♣
Tatăl său veni la căpătâiul lui şi îşi găsi un taburet să se aşeze. Fără să se arate mirat, îşi roti privirea în jur şi rosti cu o voce lipsită de entuziasm: „Văd că ai aici tot ce îţi trebuie, nu îţi lipseşte nimic.” Iovan dădu din cap, cumva la fel de trist şi el, şi îl întrebă: „Unde e mama? N-a venit cu tine?” „Nu — zise tatăl său. Mama ta n-a putut să vină. Poate data viitoare.” „Ce mai face mama?” îl întrebă Iovan. „E puţin întristată de ceea ce s-a întâmplat”, îi răspunse tatăl. Şi continuă: „I-am explicat că oricum s-ar fi ajuns aici. Fiindcă nimeni nu trăieşte veşnic. Iar dacă nu se mai nasc copii, asta se întâmplă. Era inevitabil.” Lui Iovan îi stătu pe limbă să-l întrebe: Dar de ce nu se mai nasc copii? Renunţă însă, fiindcă ştia ce îi va răspunde tatăl său: Oamenii ar fi îmbătrânit puţin câte puţin şi s-ar fi plictisit de viaţă. De mult mi-am imaginat şi eu toate străzile pustii. Toate oraşele şi casele şi toate luncile unde copiii băteau mingea, ţi-aduci aminte? Iovan se gândi că era — fusese — un ultim prilej să-l întrebe ce s-a ales până la urmă de cutia milei din copilăria sa. A sfârşit oare prin a accepta oferta preotului? Le-a povestit părinţilor despre cele întâmplate? Dar tocmai atunci începu să se lumineze de ziuă şi în jur ieşea la iveală tot mai mult spaţiu în raionul de mobilier din supermarket şi dincolo de el. Umbrele tavanului înalt plecau rând pe rând despărţindu-se cu părere de rău de îmbinările metalice — ceea ce el numise garguie; căci chiar asta erau, garguie; doar că nu mai speriau pe nimeni, ca în evul mediu.
Tatăl său plecase. Iovan se gândi că era bine să-şi păstreze locul de înnoptat fiindcă altfel n-ar mai fi ştiut, poate, unde să-l găsească data viitoare, taman în ziua când urma să vină împreună cu mama sa, aşa cum promisese. Dacă promisiune fusese aceea — Iovan nu era tocmai sigur. De asemenea, voise să-l întrebe ce mai ştie de Mara, dar scăpase prilejul şi nu ştia dacă avea să se mai ivească altul... Se făcu simţită o prezenţă în uriaşa hală a supermarketului: ceva zdrăngăni undeva în depărtare, un zgomot spart de vas de tinichea scăpat pe jos, şi Iovan se gândi numaidecât, ca într-o străfulgerare, la o neîndemânare din partea unui bătrân hoinar care se dezvăţase să mânuiască obiecte de uz casnic — un bătrân care în ultimii ani pierduse totul, familie şi cămin şi, adus de spate, ajunsese muritor de foame, aşa cum Iovan îl ştiuse în ultimii ani. Inima începuse să-i bată cu putere când, lăsând neatinse toate obiectele din jur care deveniseră ale sale, o luă la fugă în direcţia de unde venise zgomotul. Era acolo, într-adevăr, raionul obiectelor de menaj. Iovan se opri gâfâind în faţa unei etajere cu vase de metal, la piciorul căreia văzu zăcând o cană de aluminiu. Căzuse de pe raft? Era însă o cană mai degrabă veche, la fel ca şi pocalul de alamă pe care îl zări jos pe pardoseală, rostogolit, venind în atingere cu piedestalul etajerei. Să fi rămas oare acele obiecte de la personalul magazinului? Lui Iovan inima continua să-i bată cu putere în timp ce căuta cu ochii în jur. Un val de nostalgie îi umplu pieptul la gândul că bătrânul hoinar, bătând străzile, eşuase în tentativa sa de a schimba pocalul de alamă pe o pâine: toţi îl priviseră cu suspiciune — pe el, hainele lui ponosite, desaga din spinare, plină cu obiecte colţuroase care stârneau întrebări penibile şi până la urmă repulsie. Toţi se uitaseră cu neîncredere la pocalul de alamă din mâna sa neagră, înnegrită de vârstă şi de nespălare, şi se îndoiseră că era bună la ceva acea minge. Bătrânul dispăruse şontâcăind pe stradă în jos, cu pocalul lui alamă nevândut, şi în toţi acei ani ce trecuseră Iovan nici măcar nu se întrebase ce se alesese de el; deşi nu îl uitase.
Nu, nu era el nici de astă dată, aici în supermerket...
Sau dispăruse.
Începea o zi nouă, cu praf adus de vânt, şi cu nisip, care continua, încet-încet, să se aştearnă pe lângă roţile automobilelor tot mai îngropate, în rigole, la piciorul scărilor... Şi iarba creştea tot mai înaltă, buruienile se tot înălţau în voia lor, în plin centru, acum, în toiul verii... sau spre sfârşitul ei... Ce avea să se întâmple mai departe? Când aveau pământul şi nisipul să acopere totul? Era o simplă întrebare în plină domnie a apatiei, căci curiozitatea era deja de multe săptămâni literă moartă...
Şi totuşi, cum adică mama sa nu putuse să vină să-l vadă? Iovan nu îşi imagina să-şi fi găsit vreo altă îndeletnicire, mai captivantă; trebuie să fi fost acaparată tot de pasienţe, acolo unde se afla, cu reguli neschimbate, sau poate cu reguli noi şi cu cărţi noi — pasienţele care nici pe tatăl său, nici pe Mara nu îi fermecaseră, aşa cum îl fermecaseră pe Iovan. Cu toată siguranţa ei afişată, greşise în prezicerea viitorului. Niciodată nu dăduse niciun semn că ar tremura de teama vreunei prevestiri sumbre care să-i fi ieşit în cărţile pe care mâna ei moale şi ezitantă le aşternea pe masă, una lângă alta sau una sub alta; dar nici nu se arătase încrezătoare în viitor. Ea era — fusese — deasupra sorţilor, împăcată, cel puţin de la un moment încolo, cu oricare întorsătură a destinului. Nu îi ieşiseră în cărţi nici Ziua Deşertului, nici propria ei dispariţie, cu un an înainte.
Nu, nu se întâmpla cu el, aşa cum crezuse în primele zile de după activarea hidrocarbonului, să se obişnuiască încetul cu încetul cu noua faţă a lumii. Câteodată, în toiul nopţii, auzea, undeva la limita confuziei între zgomotul exterior şi cel venit din interiorul propriului său corp, vuietul unui avion de linie trecând la mare înălţime, ca o amintire de altădată, revărsându-şi peste toată întinderea de dedesubt vibraţia amplă şi constantă, ca o garanţie a bunei funcţionări a motoarelor. Alerga afară din supermarket şi, iată! apuca să vadă undeva deasupra nordului, pe cerul înstelat, luminile de semnalizare clipind scurt şi precis şi, chiar dacă nu mai auzea vuietul motoarelor, poate datorită depărtării, scânteierile luminilor erau certe. În definitiv, îşi spuse Iovan, nu văzuse imagini decât doar de la câteva camere web de pe faţa pământului. Ar fi trebuit să încerce mai multe, dar acum era prea târziu: deja de zile bune calculatoarele de la agenţia de ştiri LANS–Delta nu mai erau alimentate. Iată însă că unele linii aeriene încă mai funcţionau. Inima lui Iovan bătea cu putere în timp ce privea cerul. De atâtea ori călătorise şi el. Fiecare detaliu îi era familiar. Pasagerii, răsturnaţi pe spetezele fotoliilor, dormitau acolo sus, într-un interior luminat şi confortabil, unii se uitau, probabil, fără prea mult interes, jos pe hublou în timp ce avionul trecea peste aceste ţinuturi de tranzit, peste ţări de tranzit, şi poate că nu li se părea nimic neobişnuit să vadă ţările de tranzit înveşmântate în beznă, fiindcă de unde veneau ei era plin de lumini şi acolo unde trebuiau să ajungă îi aşteptau de asemenea lumini, aşa că restul pământului n-avea decât să doarmă... Numai că scânteile de lumină pe care le zărise Iovan pe cer nu mai părăseau de minute bune locul suspendat de deasupra nordului. Scânteile erau clipit, şi clipitul trebuie să fi fost al unei stele.
Rămase afară în noapte încă o jumătate de oră, cu privirea aţintită la aeronava-stea, care clipea în acelaşi loc.
*** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
