ar trebui să îşi dorească să vadă clipele minore din care ne este alcătuită viaţa imortalizate pe un răboj incert şi iluzoriu, ca să le cerceteze şi eventual să le aprecieze, peste ani, cine? Cineva care nu ne-a cunoscut, nu a auzit niciodată de noi şi care are aceeaşi preocupare — obsesivă, ar fi zis — pentru propriile-i clipe şi niciun îndemn să-şi piardă vremea cu ale altora — ale celor din trecut? Nu-i oare mai simplu şi mai firesc să nu ne agăţăm de acele momente, să le lăsăm să dispară pentru totdeauna?

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, pe care tocmai l-am terminat, la prima mână. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (49)*

Inima Timpului

♦

   Unde este Inima Timpului?
   Inima Timpului este peste tot. Nu numai acolo unde deja ceva s-a întâmplat mai presus de curgerea egală a timpului, ci şi acolo unde încă frământarea continuă, oarbă şi bezmetică, şi nimic ieşit din comun nu s-a zămislit încă. De fapt frământarea nu este oarbă, fiindcă nu-i nimeni să observe dacă materia se duce încotro trebuie sau într-o direcţie greşită.
   Trebuie? Nu, nimeni nu s-a ridicat vreodată mai presus de Timp pentru a saluta rotirea orologiilor din spaţiul astral.
   Pentru Iovan era o joacă minunată să viseze cu ochii deschişi văzând în fiecare corp ceresc un orologiu plutitor. Percepea lucirile cadranelor în lumina stelară, argintie, şi le auzea ticăind în contratimp, ca în atelierul unui ceasornicar maniac, ahtiat de mulţimea ceasornicelor, unele mai aproape, altele mai departe, către Calea Lactee, unde detaliile se desluşeau mai anevoie din cauza distanţei.
   Timpul trebuia să lucreze totuşi în favoarea cuiva. În favoarea cui lucra timpul? Iovan vedea în imaginaţie pendulele plutitoare ale corpurilor cereşti, suspendate într-un spaţiu învăluit în beznă, unindu-se şi dezlipindu-se, în oglindă, unele de altele, ca într-un caleidoscop unde totul era joc al întâmplării şi desfătare, aşezându-se în figuri simetrice asemenea cristalelor sau vietăţilor marine care au destul timp la dispoziţie pentru a creşte şi a se dezvolta după principii pe care arta le consideră depăşite. În spaţiul intergalactic nu exista dimineaţă, nici noapte, nici umbre, ci doar lumina crepusculară pe care o emanau aştrii; şi — ar fi adăugat Iovan — asemenea luminii din cabinetul doctorului Uzum dacă ar fi avut inspiraţia să se strecoare cumva printre mobile la sfârşitul uneia dintre consultaţii şi, nevăzut de nimeni, să prindă acolo înserarea, în atmosfera aceea prietenoasă a cabinetului, unde domina chihlibariul mobilei vechi, printre care şi biblioteca — aceea cu cărţi care conţineau remediile la toate bolile din lume, inclusiv ale celor de care el suferise în copilărie.
   Pendulele-astre nu aveau de măsurat nici orele, nici minutele, căci timpul nu avea niciun temei să fie măsurat. Universul, aşa cum se prezenta el, era întruchiparea celui mai bun univers posibil. Nu exista nicio forţă materială, oricât de uriaşă, să-l poată distruge. Iar dacă, de pildă, un centru de forţă minuscul, cum era Zona Talbot XQ, se întâmpla să perturbe desfăşurarea firească a evenimentelor, se putea trage concluzia că întregul nu putea fi distrus. Chiar dacă era supus unei forţe nimicitoare.

♥

   Gata, beţişoarele sunt culese toate şi puse de-o parte. Pot să fac punctajul, dar ce mai contează? Le pun la loc în cutie şi închid capacul. Jocul meu solitar îl pot lua de la început oricând, cu condiţia să treacă destul timp pentru ca toate combinaţiile posibile de îngrămădiri de beţişoare să mi se pară noi şi neîncercate. Nu ştiu dacă va trebui să aştept prea mult: uit repede şi nici măcar nu regret că uit. Curiozitatea mea, de care am nevoie, se hrăneşte din uitare.
   Mama poate să-şi vadă liniştită de pasienţele ei, cu care încearcă să ghicească viitorul. Poate al ei, poate al meu, cine ştie. Eu unul n-am nimic împotrivă ca ea să creadă în ceea ce descoperă în combinaţiile acelea de cărţi, pe care le tot schimbă şi le tot numără. Chiar dacă eu nu cred în acest hazard. Eu cred mai degrabă în stăpânirea de sine şi în perseverenţa tuturor acelora care se încumetă să dezlege jocuri încâlcite — marocco şi altele asemenea, cum bănuiesc că există prin diferite colţuri ale lumii şi, de ce nu, în alte lumi, la care îmi face plăcere să mă gândesc că ar putea exista.
   Între timp au apărut scaunele pe roţi ghidate cu puterea gândului, iar pentru cei ca mine s-au inventat dispozitivele de forţă virtuală, care nu necesită decât voinţă latentă pentru a activa forţa braţelor şi a întregului corp, şi le induc practicanţilor optimismul odată cu încordarea virtuală a muşchilor.
   Rămâne să mă gândesc în continuare la surpriza pe care mi-o poate rezerva dimineaţa de mâine, cea în care doctorul Uzum mă îndemna neobosit să mă încred. Pot să mă gândesc că în cursul zilei de mâine îmi va veni în minte un gând mai bun decât cel de azi, că nu voi mai găsi pe nimeni vinovat de situaţia mea, şi că şi alţii, la rândul lor, vor gândi la fel despre situaţia lor şi despre vinovăţia celorlalţi, sau cel puţin că nu se vor gândi cu ură la ei. Pot de asemenea să mă gândesc că nu vor mai fi atacuri teroriste deoarece le găsesc străine de spiritul şi de deprinderile umanităţii. Numai cine n-a trăit în interiorul unui atac terorist îl priveşte ca pe un rău oarecare. Eu ştiu sigur că inima ţi se opreşte în centrul exploziei şi numai printr-un noroc nesperat o porneşte din nou la drum. Şi e atâta orbire plină de ură acolo şi atâta absenţă de orice punct de sprijin încât nu îţi rămâne decât speranţa că e prima şi ultima oară când ţi se întâmplă.

♣♦♠♥

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (48)*

La scaldă în Lethe

♥

   La sinucidere nu îmi aminteam să mă fi gândit vreodată. Nici măcar după accident nu m-am gândisem la sinucidere, când, după operaţie, mi s-a spus că o vreme n-am să pot merge pe picioarele mele. Simplul fapt că tata circula atât de mult cu maşina făcea ca un accident să fie oricând posibil. Iar în maşină cel mai probabil era să mă aflu eu, fiindcă tata mă lua des cu el la plimbare şi chiar şi atunci când pleca să îşi rezolve unele treburi... Cât despre spital, după ce aveam să mă trezesc din anestezie, cine era cel mai nimerit să îmi dea teribila veste, mă gândeam? Mama? N-o prea vedeam pe ea capabilă să îşi ia o mină serioasă şi în acelaşi timp de liniştitoare nepăsare în altă împrejurare decât şezând la masa ei de pasienţe şi suflând fumul de ţigară pe deasupra ceşcuţei cu cafea. Doar atunci răspândea ea în jur linişte şi împăcare. Tata cu siguranţă că nu îşi putea asuma rolul de sumbru mesager de după trezirea mea din anestezie, căci l-ar fi reţinut sentimentul de vinovăţie pentru producerea accidentului... Doctorului Uzum îi rezervam un alt rol: el avea să intre în scenă după, copleşindu-mă cu optimismul lui, cu sfaturile şi cu îmbărbătările sale, precum şi cu ciudăţenia de a-mi propune o schimbare de personalitate; întrucât, cu ştiinţa lui cu totul remarcabilă, nu se putea să nu fi ghicit că asta îmi dorisem dintotdeauna: să fiu altul rămânând eu; chiar dacă nu îmi era foarte clar la ce mi-ar fi folosit şi în ce împrejurări putea să se nască în capul meu ideea unei asemenea schimbări radicale.
   Şi dacă nu mă gândisem niciodată la sinucidere, în schimb mă gândisem de atâtea ori cum era să fii condamnat la moarte. Condamnat pe nedrept, fireşte. Dar nu vinovăţia conta, ci sfârşitul unei vieţi, ultimele zile petrecute într-o celulă strâmtă, umedă şi întunecoasă de închisoare, în aşteptarea executării sentinţei. Apoi orele, minutele. Mă obseda momentul începând de la care nu se mai putea schimba nimic, când împotrivirea nu îşi mai avea rostul, când împăcarea devenea inevitabilă. Împăcarea cu ce?... Trebuia să am o reprezentare a neantului, dar nu aveam niciuna. Trebuia să am şi o reprezentare a durerii, şi aici aveam mai multe. Niciuna certă — nici nu aveam de unde să am o reprezentare certă. Doar că era durerea după care nu mai urma nimic. Doar eu însumi fusesem anesteziat, nu? Cufundarea în râul morţii. Lethe, de care citisem în cărţi. Lethe, în care mişcarea adormitoare a pânzelor albe se împotmolea în lentoare. Se prelingeau şi unduiau pulpanele mătăsoase de care se agăţaseră într-o adormire moale cei deja morţi. Durerea rămânea în trecut şi în definitiv nu era decât o înţepătură, sau mai multe înţepături venite prin norişorii gurilor de foc, înţepături care nu durau ci lăsau doar în urmă o amorţeală care se tot întindea, mai mult decât era firesc şi necesar.
   — Alexandru! Lasă deoparte gândurile stupide!
   Mama trebuie că mă urmărea cu privirea ei înceţoşată şi adormită.
   Şi ceea ce mă umplea de revoltă şi de disperare era că răul care pornea spre pieptul dezgolit cu viteza gândului şi cu duritatea metalului nu era întâmplător, ci premeditat, nemilos şi ţintit. Era, poate, aşa cum spuneau unii, o biciuire fierbinte, care răsturna pământul de sub picioare; se dădea peste cap câmpul magnetic al pământului. Sau, cum spuneau alţii, ca un abur fără niciun sunet, care se risipeşte urcându-se la cer şi umplând cu repeziciune tot spaţiul cu o mâzgă vlăguită, pufoasă şi albă. Iar alţii mai spuneau: ai trage aer pe gură dar nu mai are de unde să vină, şi abia atunci, când nu mai este nimic de făcut sau de îndreptat, constaţi că nu se mai poate sparge în veci zăgazul aerului.
   Hm! Constaţi...
   Atent la zgomotele care vin din afara închisorii, la strigătele gâştelor sălbatice care se îndepărtau pe cerul nopţii deja reci — apropo: oare gâştele sălbatice călătoreau noaptea?

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (47)*

Aritmetica anilor

♠

   Hălăduind bezmetic prin spaţiu cu toată forţa inerţiei lor incomensurabile, corpurile cereşti nu şi-au înfrânat niciodată mânia, din simplul motiv că niciodată nu au fost călăuzite de ea. Forţa lor a fost dintotdeauna oarbă. Imensă şi oarbă. Nimeni nu a pătimit însă de pe urma ciocnirilor nimicitoare dintre ele timp de milioane şi milioane de ani; iar un an în plus sau în minus faţă de o asemenea nesfârşire a timpului nu contează, aşa cum nu contează nici o oră sau un minut.
   Nici acum nu intervenise mânia; pur şi simplu lucrurile se supuneau unui nou firesc copleşitor, ivit peste noapte odată cu Perdelele de Lumină.
   Iovan se opri să privească faţada monumentală a Cercului Militar Naţional distrusă până în afund de un avion prăbuşit. Din acoperişul clădirii se ridica un nor negru de fum, iar printre vălătuci, în dreptul zidurilor ruinate, se întrezăreau prin spărturi ochiurile roşii ale incendiului, închizându-se şi deschizându-se datorită fumului gros, într-o alternanţă mohorâtă, leneşă şi dezmăţată. Fragmente din avion şi, indistinct, din clădire, zăceau împrăştiate peste tot, inclusiv pe scara care suia la terasă, şi chiar şi pe trotuarul de dincolo de Calea Victoriei, urmarea unei explozii pe care Iovan nu o auzise şi nu mai existase nimeni în Bucureşti să-i fie martor. Nimeni nu avea nevoie să fie salvat din avionul prăbuşit şi de aceea fumul avea timp destul să se adune dens şi să se învârtejească temeinic, fără nicio grabă.
   Iovan lăsă în dreapta Fântâna Sărindar din faţa Cercului Militar şi urcă treptele spre terasă. De aici distrugerea se înfăţişa în toată amploarea ei devastatoare. Din fuzelaj nu mai rămăsese întreagă decât o mică parte din coadă, împlântată în ruine ca într-o grotă sumbră, cu deriva purtând însemnele negre şi verzi ale unei companii aeriene: ...ic Lines — atât mai era vizibil, restul fiind distrus, acoperit de ruine. După dimensiunile derivei, trebuie să fi fost un avion de linie, a cărui rută probabil că trecea pe deasupra Bucureştiului. Putea avionul să fi evitat umbrele galben-crepusculare ale Perdelelor de Lumină? Nimeni nu le putuse evita. Avionul de linie trebuie să fi planat cine ştie câte zeci de kilometri ca o carcasă de aluminiu goală, în voia sorţii şi a inerţiei. Eşuarea lui putea să te ducă cu gândul la un sacrificiu experimental, dacă nu ar fi fost limpede că orice sacrificiu era menit să aducă cuiva un beneficiu, iar celor sacrificaţi o suferinţă ascuţită. Aici orice suferinţă fusese absentă, iar de beneficiu nu putea fi vorba. De fapt oamenii aceia care nu mai existau nici nu fuseseră împresuraţi de teroarea care precede orice catastrofă aeriană. Pe hublouri trebuie să se fi observat punctele luminoase în cădere, perdelele de lumină. Pentru focuri de artificii era prea sus, pentru aurora boreală, mult prea la sud. În ochii pasagerilor trebuie să se fi aprins în primele clipe curiozitatea: oamenii erau destinaţi să rămână până la capăt plini de curiozitate şi totdeauna se împăcau cu întrebările rămase fără răspuns, ba chiar acestea le aduceau o anumită stare de linişte până la urmă. Iovan îşi aminti de bunicul său din partea mamei...

♥

   ...palid-vineţiu la faţă, supt, zăcând într-un pat de spital, acoperit de cearşaful tras până la piept, pliat peste pătură — o dungă albă, lată, peste pătura albastru-cenuşie; un spital despre care nu aveam nicio şansă să îmi amintesc prin ce colţ se va fi aflând în Bucureştiul acesta mare...
   La un semn al lui, m-am aplecat, atât cât o puteam face din scaun, cu urechea până aproape de gura lui, care mirosea urât, a răul său interior, dar ştiam că ar fi fost foarte-foarte nepoliticos din partea mea să las să mi se citească repulsia pe faţă, şi cu atât mai nepoliticos să fac vreun comentariu. Vocea îi era lipsită de vlagă — un firicel şoptit şi gâjâit:
   — Ei, Alexandru, acum să vedem dacă e chiar aşa de lung timpul... O să aflu curând dacă un milion de ani durează chiar aşa de mult cum ni se părea nouă... ştii, ce vorbeam noi doi acum ceva vreme... De dincolo se vede altfel, Alexandru... Noi nici nu ne dăm seama... E altfel decât ni se pare, n-am nicio îndoială, Alexandru...
   Mama şi tata şi ceilalţi care erau de faţă, presupunând că auzeau şoapta bunicului, probabil că li se părea că bate câmpii, că deja s-a desprins de realitate. Eu însă ştiam la ce se referea bunicul — era secretul nostru. El era singurul căruia, cunoscându-l, simţisem imboldul să-i destăinuiesc spaimele mele, întrebările mele fără răspuns. Căci mi se întâmpla uneori să mă uit la cei din jur, la mama şi la tata, să mă uit la colegii mei şi la Doamna Ştefan; mi se întâmpla să mă uit şi la doctorul Uzum; şi îi vedeam parcă pe toţi din perspectiva unui viitor îndepărtat, când de niciunul dintre noi nu avea să-şi mai amintească nimeni. Eram mai conştient ca oricând că suntem cu toţii figuri fragile pe lumea asta. Străini pe pământ, aveam să plecăm cu toţii într-o bună zi. Timpul nu stătea să aştepte, deşi de multe ori lăsa impresia asta...
   Bunicul mă asculta cu atenţie dând uşor din cap, poate mirându-se în sinea sa că asemenea gânduri îl frământă pe un copil.
   — Da, zicea el, timpul zboară. Abia au trecut o sută de ani de la Al Doilea Război Mondial, şi oamenii au şi început să uite...
   Dar eu nu aveam în vedere neapărat nenorocirile pe care le adusese războiul de acum o sută de ani, şi nici genul acela de uitare. Mă gândeam cu nostalgie că nici noi înşine şi cu atât mai puţin alţii, mai târziu, nu aveam să ne amintim măruntele fapte cotidiene pe care le trăiserăm. Pierdute pentru totdeauna. Mi se părea important să fi rămas întipărite undeva, într-un fel oarecare, figura interesantă a unui trecător necunoscut care tocmai dădea colţul străzii sub razele soarelui care apunea, dispărând pentru totdeauna din viaţa mea; entuziasmul pe care mi-l stârnea un pasaj din cartea pe care o lăsam pe noptieră, cu semnul de carte între file, înainte să mă întorc pe o parte pentru a mă cufunda în somn; cântecele copiilor pe care le auzeam dimineaţa, pe fereastra deschisă, venind dinspre şcoala din apropiere, unde erau în plină desfăşurare repetiţiile pentru serbarea de sfârşit de an; şi atâtea altele... Cine avea să îşi mai amintească de strădania mea, pe scaunul cu rotile, de a mă integra în viaţa care era a celor cu toate părţile corpului intacte, de a termina cu bine şcoala? Cui avea să-i mai pese de schimbarea de identitate din viitor, pe care doctorul Uzum o socotea esenţială, de profesiunea pe care încă nici nu mi-o alesesem? Toate aceste detalii mărunte păleau în faţa imensităţii timpului ce avea să vină... Trecuseră cel mult zece mii de ani de când începuse, practic, istoria omenirii. Cât însemna asta? O sută de secole. Zece milenii. Tot ce era legat de omenire era cuprins în zece milenii, nu mai mult. Dar era nevoie să punem cap la cap o mie de milenii pentru a face un milion! O mie de milenii! Câtă istorie avea să mai curgă pentru a se ajunge la un milion de ani? Era greu de cuprins cu mintea o mie de milenii. Dar curgerea timpului nu se oprea aici. O mie de milioane de ani trebuiau să treacă pentru a ajunge la un miliard! O mie de milioane! Dumnezeule, deja nu mai puteam cuprinde cu mintea! Cifrele mi se întunecau în cap, simţeam că sunt la un pas de a-mi pierde cunoştinţa...
   — Mă gândesc, spunea bunicul continuând aceeaşi discuţie, cu cât sporeşte de la o generaţie la alta cantitatea de cunoştinţe pe care un om trebuie să le asimileze — mai întâi în şcoală şi mai apoi în viaţa de adult. Uite, să luăm numai marii scriitori ai lumii. Tot adunându-se, simpla memorare a numelor ilustre începe să fie o problemă. Mi-e şi groază să mă gândesc ce va fi peste o mie de ani. Câte nume noi se vor adăuga celor deja existente! Cum să încapă toate în memoria unui om? Probabil că omenirea va trebui să fie tot mai exigentă cu numele pe care le reţine şi să tot şteargă din cele din trecut. Multe nume vor trebui să fie lăsate de o parte. Dar chiar şi aşa...
   Era foarte simplu să faci calcule dacă ar fi fost vorba de simple numere. Înmulţeai o mie cu o mie şi îţi dădea un milion; înmulţeai un milion încă o dată cu o mie şi îţi dădea un miliard... Părea simplu. Dar dacă miile şi milioanele erau ani, nu mai eram în stare să mă avânt în acea genune a viitorului. Mă copleşea. Raţiunea spunea că pornind de la clipa prezentă şi până în viitorul de peste un milion de ani — ca să nu mai vorbim de un miliard — se poate schimba totul. Dar totul era doar o vorbă goală...
   Ascultându-mă, bunicul zâmbea dând uşor din cap şi strângând din buze a neputinţă: pe vremea aceea încă nu dădea niciun semn de boală; şi el, la fel ca doctorul Uzum, era preocupat de viaţa mea în scaunul cu rotile în clipa de faţă, şi încerca să se arate optimist în privinţa viitorului; deşi nu avea proiecţia concretă a doctorului Uzum şi cred că nu îi era prea clar nici la ce ar fi de folos pentru unul ca mine o schimbare de identitate. În privinţa timpului viitor însă simţeam că îmi împărtăşeşte oarecum spaimele.
   Iar alte amintiri despre bunicul nu mai aveam. Dar nici că mai era nevoie. Aceea legată de timpul nesfârşit îmi ajungea.

♣

   De dincolo de colţul rămas intact al Cercului Militar Naţional, poate mai de departe, din josul bulevardului Elisabeta sau dinspre strada Brezoianu sau Domniţa Anastasia, se auzeau apropiindu-se sirenele pompierilor...
   ...sau poate ale ambulanţelor.
   Nu se distingeau între ele. Se auzeau vag dacă stăteai cu auzul încordat. Vântul ducea peste oraş trâmbele de fum negru şi toate colţurile clădirilor înconjurătoare vuiau a sirenă.
   ...Iovan îşi aminti sirenele de altădată, când stătea lungit în pat, alături de Mara, în nopţile de vară, când fereastra rămânea deschisă peste noapte. Nu putea adormi şi se gândea cu inima strânsă la suferinţa care chema în ajutor acele sirene. Le urmărea în închipuire cum se deplasau de-a lungul bulevardului, apoi pe străduţele din apropierea locuinţei sale, din ce în ce mai aproape, până ajungea să se întrebe dacă nu cumva îl cunoaşte pe cel sau pe cea aflată în suferinţă. Sirenele se îndreptau în noapte spre locuri precise, de unde porniseră apelurile de ajutor. Dar totodată sirenele, cea de la ora unu noaptea, şi cea de la două noaptea, şi cele care goneau pe străzi spre dimineaţă, când se lumina de ziuă, toate laolaltă se contopeau într-o armonie muzicală desăvârşită, pe care acum, când lucrurile ajunseseră cu totul altfel, şi-o dorea cu ardoare; deşi nu mai era vorba de suferinţă; dar parcă nici atunci, în zilele de dinaintea Perdelelor de Lumină cele sumbre, nu era doar suferinţă şi spaimă, ci deasupra lor se ridica, încântătoare şi armonioasă, chemarea...
   Oamenilor care pieriseră în avionul prăbuşit nu le luase locul nimeni, şi în urma lor nu rămânea niciun loc gol. Nu pieriseră, nici nu existaseră vreodată. Sirenele îndepărtate care urcau bulevardul Elisabeta venind dinspre strada Brezoianu poate că aveau altă cale, necunoscută, căci pe lângă Cercul Militar Naţional nu ajungeau să treacă.
   Nici măcar prin apropiere.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (46)*

Ce preţ are viaţa. Compunere

♥

   „Ce preţ are viaţa?
   Hrana noastră constă în mare parte în carne. Pentru a-şi procura carne omul creşte animale, pe care apoi le ucide. Unii spun că asta este în firea lucrurilor şi că de aceea nici nu trebuie să vorbim de uciderea animalelor ci de sacrificarea lor. Totodată, nu este nimic imoral dacă sacrificiul nu este însoţit de suferinţă. Aşa spun oamenii. Eu însă mă întreb ce înseamnă a provoca suferinţă. Suferinţa constă oare doar în durere? În durerea fizică? Asta este întrebarea pe care mi-o pun adesea. De asemenea, mă întreb pentru cine este importantă absenţa durerii fizice: pentru animalul sacrificat sau pentru liniştea omului care sacrifică? Pentru animalul sacrificat suferinţa durează doar câteva clipe. Dar chiar dacă ar dura mai mult, tot nu mai contează atâta vreme cât animalul moare. După moarte, cât mai contează suferinţa din timpul unei vieţi care nu mai există?
   Pentru om, suferinţa animalului contează doar în măsura în care este de faţă când animalul suferă, în sensul că îi provoacă lui însuşi o suferinţă morală, fie că el este cel care a provocat suferinţa animalului, fie că doar asistă la suferinţa şi moartea animalului. Dacă nu este de faţă, omul nu suferă moral, decât doar dacă el este cel care i-a cauzat, indirect, moartea. Şi asta numai într-o oarecare măsură. Dacă nu este vinovat moral de moartea unui animal, omul nu suferă. Căci dacă ar fi aşa, ar însemna ca viaţa omului să fie o necontenită suferinţă.
   Oamenii însă nu ucid numai animale ci şi semeni de-ai lor. Războaiele şi condamnările la moarte sunt împrejurări în care oamenii ucid oameni. La fel ca şi în cazul animalelor, morala spune că nu trebuie să provoci suferinţă oamenilor sortiţi să moară. Unii sunt de părere că oricum omul este condamnat la moarte chiar din clipa când se naşte. Nu ştie când va muri, dar este sigur că va muri. La fel şi cu condamnatul la moarte: poate să dureze ani de zile până când sentinţa este pusă în aplicare. Aşa că deosebirea dintre moartea naturală şi moartea provocată prin condamnare nu este chiar aşa de mare. Este îngrozitor doar intervalul dintre momentul când condamnatului i se aduce la cunoştinţă că va fi executat şi momentul execuţiei. Îmi închipui că de obicei acest interval este foarte scurt. Dar mă întreb dacă sentinţa nu ar putea fi executată fără ştirea condamnatului: în somn, printr-un mijloc oarecare, de exemplu injectându-se un gaz letal în încăperea în care condamnatul doarme. Şi atunci mă întreb: dacă o viaţă se poate încheia fără suferinţă, oare tot ce contează este absenţa suferinţei în ultima clipă? O viaţă încheiată este ca şi cum n-ar fi fost?
   În războiul modern, oamenii ucid de cele mai multe ori fără să-şi vadă victimele, fără măcar să aibă informaţii despre identitatea şi uneori nici chiar despre însăşi existenţa lor. Cineva apasă pe butonul lansatorului de rachetă, şi racheta porneşte către ţintă pe baza unui program pus la punct dinainte sau făcând uz de tot felul de senzori care îi corectează traiectoria. Asta înseamnă oare că acţiunea celui care lansează racheta nu îi provoacă nicio suferinţă morală? Nu ştiu cum ar fi firesc, dar părerea mea este că nu, nu-i provoacă nicio suferinţă.
   Aceeaşi întrebare mi-o pun şi despre toate celelalte vieţuitoare pe care omul le ucide fie pentru a se hrăni, fie pentru a nu fi incomodat de ele. Uciderea unui câine care trebuie eutanasiat este mai dramatică decât uciderea unui animal inferior, de pildă a unei reptile. Cu cât animalul este mai inferior pe scara evoluţiei biologice, cu atât distrugerea sa este mai puţin traumatizată pentru autorul acţiunii.
   Mă întreb: oare aşa trebuie să fie? Cu ce este mai preţioasă viaţa unui câine decât viaţa unei insecte? Doar pentru că câinele este mai agreabil sau mai folositor nouă? Doar pentru faptul că are o inteligenţă superioară insectei? Viaţa în sine nu are oare nicio valoare?
   Aceeaşi întrebare mi-o pun şi în legătură cu oamenii? Viaţa unora dintre oameni are o valoare mai mare decât a altora? Viaţa unui mare savant sau a unui mare artist este mai de preţ decât viaţa unui om umil, bunăoară a unui cerşetor?
   Viaţa are oare o valoare în sine?”
   Deşi nu a fost niciun concurs, Doamna Ştefan a ales lucrarea mea ca fiind cea mai bună şi a citit-o în faţa întregii clase. Sper că nu a făcut-o ţinând cont doar de situaţia mea specială.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (45)*

Instabilitate

♥

   Tata nu a fost răspunzător pentru accident. Nimeni nu l-a învinovăţit pentru cele întâmplate, dar sunt sigur că şi-a tot derulat în minte filmul evenimentului, iarăşi şi iarăşi, la nesfârşit, şi şi-a reproşat, dacă nu altceva, măcar ora neinspirată de plecare în acea călătorie; şi faptul că m-a luat cu el, când foarte bine ar fi putut să nu se lase înduplecat de rugăminţile mele şi, dând dovadă de mai multă fermitate, să mă fi lăsat acasă. Dar cum putea să prevadă? Cum poţi ghici că un sinucigaş descreierat tocmai s-a pornit să gonească pe şosea şi şi-a pus în minte să-şi încheie socotelile cu viaţa trecând cu toată viteza, orbeşte, pe contrasens, şi năpustindu-se în prima maşină pe care destinul avea să i-o scoată în cale. Iar destinul i-a scos în cale maşina care rula pe banda a doua, puţin înaintea noastră. Sunt sigur că tata s-a considerat răspunzător că el a scăpat aproape nevătămat, în timp ce eu au am ajuns cum am ajuns. Dar ce ar fi putut să facă? La goana aceea nebună a sinucigaşului şi a maşinii proiectate de acesta către banda pe care circulam noi, orice reflex al tatei, oricât de rapid, nu i-ar mai fi fost de niciun folos... Eu, în orice caz, nu l-am învinovăţit niciodată. Toată lumea era de acord: cine porneşte la drum cu maşina dintr-un oraş într-altul îşi asumă un risc... Până la urmă, eram fericit că am scăpat cu viaţă şi că, în mare parte, în anii următori mi-am putut purta singur de grijă. Se pot imagina nenorociri mult mai mari. Dar tata pesemne că tocmai pe acestea le excludea din retrăirile sale, şi se învinuia pentru cea care se întâmplase.
   Aşa că, una peste alta, eram din nou pe scaunul din dreapta, alături de el, scaunul pe rotile încăpea fără dificultate, pliat, pe bancheta din spate, nu? — şi mă delectam cu priveliştea minunată care mi se derula prin faţa ochilor. Vedeam, ca şi altă dată, câmpurile de porumb şi de floarea-soarelui, care se întindeau cât vedeai cu ochii. Lăsându-mă în voia reveriilor, mi se părea din nou că toate se rotesc în jurul nostru, ca pe discul culorilor curcubeului, cu care Doamna Ştefan ne demonstra, stând în faţa clasei, că lumina albă este urmare a combinării tuturor radiaţiilor monocromatice. Cu condiţia să învârteşti discul destul de rapid. Dar în jurul nostru lanurile se învârteau suficient de lent pentru ca fiecare felie să-şi păstreze culoarea ei — verdele lanurilor de porumb, galbenul celor de floarea-soarelui, auriul ogoarelor culese de grâu şi de orz... Dar în jurul nostru câmpia care mi se înfăţişa privirii nu era decât o părticică din globul terestru, una minusculă, şi, dacă nu o vedeai astfel, în mişcare, cum o vedeam eu, poate că îţi dădea un sentiment de siguranţă — siguranţa terenului ferm, siguranţa că nu te ameninţă nicio catastrofă telurică, nicio înclinare sau cutremurare. Dar când totul se mişca în jur, îmi venea parcă să mă întreb cât era totuşi de sigură carapacea care ne susţine în imensitatea Universului. Prea departe privirea nu putea să ajungă. Auzisem spunându-se că un om, stând în picioare pe o câmpie întinsă, nu poate să vadă în jurul său, datorită curburii Pământului, decât pe o rază de cel mult douăzeci şi opt de kilometri. Orizontul. Douăzeci şi opt de kilometri? Foarte puţin, dacă stai să te gândeşti. La douăzeci şi opt de kilometri în jurul tău e un cerc imaginar. Totul e imaginaţie, totul e geometrie. Niciun cerc mai ferm nu-i de găsit nici dincolo de orizont, acolo unde privirea nu poate ajunge... Maşina rula cu viteză pe şosea, lângă mine tata conducea tăcut, ia Pământul în rotaţia sa poate că ne venea în întâmpinare, iar noi, până la urmă, poate că, cu toată relativitatea de care ne vorbea Doamna Ştefan, rămâneam în nemişcare, într-un punct suspendat în Univers. E adevărat că pojghiţa pe care ne ducem viaţa şi călătorim de colo până colo, litosfera, se sprijină pe straturi mai groase şi mai ferme, chiar dacă din ce în ce mai fluide către centrul Pământului. Dar străbătând cu gândul toată grosimea Globului, ajungeam, de partea cealaltă, din nou în spaţiu. Pământul însuşi plutea. Plutea în spaţiu, la voia echilibrului unor forţe insesizabile, a căror durabilitate nu o putea garanta nimeni... Deasupra noastră pluteau nori albi, la fel de frumoşi ca şi altă dată, doar că acum, în maşina în mişcare, nu frumuseţea lor era cea care mă tulbura, ci inconsistenţa. Vieţuiam pe o sferă a cărei consistenţă era la fel de îndoielnică ca şi a norilor. Era oare uniform câmpul magnetic? Era oare uniform şi stabil câmpul gravitaţional care îi asigura Pământului stabilitate pe traiectoria sa? Sau oricând Pământul putea să intre într-o anomalie, într-o capcană gravitaţională, şi totul să se încline, în ciuda miliardelor de ani de trecut fără mari catastrofe, pe care gândul se bizuia pentru a-şi găsi liniştea? Cât putea să dureze siguranţa?

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (44)*

Coridorul

♣

   I se părea neverosimil ca în casă toate să fie în picioare, neatinse şi la locul lor, şi totuşi casa să fie părăsită. Niciun război nu o năruise, niciun corp ceresc nu îi spulberase în cădere acoperişul şi pereţii; şi totuşi dinăuntru dispăruse chiar şi amintirea însufleţirii de odinioară. Dureros, îi veni din nou în minte gândul că poate şi ai lui erau plecaţi, pentru moment, împreună cu toţi ceilalţi, la o întrunire, undeva în oraş, peste străzi şi case şi scuaruri, atât de departe încât niciun zgomot nu ajungea dinspre acea parte a oraşului, şi acea parte îndepărtată o simţea dureros de necunoscută. Nici chiar gândul că ai lui plecaseră de fapt cu câţiva ani înainte ca Pământul să se aventureze nesăbuit în acea zonă Talbot XQ nu îl alina... Se gândea la zilele petrecute aici în casă şi i se părea că, în pofida a tot şi a toate, nicicând nu fusese mai fericit decât în acele zile. Iată, aici, în vecinătatea dulapului înalt cu vase şi cu cratiţe, era maşina de gătit pe care mama, draga de ea, subjugată de micile ei pasiuni, o neglija, găsind-o folositoare doar atunci când venea vremea de cafea. Şi vreme de cafea era mai tot timpul... Iovan căuta cu privirea pe tăblia albă de email a aragazului pete uscate de cafea picurată din neatenţie din ciocul ibricului în timp ce îl lua de pe foc şi se întorcea cu el către măsuţa de alături, unde aştepta ceşcuţa curată. Dar îşi spuse că mâna ei nu tremura de fapt niciodată, şi nici nu se arăta neglijentă când mânuia vasele; aşa că pete de cafea pe aragaz nu era de aşteptat să găsească; doar că mâna ei, aşa cum şi-o reamintea acum, avea acea moliciune fermă fără de care cărţile nu s-ar fi lăsat atât de docil ordonate pe velurul verde al mesei. Căci cum altfel ar fi putut face mama nesfârşitele ei pasienţe dacă nu pe o masă acoperită cu velur verde, nu?
   Era cumplit să priveşti cu aceiaşi ochi toate acele timpuri ale trecutului. Exista un echivoc al timpurilor şi încăperile din casă se dezvăluiau rând pe rând ca şi cum tocmai se lăsau descuiate după ce multă vreme până acel moment ar fi rămas încuiate, până în pragul uitării.
   Dacă nu se miră prea mult descoperind în camera de zi un loc atât de întins neocupat de nicio mobilă, fu doar fiindcă îşi aminti numaidecât că tatăl său îşi pusese în gând să-i cumpere un pian, şi deocamdată, până la creşterea veniturilor familiei, asta era tot ce putea face: să păstreze acel loc unde pianul urma să fie aşezat, cândva. De fapt acel loc, întins cum era, ar fi fost numai bun de joacă dacă situaţia lui ar fi fost una normală...
   Se gândi şi la doctorul Uzum şi la încurajările sale, care îl însoţiseră de-a lungul copilăriei şi adolescenţei. Iar dacă avea să dea curs într-un final îndemnurilor sale să-şi găsească o nouă identitate, ceea ce însemna desigur un nume nou, asta nu însemna că trebuia neapărat să renunţe la vechiul său nume de botez, nu?... Doctorul Uzum avea delicateţea să se abţină, în prezenţa mamei sale, de la orice critici la adresa fumatului şi a fumătorilor; atunci însă când Iovan împreună cu tata îl vizitau la cabinet, nu îl mai reţinea nimic să-şi exprime dezgustul pentru bărbaţii cu degetele îngălbenite de nicotină şi duhnind a tutun. Nu că mama ar fi fost în acea situaţie degradantă, să aibă degetele îngălbenite; nu de alta, dar mai tot timpul ţigara nu fumega între degetele ei, ci pe marginea scrumierei... De fapt doctorul Uzum nu se arăta niciodată cu adevărat dezgustat de ceva sau de cineva. Criticile sale luau forma unei revolte rezonabile şi cât se poate de constructive. Doctorul Uzum nu fusese niciodată nedelicat.
   Era acolo şi masa de care îşi apropia scaunul pe rotile, masa care era doar a lui, cel căruia la acea vreme încă nu îi trecuse prin minte să-şi ia numele de Iovan, cu acea mapă de lucru, pe care o primise în dar, din piele maro... dar pielea, de bună seamă, nu mai exista după Ziua Deşertului; se păstraseră doar foile aşezate teanc, ca şi cum niciodată nu ar fi fost prinse în chenarul mapei, doar că aveau marginile mai puţin îngălbenite, semn că îşi petrecuseră mult timp prinse în acel chenar: se vedea pe margini albul hârtiei de odinioară, de pe vremea când soarele nu fusese bolnav şi visările curgeau în matca lor. Altminteri însă foile erau complet goale, ca şi cum cel care acum se chema Iovan n-ar fi făcut niciodată vreo însemnare în timpul leneşei vacanţe mari. El însă ştia prea bine că făcuse asemenea însemnări, doar că acestea nu rămăseseră la vedere. Negreşit se păstraseră caiete de-ale lui în sertarul mesei, sau pe rafturile de jos ale etajerei de alături. Iovan îşi aminti că etajera era umplută cu cărţi şi cu alte lucruri de-ale sale doar primele trei rafturi, până unde el putea să ajungă întinzând mâna de pe scaunul său pe rotile; în timp ce pe rafturile din jumătatea de sus a etajerei mama aşezase bibelouri şi vaze şi ulcioare, împreună cu fotografii înrămate; asta fusese grija ei, să dea lucrurilor un aspect de normalitate — tocmai ea se gândise la normalitate...
   Între bucătărie şi camera de zi exista un coridor lung şi întunecat. Păşind în el, Iovan avea — atunci, în copilărie — senzaţia că părăseşte locuinţa, iar apoi, când se apropia de capătul celălalt, şi coridorul începea să se lumineze din nou de la lumina din camera de zi, avea senzaţia că reintră în locuinţa lor. Nu pricepuse niciodată până atunci rostul acelui coridor. Abia acum găseşte explicaţia: coridorul ocolea odaia doamnei Lucaci, locuinţa ei alcătuită din acea unică odaie. Doamna Lucaci trebuie să fi fost cândva menajeră, dar de fapt lor nu le era nimic altceva decât vecină şi nu avea nicio obligaţie faţă de ei sau faţă de alţi vecini din curte; odaia avea o singură fereastră şi o singură uşă, care dădeau amândouă în aleea din curte. Locuinţa lor avea o intrare dosnică, în fundul curţii, în apropiere de cuşca rămasă astăzi fără câine, unde el fusese o dată fotografiat, cu toba de gât, cureaua trecându-i pe după ceafă, şi un bărbat voinic şi destul de în vârstă stătea ciucit alături de el spre a-i arăta de bună seamă că îi este oarecum egal. Acel bărbat nu putea să fi fost altcineva decât doctorul Uzum, iar ceilalţi din grupul în mijlocul căruia se afla nu puteau să fie alţii decât mama, tata şi alte câteva rubedenii care apoi au dispărut din viaţa sa. De doamna Lucaci îl leagă o colaborare care o amuza atât pe ea, cât şi de mama sa: Alexandru, cu vederea lui bună de copil, avea obligaţia ca din când în când, ori de câte ori bătrâna avea trebuinţă, să-i treacă aţa prin urechea acului şi să-i dea apoi acul pentru ca ea să-şi vadă de cusut mai departe la ceea ce începuse. Pe Alexandru nu îl interesa în niciun fel ceea ce cosea doamna Lucaci dar era bucuros şi mândru să-i poată fi de folos. Mai important decât toate era însă, acum, faptul că dezlegase în sfârşit taina coridorului lung şi întunecos dintre bucătărie şi camera de zi. Doamna Lucaci îi apărea în amintire bătrână, aproape ştirbă, mereu îmbrăcată în negru şi zâmbindu-i în soare, plină de recunoştinţă pentru ajutorul pe care el i-l dădea. Uneori, crezând că lui îi face plăcere, îi împingea scaunul pe rotile afară în stradă şi îl lăsa acolo spre a se delecta observând „întâmplările străzii” — zicea ea.
   Pentru Iovan însă nu existau niciun fel de „întâmplări ale străzii”. Aştepta să fie luat de acolo şi dus înapoi în curte şi în livada lor cea răcoroasă.
   La un moment dat doamna Lucaci a dispărut din mica lor comunitate; şi el nu ştie nici astăzi cum şi în ce împrejurări s-a întâmplat. Pur şi simplu doamna Lucaci a dispărut, pe vremea când toate erau încă normale şi la locul lor. Dispariţia doamnei Lucaci s-a încadrat în limitele firescului...

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

APEL

Mă poate ajuta vreun american cunoscător al limbii române şi cu înclinaţii literare, în revizuirea unui text în engleză (17 pagini), pentru a-l propune unei reviste literare americane?

Marocco sau Ziua Deşertului (43)*

Fotografi profesionişti

♣

   Fuseseră alte timpuri.
   Cele mai multe evenimente, care aduceau cu adevărat ceva nou, se petreceau vara, la trecerea dintr-un an şcolar într-altul, în nesfârşita vacanţă mare, sub blazonul leneş al visărilor din minunatele dimineţi de iulie şi de august. Apăreau în revistele ilustrate pentru şcolari articole de vacanţă, pline de lene şi de reverie, iar în vitrinele chioşcurilor nu zăboveau prea mult timp. Le cumpărau, poate, colegii lui, poate colegii de la alte şcoli, pe care doar rareori îi întâlnea pe stradă, dar avea despre ei o reprezentare idilică; şi chiar şi atunci când îi întâlnea, constata că nu îi erau cunoscuţi, cei mai mulţi dintre ei, decât din vedere.
   Pentru Iovan era ca într-un joc cu „cald şi rece”, în care „cald” îi spunea inima sa, iar „rece” nu avea cine să-i mai spună; aşa că în preumblarea sa locurile cunoscute îi ieşeau în cale în virtutea întâmplării: ici zidul unei case care se lăsa recunoscută, vechi de când lumea, rămas nereparat şi sfărâmicios de umezeala anilor trecuţi... Colo un subsol unde ai fi zis că nu locuieşte nimeni, dar semne de vieţuire veneau dintr-acolo de la un televizor aprins, în faţa căruia nu se ştie cine stătea, şi dacă stătea cineva... Ceva mai încolo, în colţul scuarului plin de verdeaţă, o ţâşnitoare care, în ciuda caniculei, stătea secată de ani de zile; apoi o bibliotecă de cartier, în a cărei vitrină prăfuită stăteau expuse — meritul bibliotecarei — câteva romane groase, îngălbenite şi uzate, a căror glorie poate că murise pentru publicul larg, dar dăinuia încă în inima celor care nu renunţau cu una, cu două la literatura pe care o iubiseră nu cu mult timp în urmă; Iovan îşi aminti de o doamnă încă tânără, în doliu, care, de bună seamă impresionată de scaunul său pe rotile, se oprise lângă el în timp ce se uita în vitrină şi, prietenoasă, îl întrebase dacă îl poate ajuta cu ceva...
   Câţiva ani mai târziu acea femeie îndoliată fusese ştearsă de pe faţa pământului, laolaltă cu toţi ceilalţi. Asta, doar dacă nu dispăruse şi ea înainte de Ziua Deşertului, aşa cum dispăruseră Mara şi părinţii săi în acea explozie de la benzinărie. Doamna în doliu se interesase cu ce îi poate fi de ajutor, acolo, în faţa vitrinei prăfuite a bibliotecii se cartier... Doamna Ştefan, în stilu-i categoric, declarase în faţa clasei: N-am să fiu niciodată de acord că copiii trebuie să plătească pentru faptele părinţilor! Asta e o prostie şi o nemernicie! Fiecare om trebuie să aibă dreptul să-şi trăiască propria şansă, care n-ar trebui să depindă decât de ceea ce i se poate imputa celui în cauză. Oricâte fapte reprobabile şi oricâte atrocităţi s-ar fi comis în trecut, şi oricât s-ar încerca să mi se impună ideea vinovăţiei noastre pentru ceea ce au făcut cei din trecut, eu refuz să vă predau ceva în care nu cred!
   Cu toată inexistenţa ei, era o mângâiere pentru Iovan să se gândească acum la doamna aceea în rochie neagră de doliu, care se arătase dornică să-l ajute în faţa bibliotecii de cartier...
   Prin gardul înalt cu ochiuri de sârmă sărea în ochi culoarea cărămizie a terenului de tenis acoperit cu zgură. Lui Iovan sunetul mingii lovite de rachetă îi era prezent în minte mai mult ca oricând. Era linişte deplină, se auzea doar fâşâitul vântului târându-i pe la picioare hârtii vechi şi îngălbenite, şi în urechi îi răsunau sunetele mingiei de tenis lovite de rachetă. Oare aici venea cu mulţi ani în urmă să asiste la meciurile de tenis ale unora pe care îi simţea ca făcând oarecum parte din lumea sa? Ceva îi spunea că da.
   Peste spătarul băncii de la tuşă, din apropierea fileului, rămăsese aruncat un prosop. Ploile şi zăpezile care căzuseră peste el se uscaseră. Prosopul arăta de parcă ar fi fost aruncat acolo în după-amiaza zilei de ieri. Fileul în schimb deja începea să se destrame. Curgeau din el sfori cu capetele putrezite. Atârna de parcă ar fi fost îmbibat de apă; nu avea de unde să fie: era pur şi simplu — şi aici — lucrarea timpului.
   Dincoace de gard îi atrase atenţia o borsetă neagră care zăcea pe trotuar. Viaţa începuse cu tablouri de ansamblu şi cu proiecte mari şi importante; dar acum nu se mai susţinea decât prin detalii. Un detaliu era însăşi borseta neagră zăcând pe trotuar. Următorul detaliu ar fi scandalizat înainte vreme pe mulţi. Acum, fiindcă scandalizarea îşi pierduse orice sens, nu mai rămăsese decât gestul de a o ridica de pe jos. Următorul detaliu era că fermoarul se deschidea greu, semn că totuşi timpul înţepeneşte tot ce atinge. Următoarele detalii veneau din interior, şi dacă mai puteau jena pe cineva, cel jenat era Iovan însuşi atunci când descoperea în borsetă numeroasele carduri de credit ale unei persoane anihilate. Iar cine era persoana anihilată se putea vedea pe un alt card, cel de identitate. Iovan avea, iată, în faţa ochilor poza unui bărbat de treizeci şi nouă de ani, cu o faţă slabă şi inexpresivă. De aici încolo detaliile încercau să recompună un tablou de ansamblu şi o nouă perspectivă, deşi de astă dată perspectiva era asupra trecutului: era acel bărbat de treizeci şi nouă de ani o persoană cunoscută? Nimeni nu era cu adevărat inexpresiv dacă erai dispus să faci uz de toate rezervele tale de empatie. Îşi aminti cum tatăl său îl încuraja, sau mai degrabă se încuraja pe sine însuşi, să găsească în fiecare om trăsături asemănătoare cu ale sale, acea înrudire de peste generaţii, cum îi plăcea lui să spună, care să-i apropie pe oameni unul de altul. Neîndoielnic, tatăl său îşi făcea iluzii; dar, dacă avea conştiinţa iluziei, cu siguranţă asta nu îl stingherea. A examina însă cu multă atenţie, uneori chiar cu lupa, fotografii mai vechi sau mai noi era o practică, din câte ştia, străină tatălui său, şi cu atât mai străină mamei, dar Iovan o găsea incitantă, deja de mai mulţi ani. Pentru Iovan, cel mai captivant dintre toate era să compare fotografii din tinereţe ale unor cunoştinţe, bărbaţi sau femei, cu chipurile lor prezente. Încerca să descopere tinereţea pe feţele lor azi îmbătrânite. Şi niciodată nu ieşea în pierdere. Cu perseverenţă şi cu un dram de inventivitate se puteau ghici trăsături de caracter între timp atenuate sau estompate de vârstă; se puteau reconstitui gesturi repezite proprii tinereţii, înlocuite între timp de o anume lentoare resemnată, pe care în ceasurile noastre îngăduitoare o numim cumpătare... Nu-i aşa, Iovan?
   Ai timp destul... Tot timpul din lume.
   Bunăoară, bărbatul a cărui poză o priveşti acum...
   Cu cine putea să semene?... Cu nimeni? Chiar cu nimeni? ...
   Cu ce se ocupase? Sigur că nicio poză din lume nu oferă indicii despre profesiunea unui om. Dar dacă borseta îi scăpase din mână în preajma acestui teren de tenis, să însemne asta oare că omul acela avea vreo legătură cu tenisul?... Iar dacă nu jocul de tenis, ce altă treabă îl adusese în preajmă înainte ca Perdelele de Lumină să-l anihileze?... Popa — citi Iovan pe cartea de identitate — un nume ca atâtea altele. Popa Alexandru — acelaşi prenume cu al său... Numele: detalii — milioane de detalii — ale unui tablou de ansamblu care din real devenise o ficţiune. Dar, orice s-ar fi întâmplat, într-un fel sau altul numele nu se pierdeau: le puteai cuprinde cu gândul — rămâneau înscrise undeva, în bazele de bate ale birourilor de evidenţă a populaţiei, în memoria unor calculatoare care, chiar dacă nu mai funcţionau, se puteau reactiva de la o zi la alta profitând de un moment prielnic. Iar cărţile de identitate, dintr-un material plastic rezistent, erau făcute să dureze, poate chiar sute de ani. Era ca şi cum cei ce concepuseră sistemul avuseseră în vedere un viitor sumbru... Cândva îl amuzase ideea că ar putea colinda lumea interesându-se de cei născuţi pe 23 aprilie. Să vadă ce trăsături comune cu ale sale ar putea descoperi la ei, ce ar putea avea în comun biografiile celor născuţi în aceeaşi zi. Popa Alexandru era născut pe 14 iulie; în câteva zile avea să fie a doua oară când roata calendarului astral avea să treacă prin 14 iulie. Şi sărbătoritul avea să lipsească. Pentru a doua oară. Şi toate celelalte absenţe în calendarul astral urmau să vină. Iovan privi atent chipul din fotografie. Trăsăturile bărbatului de treizeci şi nouă de ani parcă nu îi erau tocmai necunoscute. Aducea cu un coleg de-al său de clasă, Marius, doar că vârsta nu se potrivea; ar fi trebuit să mai adauge câţiva ani la vârsta lui Popa Alexandru ca să ajungă la vârsta lui Marius; şi atunci Iovan ar fi putut să reconsidere posibilitatea ca el şi Popa Alexandru să fi fost totuşi, cândva, colegi de şcoală. Câţiva ani nici nu mai contau prea mult. În definitiv, nu conta prea mult nici o diferenţă de mai mulţi ani. Erau detalii care începeau să se piardă în tabloul general. Şi dacă era să faci deducţii, se putea presupune că anomaliile câmpului magnetic aplatizau totul. Se nivela şi relieful câmpului gravitaţional; şi chiar dacă ar mai avut cine să se plângă de dezordine, nu ar fi trebuit să o facă, pentru că aplatizarea făcea să dispară tot ce fusese rău şi tot ce continuase rău; aplatizarea făcea vizibil tot ce era veşnic şi bun; gândindu-se în urmă, Iovan găsea că ceea ce le spusese Doamna Ştefan în acel unic an cât le fusese profesoară, li se potrivea acum tuturor colegilor, chiar şi celor care pe vremea aceea păruseră că nu iau în serios aspectele grave ale vieţii. Funeraliile — o constatase după aceea chiar şi la înmormântarea Doamnei Ştefan — nivelau şi ele într-un fel, şi, dincolo de formalităţile obligatorii, scoteau ce era mai bun în oameni. Se gândi la fotografiile de grup care se făceau la absolvirea liceului; fotografii care nu erau posibile decât adunându-i pe toţi laolaltă, fără nicio constrângere; şi dacă Iovan nu venise în ziua convenită, fusese doar fiindcă nu dorea, şi niciodată nu dorise, să ocupe un loc central cu scaunul lui pe rotile, neavând, considera el, alt merit decât scaunul pe rotile; dar pe de altă parte, era de la sine înţeles că genul acela de fotografii nu puteau fi falsificate; căci retuşul — cel care efectiv se practica de către fotografii profesionişti — putea fi considerat orice, numai falsificare nu... Aşa că Iovan ar fi putut să caute peste tot şi să-şi procure asemenea fotografii, cu ai lui, cu alţi absolvenţi, grupaţi sau nu, dintr-o perioadă a vieţii sau dintr-alta: albume cu chipuri de oameni, pe care să le aducă la casa lui din supermarket, să-şi încropească acolo o încăpere specială: sala albumelor. Era un lucru cunoscut: fotografii profesionişti nu luau chipurile umane la întâmplare, ci se mândreau că le găsesc pe cele mai reprezentative. Dar cum ar fi putut pretinde că unele sunt mai reprezentative decât altele? În realitate le omiteau pe cele lipsite complet de un anume exotism. Nu se puteau abţine, desigur. Dar adevărata desfătare o prilejuiau chipurile cu adevărat comune, care lăsau anevoie să li se ghicească preferinţele, înclinaţiile, plăcerile ascunse; cu toţii însă, fără excepţie, oamenii aveau ceva de oferit. Iovan îşi aminti de o expoziţie de fotografie. Îşi aminti de rampa de acces pentru persoanele cu dizabilităţi, care era ea însăşi o operă de artă, îndeosebi prin curbura ei maiestuoasă, care, cu scopul de a-ţi oferi o compensaţie, te punea pe picior de egalitate cu restul vizitatorilor. La intrare, uşile de sticlă glisau tăcute într-o parte şi într-alta şi te trezeai în vestibulul scăldat într-o lumină difuză, înconjurat de bunăvoinţa oficialilor. Erau atât de drăguţi încât aproape că nu îţi venea să-l refuzi pe unul din ei când se declara deschis să-ţi ofere întregul său timp împingându-ţi scaunul de la un exponat la altul şi promiţând să te lase să te bucuri în voie de tot ce îţi poftea inima. Fiindcă într-adevăr aveai ce vedea în expoziţie. Nu doar acei copii surâzători, a căror lumină a ochilor niciodată nu rămânea nepusă în valoare de către fotografii profesionişti; dar la fel se întâmpla şi cu vârstnicii...
   Iovan îşi amintea cu plăcere de expoziţia de tablouri fotografice.
   ...În ochii vârstnicilor lumina se stinsese. Mocnită însă, rămăsese lumina latentă, în descoperirea căreia fotografii profesionişti se puteau asemui cu iscusiţii căutători de apă din deşert... Câţi erau ca ei, adevăraţi artişti? Poate mulţi. Era nevoie să iubeşti oamenii pentru a surprinde frumuseţea într-un obraz neras de bătrân, în pielea stafidită şi pământie, spre a surprinde ideea că la orice vârstă viaţa are ceva de oferit... Dar, în ciuda solicitudinii de care dădeau dovadă, Iovan se dispensa de tânărul oficial, sau de tânăra sa colegă, şi o pornea singur, împingându-şi scaunul, să viziteze parterul, de unde, pe o rampă construită încă şi mai măiestrit decât cea de la intrare, puteai ajunge la etaj, neratând nici fotografiile expuse pe traseul rampei însăşi, de un alb-negru admirabil îmbrăţişând tehnica clar-obscurului modern, intercalată cu tehnica supraexpunerii, unde lumina în care era cufundat subiectul te umplea de o satisfacţie adâncă şi de dorinţa tulbure să te contopeşti cu acea lumină; dar să nu scapi din vedere frumuseţea în sine a tuturor acelor chipuri. Şi nu numai de-a lungul rampei de acces la etaj, ci să nu scapi din vedere nici frumuseţea aşa cum se înfăţişa ea de-a lungul ferestrelor de la acel etaj, unde priveliştea asupra bulevardului Magheru, cu animaţia lui plină de tumult, se adăuga frumuseţii fotografiilor expuse. O doamnă tânără şi drăguţă, de o eleganţă pură şi sobră, care amintea de o stewardesă, se apleca spre el, toată numai zâmbet, şi, văzându-l pesemne înţepenit la fereastră, îl întreba cu o voce afectuoasă şi aproape şoptită dacă nu doreşte să fie împins mai departe, pentru a vizita în continuare expoziţia. Tânăra semăna oarecum cu Mara, şi privirea lui, ridicată spre ea, se vedea că o stânjeneşte într-o oarecare măsură; nu însă într-atât încât să-i şteargă zâmbetul drăgăstos de pe chip. Iar fotografii profesionişti, o parte din ei desigur, cei care aveau în expoziţie lucrări expuse, obişnuiţi cum erau să nu le scape nicio scenă cu adevărat semnificativă — şi expresivă —, stăteau cu aparatele foto gata-pregătite să surprindă momentul când bărbatul din scaunul pe rotile îşi va înălţa din nou capul spre tânăra aplecată spre el şi îi va accepta — sau îi va declina politicos — oferta. Iar dacă lucrurile se îndreptau inevitabil spre refuz, oricine putea înţelege, inclusiv fotografii profesionişti prezenţi, că existau motive întemeiate, sau cel puţin de înţeles, pentru un astfel de refuz. Vizitatorul avea dorinţa să rămână deschis oricărei alte relaţii de pe cuprinsul expoziţiei de portrete fotografice. Căci toate îl atrăgeau, chipuri imortalizate în fotografii şi deopotrivă chipuri vii ale vizitatorilor — cu toţii meritau să fie văzuţi, apreciaţi şi iubiţi...

♣

   ...Iovan strecură cartea de identitate a necunoscutului Popa Alexandru la loc în despărţitura de unde o scosese.
   În micul său cartier — Iovan îşi amintea acum — se închideau destule magazine pe durata vacanţei de vară, iar unele nu se mai redeschideau niciodată. Aşa avea să le regăsească peste mulţi ani, închise; iar peste încă şi mai mulţi ani abia dacă mai era capabil de reconstituiri, în care rolul primordial îl juca imaginaţia. Îşi amintea însă de un atelier fotografic, unde erau expuse în vitrină poze de grup cu absolvenţii de liceu, ca şi de la alte şcoli mai apropiate sau mai depărtate, iar Iovan se întreba cu nelinişte dacă el, cu scaunul lui pe rotile, înconjurat de atenţia colegilor şi a profesorilor, avea să fie obligat să ocupe un loc central în fotografie; ceea ce nu îşi dorea defel; ba chiar îl înspăimânta. Ca o uşurare a acelor zile blânde de uitare a tot şi a toate, atelierul fotografic era deja închis, cu obloanele trase, şi până şi firma de deasupra intrării dispăruse; şi Iovan se gândea, cu o undă de speranţă în suflet, că poate nu avea să-l găsească deschis nici la toamnă. Şi astfel avea să scape de îngrijorarea pe care i-o provoca nedoritul său loc central în fotografia absolvenţilor.
   Magnetometrul din preajmă era prăfuit, semn că nimeni nu îi mai ridicase capacul — semn, la rândul său, că nimeni din zonă nu se mai arăta preocupat, cel puţin pe durata vacanţei de vară, de capriciile câmpului magnetic. Ecranul era stins, orb şi epuizat de orice energie.
   Frizeria de alături se închidea şi ea în lunile de vacanţă, iar dacă cineva se gândea că în acele luni ar putea avea parte de distracţii, putea fi aproape sigur că pentru eventualele distracţii nu era neapărat necesar să se prezinte fercheş şi proaspăt tuns la distracţie; iar cei adulţi, care de fapt contau mai puţin în acele zile lâncede, nu mai găseau nicio satisfacţie în a se da pe spate, plini de importanţă, în scaunul bărbierului. Frizeria era exact aşa cum şi-o amintea dintr-o lună de vacanţă: închisă şi zăvorâtă, cu obloanele decolorate de soare, de parcă s-ar fi aflat nu într-un cartier al Bucureştiului, ci într-un port însorit la una din mările sudice ale lumii, în plin sezon mort.
   Închise toate, şi oblonite.
   Viţa sălbatică crescuse peste o portiţă de scândură — scândura era pe jumătate putrezită; cu siguranţă nu se mai putea deschide, iar Iovan socoti că ar fi fost indecent să încerce să rupă vrejurile de viţă şi să pătrundă dincolo de gard, într-o grădină care nu putea fi altfel decât lăsată în paragină; îşi amintea de existenţa ei vag, dar nu cu mai puţină plăcere. De altfel, peste tot în preajmă trebuie să fi rămas, ascunse ca nişte vestigii istorice, diferite obiecte mărunte care îi aparţinuseră lui şi îl însoţiseră de-a lungul acelor ani îndepărtaţi — anii copilăriei. Pur şi simplu nu aveau cum să fi dispărut. Un arc de la scaunul lui pe rotile îi sărise la un moment dat — îşi amintea şi asta — şi se rostogolise undeva pe jos, după ce Iovan făcuse o mişcare stângace aplecându-se brusc peste braţul scaunului; şi nimeni nu fusese lângă el să îl roage să se aplece după acel arc, în grădină, sau pe alee — nu îşi amintea exact unde se aflase în acel moment. Şi câte alte mici obiecte trebuie să fi rămas prin jur, acoperite de mâzga timpului, ca şi îngropate pentru totdeauna şi uitate, încât a le descoperi acum ar fi fost ca şi cum ai fi scos la vedere vestigii ale propriei vieţi. Cine ştie? Un pix aruncat, de care nu mai avusese nevoie, cândva, în anii copilăriei, sau doar agăţătoarea lui de oţel, care nu avea să ruginească niciodată, simple agrafe cu care îşi fixa foile, capace de marker, poate chiar întreaga lui cutiuţă muzicală, care la un moment dat — îşi amintea — dispăruse din casă; făcea să cânte un fragment din Cancan-ul lui Offenbach, care îi plăcea mamei sale, fără a o scoate din reveriile ei de deasupra cărţilor de joc întinse în şiruri sofisticate pe velurul verde al mesei, peste care continua să fumege ţigara lăsată în scrumiera din colţ.

♣

   Un zgomot continuu şi firav ajungea în stradă venind de la mică distanţă, dintr-un loc incert. Zgomotul îi aminti lui Iovan sâsâitul unui jet de apă ţâşnind împrăştiat dintr-un robinet prost închis sau stricat. Ceva însă nu se potrivea: de unde presiune într-o conductă de apă după atâtea luni de acalmie?
   Sâsâitul parcă nu mai era chiar sâsâit ci un fel de uruit nehotărât şi încăpăţânat, care se tot apropia de stradă, adunându-se şi prinzând contur.
   Iovan zări un obiect mic ţâşnind din curte. Iar când acel obiect traversă trotuarul pe la picioarele sale, era de-acum o maşinuţă–jucărie. Rotiţele de metal i se învârteau cu avânt zdrăngănind pe asfalt. Jucăria traversă trotuarul cu mare iuţeală de parcă ar fi avut o ţintă precisă, şi anume aceea de a se rostogoli de pe bordură în rigolă. Îşi atinse ţinta în următoarele clipe: se răsturnă cu zel sinucigaş şi ajunse în rigolă cu roţile în sus. O pereche de roţi continuară să se învârtească îndârjit în poziţia aceea nefirească.
   O vreme, Iovan nu îşi dezlipi ochii de la maşinuţa răsturnată.
   Poarta spre stradă, de unde ţâşnise maşinuţa, era deschisă. În curte nu se mişca nimic. Era umbră acolo. Aleea de la piciorul zidului ducea în fundul curţii şi se termina în zidul dosnic al unei case cu etaj. Din stradă nu se vedea mare lucru, dar odată intrat în curte, Iovan cuprinse cu privirea întreg zidul acela dosnic acoperit de viţă sălbatică de sus până jos. Sus, în colţul din dreapta, viţa lăsa loc unei ferestruici, una singură pe toată acea întindere verde, la o înălţime neobişnuită. În dreapta aleii era casa, iar în stânga o livadă surprinzător de întinsă pentru o zonă citadină. Bălării sălbăticite aproape că ascundeau trunchiurile copacilor. De zidul casei stătea rezemat un hârleţ de pe care rugina se scursese pe cimentul aleii. Tot de zid era rezemată o perie de măturat, cu coadă lungă, şi un făraş. Abia atunci observă Iovan iarba crescută din crăpăturile cimentului. Aşa-i când moare cineva şi lasă în părăsire livada şi aleea. La un moment dat merele şi prunele, prea coapte, cad pe jos şi încep să putrezească: atracţie pentru insectele despre care...
   ...nu se ştie dacă urmează să vină, sau nu.
   Pe o fereastră deschisă atârna în afară un capăt de perdea ca limba unei sălbăticiuni ucise la vânătoare. Canatul ferestrei stătea deschis în afară, peste marginea aleii, iar de ramă atârna un cârlig pentru fixarea ferestrei. Cârligul nu mai folosea la nimic: sub fereastră zăceau împrăştiate cioburi de sticlă peste care se aşternuse mâzga nisipoasă a ploilor uscate de secete.
   Era o stare de adormire şi de delăsare, care contrasta cu avântul şi cu prosperitatea de la început de secol. Mama sa ar fi ridicat spre el ochii nedumeriţi dacă i s-ar fi vorbit de avânt. Ar fi replicat de bună seamă: Dar cu reveriile cum rămâne? Puteai să treci să vezi măcar dacă am scăpat cu viaţă.
   Mama sa era doar aparent cufundată în reverie. În realitate avea mereu pretenţia să se facă ceva pentru ea. Poate că n-o spunea în mod direct, dar în sinea ei dorea mereu ca cineva să se gândească la ea şi s-o ajute.
   Fără doar şi poate exista o anumită confuzie.
   La data când s-a întâmplat, voi eraţi duşi deja de câţiva ani... de atunci, de la benzinărie.
   Ai să spui că eu oricum nu mă îngrijeam de nimic. Geamurile s-ar fi spart oricum. Relaţia ta cu doctorul Uzum era de asemenea ceva de unde eu eram exclusă. Eraţi doar voi doi implicaţi. Şi într-o oarecare măsură taică-tău.
   Nici de Mara nu m-ai întrebat nimic.
   Voi doi oricum nu mai locuiaţi aici. Ne vizitaţi destul de rar. Şi chiar dacă nu eram noi, tot ai fi trecut să vezi casa. Ştiu că erai ataşat de ea, chiar dacă n-ai trăit aici numai clipe fericite. Eu nu mi-am dat silinţa îndeajuns, ştiu.
   Poate că mi-ai făcut cel mai mare bine fără să-ţi dai seama. M-ai crescut fără să-mi cultivi simţul practic. Am rămas până astăzi convins că reveria e cea care contează. În definitiv la ce-i bună viaţa? Încropeşti, încropeşti, dar până la urmă pentru ceva anume, nu? Pentru ce?
   La capătul aleii dinspre zidul dosnic al casei cu etaj rămăsese o cuşcă de câine. Frunzişul atârna deasupra ei ca o draperie decorativă în aerul umbros. Cuşca avea o deschizătură rotundă, în faţa căreia zăcea întins peste cimentul aleii un lanţ cu zgardă la capăt. Pentru Iovan, era ceva străin de acest loc. Nici pentru mama sa n-ar fi fost altfel:
   Ştii bine că niciodată nu mi-am dorit să ţin animale în casă. Niciodată în viaţa mea n-am atins un câine. Mi s-a părut complet inutil. Nici nu sunt la curent cu ce s-a întâmplat în ultimii ani.
   Da, ştiu. După cele întâmplate la benzinărie. Câţiva ani casa a rămas nelocuită. Nu mi-aduc aminte s-o fi închiriat după... după ce aţi plecat, tu şi cu tata. De fapt, doctorul Uzum m-a sfătuit insistent să-mi găsesc o nouă personalitate. Şi asta fără nici o legătură cu ce s-a întâmplat.
   Da, probabil că nu-i uşor. Te simţi legat de toate cele vechi... Apropo, la cheiţa de la scrin ai să găseşti legat acelaşi şnur de lână alb cu roşu, ca de mărţişor, ţi-aduci aminte? Sunt sigură că ai să-l recunoşti.
   Iasomia trecuse deja. Arbustul era viu şi acum, şi locul şi-l aminti exact: la începutul aleii, spre poartă; astfel că mirosul lui, la sfârşit de mai, îl simţeai încă din stradă, mai ales pe înserat.
   Iovan îşi încordă auzul. Uruitul dezordonat al maşinuţei căzute în rigolă încetase. Venise momentul şi pentru asta.
   Venea un moment pentru orice lucru, şi aşa fusese dintotdeauna. Fusese un moment când căzuse de pe scaun, şi locul era chiar aici, în apropiere de fereastra cu geamul spart. Tatăl lui, cel atât de grijuliu, îl lăsase să cadă? Sau Iovan doar îşi imaginase căderea? Oricum, momentul acela trecuse de mult.
   Fusese un moment să-l asculte pe tatăl său când îşi exprimase nemulţumirea faţă de felul cum era alcătuită lumea. Şi în privinţa asta, ei doi erau de acord.
   Cu dispariţia noastră nu-i nimic nefiresc. Grotesc e doar faptul că pentru a ajunge în neant trebuie să trecem prin stadiul de cadavre. Şi asta mi se pare insuportabil.
   Destinul se înmuiase şi dorinţa le fusese îndeplinită: niciunul din ei nu trecuse prin stadiul de cadavru; se prefăcuseră în fum, acolo la benzinărie. Doar că şi Mara se prefăcuse în fum, deşi ea era atât de dornică de viaţă, şi nici nu îşi exprimase vreodată dezgustul de a trece prin stadiul de cadavru.
   Funeraliile de asemenea mi se par ceva dezgustător. O anumită ţinută vestimentară impusă, o anumită atitudine, de asemenea impusă, din partea celor îndoliaţi în conformitate cu ritualul, vorbe–vorbe–vorbe, mereu aceleaşi, mereu aceleaşi uzanţe, aceleaşi minciuni...
   Apoi venea momentul să-şi aducă aminte încă o dată de Doamna Ştefan. Pentru ea nu exista nimic dezgustător şi nimic nefiresc. O întreagă înţelepciune adunată într-o singură conştiinţă, o înţelepciune decentă şi fermă — asta era Doamna Ştefan. Cineva trebuie să-ţi fie alături, totuşi, la greu. Niciodată nu poţi să ştii cât e uzanţă şi cât e compasiune sinceră şi solidaritate. Nu vă sfătuiesc să respingeţi fără discernământ orice convenienţă. Întinsă în sicriu, Doamna Ştefan arăta la fel ca în faţa clasei, cu faţa ei osoasă, cu maxilarul puternic, palidă şi lipsită de zâmbet. Zâmbise prea puţin Doamna Ştefan. Dar, aşa cum înfăţişa ea lucrurile, nici nu prea existau motive să zâmbeşti.
   Apoi venea momentul să deplângă faptul că aici la intrare nu exista o rampă de acces; tatăl său se chinuia de fiecare dată să-l urce şi să-l coboare din treaptă în treaptă, încordându-se tot, încât Iovan îi simţea tremurul mâinii când apuca braţul scaunului şi îl lăsa pe următoarea treaptă, grijuliu să nu îşi zdruncine prea tare odrasla. Şi chiar dacă se întâmpla destul de rar, Iovan şi-l amintea şi pe doctorul Uzum punând mâna să-l ajute ţinând de celălalt braţ al scaunului; fără însă să se încordeze prea tare: doctorul Uzum era foarte puternic, chiar şi la vârsta lui înaintată.
   Venea momentul să-şi revadă fereastra cea dragă, lângă care aştepta şi acum vechiul lui scaun pe rotile, în timp ce el, pentru prima dată stând în picioare, vedea din nou livada dinspre interior, şi constata că se îndesise frunzişul, şi părţi din grădină vizibile înainte, acum nu se mai vedeau. Iar dacă în faţă avea coroanele copacilor, înseamnă că în spatele său trebuia să se afle masa... Şi chiar era acolo, ca şi neatinsă... Venea momentul să revadă rândurile sofisticate de cărţi de joc întinse pe velurul verde — pasienţele mamei; care pretindea că ghiceşte viitorul feciorului ei drag; şi nu-l ghicise deloc bine. Doar că într-adevăr, la cheiţa de la scrin era legat un capăt de şnur alb cu roşu; dar în sertare, ca şi cum altcineva s-ar fi mutat acolo între timp, lucrurile erau răvăşite şi necunoscute: ce altceva era de aşteptat decât ca oamenii să se perinde, şi stabilitatea în care crezuseşi o viaţă întreagă să se dovedească a fi o iluzie?
   Venea şi momentul ferestruicii înalte din zidul dosnic al clădirii învecinate. Vântul răvăşea frunzişul-perdea-decorativă, şi lui Iovan, copil fiind, i se năzărea că figuri mânioase de frunze şi corzi se trezesc la viaţă şi îşi mişcă dezordonat membrele, dând să apuce cu furie ceva şi ratându-şi ţinta: pudeli monstruos de mari, degeneraţi, sau poate urşi ridicaţi în două labe, sau animale preistorice, saurieni care n-au cunoscut niciodată cruţarea; dar, orice ar fi fost, ratau ţinta; şi asta fiindcă ţinta nu exista în realitate. Vântul nu dura prea mult şi de altfel nici nu avea cum să se stârnească în curtea aceea interioară, între ziduri; urşii se lăsau jos în patru labe, mânia li se topea, şi redeveneau blânzi, animaţi de o singură dorinţă: să se îndepărteze cât mai repede...
   Înălţimea neobişnuită a ferestruicii nu era totuşi chiar neobişnuită. Obiect al contemplaţiei lui Iovan cu mulţi ani în urmă, în copilărie, făcuse fel de fel de presupuneri despre ce fel de încăpere s-ar fi putut afla îndărătul ferestruicii. Dar niciodată nu se încumetase să se ducă şi să vadă cu ochii lui. În zilele ploioase, când rămânea singur acasă, îşi trăgea scaunul la fereastră şi stătea să privească, nemişcat, minute în şir. Ploaia hărţuia viţa de vie, monoton şi insistent până la plictiseală. Viţa sălbatică nu se sinchisea. Rămânea neclintită, şiroind de apă.
   Ferestruica de sus, veşnic închisă, nu îşi dezvăluia secretele.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.