♠
Polii magnetici trebuie să se fi deplasat iarăşi, sau să fi fost în curs de deplasare. A câta oară în istoria tumultoasă a pământului? specia umană nefiind până acum prezentă la vreuna din ele... Iovan ar fi trebuit să simtă — şi oricine ar fi simţit în locul lui — atracţia necompensată. Dezechilibrul, pe care câmpul magnetic îl crea pretutindeni pe faţa pământului.
Dezechilibrul, sigur că da...
Repercutat în dezorientarea fluturilor de noapte zburând să întâlnească lumina înşelătoare şi să piară. Se asemăna pe undeva — în stranietate — cu extazul tatălui său stârnit de săritura stranie a calului pe tabla de joc. Atracţia gravitaţională spre străfunduri incerte, ca pe clinul fără de sfârşit al unui deal, când nu te poţi împotrivi coborârii despre care nu ştii — şi nimeni nu ştie — cât va dura şi unde se află firul văii către care te trage.
De fapt, oamenii poate că nu fuseseră atenţi cât timp... cât timp avuseseră timp la dispoziţie să observe şi să tragă învăţăminte. Dezechilibrul însă era tot mai prezent. Ţiuitul urechilor şi ameţeala erau simptome care ar fi trebuit să trezească bănuieli că ceva s-a dereglat şi au început să prevaleze aparenţele. Oamenii nu aveau obiceiul să se întrebe unul pe altul, iar cei ce deja deveniseră conştienţi se jenau să vorbească, de teamă să nu treacă drept panicarzi sau obsedaţi. Mergeai ce mergeai pe strada pustie, şi strada părea să se încline şi să se tot încline. Te aşteptai ca tencuiala să înceapă să se desprindă...
Tencuiala...
Să se desprindă şi să cadă bucăţi de pe clădirile înalte. Împrejurimea se învârtea cu tine, în genunchi simţeai slăbiciunea, şi ochii îţi fugeau instantaneu în căutare de puncte de sprijin. Dar nimic nu părea să mai fie stabil. Doar aparenţe. Nu trebuia să-ţi mai imaginezi că într-o zi anume totul se va răsturna cu susul în jos. Lumea se îndrepta pas cu pas spre dezechilibre. Prin natura lucrurilor Iovan avea de a face tot mai des cu alunecările spre pierderea echilibrului. Avea momente când i se părea că reconstituirea mintală a tot ce existase cândva era doar o chestiune de exerciţiu şi de voinţă. Şi de iscusinţă, neîndoios. Nu degeaba mama lui îşi petrecuse atâta vreme la masa acoperită cu velur verde, făcând pasienţe.
Verdele...
Dar avea verdele vreo legătură cu semnificaţia combinaţiilor de cărţi? Mama aşteptase ceva de la acele pasienţe, sau doar se lăsase în voia Hazardului? Presimţind, aşteptase să vadă cum se schimbă ordinea lucrurilor. Şi cine pe cine influenţează. Sperase să se întâmple o minune cu fiul ei. Sperase să-l vadă sosind într-o bună zi acasă pe picioarele lui, zâmbindu-i vesel încă din uşă, şi ea la rândul ei să-l întâmpine zâmbindu-i vesel şi, îmbrăţişându-se, să tragă amândoi concluzia de atâta timp aşteptată: că tot răul a rămas undeva în urmă şi de-acum încolo îi aştepta o viaţă lipsită de neprevăzut... Mama era izolată în lumea ei, şi Iovan de asemenea, într-o altă lume. Fiecare cu lumea lui. Mama era ca de obicei aeriană, căci dacă ar fi fost implicată, ar fi ajuns să afle că toată lumea era preocupată de distorsiunile câmpului magnetic al pământului, că toată lumea era cu ochii pe afişajele aparatelor de măsură, urmărind cu sufletul la gură tremurul cifrelor verzui care în fiecare zi afişau o nouă tendinţă: erau stâlpişorii aceia de pe străzi, pe care erau montate aparatele de măsură...
Iovan îi căută cu privirea în timp ce trecea pe stradă.
Magnetometrele aveau capacul acela pe care trebuia să îl ridici pentru a vedea afişajul. Mulţi o făceau pe vremuri în timp ce treceau pe stradă, dar era greu să judeci după feţele impenetrabile dacă erau speriaţi de ceea ce vedeau, sau nu le păsa. Incertitudinea se instala ca un preambul al indiferenţei. Stâlpişorii erau vopsiţi în gri, iar capacele aparatelor în verde. Rostul lor era să nu lase praful străzii să se aşeze pe sticlă, sau poate că lumina soarelui ar fi viciat indicaţiile... Dar capacul pe care Iovan îl ridică arăta ceva cu totul anapoda.
Nu mai erau aparatele de care îşi aducea aminte: sub capac se dovedi a fi o gaură întunecată, în adâncul căreia ceva albicios îi aminti vag şi în acelaşi timp dureros de lumea de odinioară: era un coş de gunoi. De fapt asta era. Şi regretă nespus că până atunci nu luase în seamă ceea ce oamenii lăsau în urma lor — acele vestigii ale vieţii cotidiene, resturile vieţii lor lipsite de glorie dar — abia acum îşi dădea seama — cu nimic mai prejos de vestigiile istoriei. De fapt nu era prea clar de ce oamenii se arătau fermecaţi de istoria veche, de istorii mai vechi, ba chiar de începuturile istoriei, şi nimeni nu era... sau prea puţini erau interesaţi de cele întâmplate ieri sau alaltăieri, sau săptămâna trecută... Acum iată că trecuseră zile multe la număr, cu siguranţă luni de zile...
Luni de zile?... Lui Iovan încă nu-i venise ideea să cerceteze coşurile de gunoi fixate de stâlpi; căci ceea ce ar fi putut găsi acolo, negreşit i-ar fi dat un indiciu despre preocupările oamenilor în ajunul Zilei Deşertului. Ar fi fost ca şi cum ar fi citit ziarul, cu toate ştirile mărunte ale zilelor trecute şi ale zilei în curs. Erau multe resturi acolo, în coşul de gunoi — se zăreau albicioase sau îngălbenite, deformate de ploile căzute în lunile trecute. Le văzu pe toate grămadă pe trotuar după ce desprinse coşul din colierul metalic care îmbrăţişa stâlpul şi îl răsturnă cu gura în jos la piciorul stâlpului. Unele rămăşiţe trebuie să fi fost chiar din dimineaţa de atunci, înainte să se întâmple, în timp ce altele veneau pesemne din zilele precedente. Îi veniră în minte gesturile mărunte ale trecătorilor trecând grăbiţi prin dreptul coşului de gunoi, dimineaţa devreme, apropiindu-se de staţia de autobuz care se afla câţiva paşi mai încolo. Pentru ei coşul de gunoi era recipientul care îi ajuta să se descotorosească de flecuşteţele inutile care li se iveau în mână în timp ce se grăbeau spre serviciu. Altfel, nu-i dădeau nicio atenţie. Nici lui Iovan nu îi dădeau nicio atenţie pe stradă şi era totuşi o mare bucurie să vezi că nimeni nu găsea nimic neobişnuit să întâlnească în drum spre serviciu un om şezând într-un scaun pe rotile, care nu avea nimic de făcut, decât să privească în jur, nemişcat în mijlocul trotuarului, când magazinele încă nu se deschiseseră toate, iar geana zorilor încă nu începuse să decoloreze cerul întunecat de deasupra oraşului...
...Iovan se lăsă în genunchi lângă grămăjoara de gunoaie risipite pe trotuar, la piciorul stâlpului. Nu era prea mare. Nu apucaseră să se strângă prea multe resturi în ziua aceea...
...Era acolo un peticuţ de hârtie pătrat, străpuns în mijloc şi ghemotocit, murdar un pic în jurul rupturii de pastă albastră de la un pix care probabil cursese în buzunar. Dând la o parte resturile, dădu de o etichetă colantă lipită pe celofanul rămas de la un pacheţel de curmale, marca Yokin, de care Iovan nu auzise niciodată. Dar câte nu rămăseseră nedescoperite! Mai erau câteva şerveţele simple, care nu se putea ghici la ce fuseseră folosite. Şi multe alte resturi, printre care şi o coajă neagră şi rigidizată, de formă neregulată, care poate fusese cândva o coajă de portocală — greu de ghicit. Iovan le luă în căuşul palmelor, atâtea câte se nimerită şi îşi apropie faţa de ele. Ceva printre toate acelea îi mirosi a garoafă veştedă, un miros pe care dintotdeauna îl detestase, asociindu-l cu ceremoniile de înmormântare la care se întâmplase să ia parte încă din copilărie. Mama îl ferise, atât cât putuse, de mirosurile care îl deprimau, ca şi de imaginile apăsătoare, dar prea mult nu putuse totuşi să facă pentru el.
...La înmormântarea Doamnei Ştefan, un coleg îi împinsese scaunul pe rotile în mijlocul convoiului mortuar, pe stradă, şi el le simţise solidaritatea şi în acelaşi timp compasiunea pentru profesoara dusă, în urma căreia mergeau. Mirosul de garoafe îl întorsese pe dos în timp ce asistase la începutul slujbei, în capelă, lăsat singur, în scaunul său, în dreapta uşii deschise... Îl duru propria sa reticenţă din trecut faţă de cei ce mureau, când morţii înşişi, se izolau, cel puţin atâta vreme cât mai rămâneau, în chip de cadavre, la vedere — se izolau, sau poate erau izolaţi, într-o lume în interiorul căreia era periculos şi de rău augur să pui până şi un singur picior. Îl duru reticenţa sa de atunci şi îşi dori să nu fi existat acea cortină nemiloasă între cei vii şi cei morţi, ţesută din superstiţii şi din idei preconcepute, şi din rea-credinţă, dar nu mai puţin înfricoşătoare. N-ar fi trebuit să-i fie frică niciodată, şi participarea sa la ceremoniile de înmormântare să fi fost mai detaşată şi mai plină de seninătate dacă s-ar fi putut, şi nimeni să nu fi considerat că morţii pleacă de pe această lume stăpâniţi de invidie pentru cei rămaşi.
...Doamna Ştefan le lăsase, la lecţiile ei, tot ce avusese mai bun în ea, şi chiar dacă acum, moartă fiind, zâmbetul i se ştersese de pe faţă, rămăsese cumva solidară cu ei... Pentru toţi, lumea în care trăiau trebuie să fi fost una în care fiecare să dorească să se izoleze la un moment dat, după pofta inimii care înceta să bată; o lume curată — aşa o văzuse Iovan — precum deşerturile de pe planeta Marte, cu văile lor largi cât mările de pe Terra, peste care soarele se ridica în fiecare zi scoţând din întuneric nesfârşitele nisipuri turcoaz-aurii, a căror răceală nocturnă se putea confunda cu umezeala nopţii. Într-un asemenea peisaj nu putea exista nostalgia vieţii pierdute fiindcă viaţa pierdută trebuie să fi fost la fel de plină de farmec ca şi viaţa vie, şi de indistinctă de ea. Puteai să-i ceri cuiva iertare că l-ai lăsat să aştepte nu cinzeci de ani, ca în acea piesă, ci un mileniu, sau două, sau oricâte milenii, şi acolo, în mijlocul nisipurilor unde răcoarea se confunda cu umezeala, nu se mai schimba nimic; ziua marţiană era foarte apropiată ca lungime de ziua terestră — în zori turcoazul nopţii devenea auriul roz-portocaliu al dimineţii. Ar fi fost totul ca o încununare a duhului blândeţii, dacă n-ar fi fost timpul. Căci pe acele meleaguri siderale nicicând nu dictase violenţa, nicicând nu zăngăniseră armele şi nu izbucnise furia exploziilor. Şi nici timpul nu anulase de fapt duhul blândeţii ci doar îi întinsese înainte capcana plictiselii. Când aveai înaintea ta veşnicia nisipurilor, îmbătrânirea şi aşteptarea nu mai contau...
♠
Coşurile de gunoi, pe străzi, erau vopsite în verde, şi Iovan până acum nici nu le observase culoarea. Mai nimic nu rămăsese în ele? Mai nimic? Pe Calea Victoriei, unde atât de mult îl aşteptaseră dragele manechine, desprinse coşul de pe trotuarul unde stătea de atâta vreme Robert, cel cu sacoul lui perfect, prins cândva la spate cu cleme.
Potrivire perfectă...
Acolo desprinse coşul de gunoi vopsit în verde, încă nou şi acum, după atâtea luni, fără a mai socoti şi lunile sau anii dinainte, şi îl răsturnă acolo, la marginea trotuarului, lângă bordură, unde crescuse un pomişor pipernicit, de un soi incert. Vântul nu sufla astăzi, şi în grămăjoara de resturi învechite şi udate de ploi care nu mai avuseseră de ce să fie nimicitoare după acea zi, recunoscu aceleaşi semne ale trecutului. Păhărele de plastic, din care oamenii băuseră cafea şi cenuşă... nu, poate nu cenuşă, poate cenuşa se adăugase în ultimul timp deşi nu se mai arsese nimic, şi prin atmosfera lipsită de păsări călătoreau seminţe înaripate cărora le era totuna pe ce palmă de pământ sălbăticit aveau să aterizeze; şi mai erau în acea grămăjoară şerveţele vechi, ca peste tot, vechi de tot, şi chiar şi un ceas de mână, care de bună seamă stătuse şi devenise nefolositor înainte să vină ora; nu mai arăta nimic ceasul de mână, decât că energia se epuizase de mult, iar timpul dintre două evenimente luate la întâmplare devenise inutil de lung, şi ieşise până şi de sub tutela Hazardului.
Îşi aminti cum îi făcuseră silă oamenii, unii dintre ei — câţiva —, şi se mustră cu amărăciune: cum de putuse să aibă asemenea sentimente, când ei meritau, toţi, dacă nu altceva, măcar înţelegerea sa. Toţi. Fiindcă toţi se părea acum că nu se putea să nu fi avut şi ceva pentru care să merite, dacă nu altceva, măcar compasiunea din perspectiva Hazardului. În sfârşit, lumea ajunsese aşa cum ar fi trebuit să fie dintotdeauna: fără răutăţi, fără trădări, fără crime; nimeni nu mai putea face niciun rău, nimeni nu mai avea de suferit de pe urma răului; deşi, aşa cum regulile jocului de şah, după spusele tatălui său, erau veşnice şi neschimbate, la fel şi regulile binelui şi ale răului nu puteau fi anulate. Şi binele, şi răul erau independente de prezenţa oamenilor, atât doar că erau acum ascunse...
Iovan îşi aminti că după atacul terorist, întorcându-se de la înmormântarea alor săi, căutase cutia de şah, o golise de piese, şi aruncase piesele... Astăzi îi era imposibil să mai înţeleagă raţiunea gestului său; atât doar că piesele, se gândi, trebuie că ajunseseră undeva; fără a fi indestructibile precum regulile jocului, erau totuşi făcute să dăinuie; şi ele trebuie că zăceau undeva, îngropate sub mormane şi dealuri de alte resturi descompuse de ani de zile, o pastă solidificată, undeva prin groapa de gunoi a oraşului; însă piesele trebuie să îşi fi păstrat chiar şi acolo forma; nu putea să fi existat nicio eroare, şi piesele să fi ajuns prin vreun joc al Hazardului, într-una din cutiile de gunoi ale oraşului; nu, pentru că pe vremuri coşurile de gunoi îşi tot schimbaseră aspectul — Iovan îşi amintea de o vreme când coşurile fuseseră portocalii, apoi galbele; aşa se schimbau lucrurile în timp, în particular coşurile de gunoi, care astăzi îl atrăgeau atât de irezistibil. Nu, piesele de şah care îi aparţinuseră tatălui său nu puteau să se găsească în niciunul din coşurile verzi ale vremii de azi.
Şi un al doilea coş de gunoi, verde, pe aceeaşi parte a străzii... pe Calea Victoriei. Şi îl răsturnă la piciorul stâlpului.
Erau acolo lucruri mult mai mărunte, mult mai lipsite de importanţă, şi mai ales anonime. Resturile din cutiile de gunoi nu erau legate de nimeni şi nu îşi dezvăluiau identitatea, nu aveau vreo identitate, şi părea greu de crezut că avuseseră vreodată vreuna. Erau acolo hârtii şi hârtiuţe şifonate, contorsionate sau pleoştite, peste care se lipise parcă un strat foarte fin de nisip; atât doar că nisipul era cenuşiu şi se potrivea cu culoarea zilelor care veniseră şi trecuseră de o vreme încoace, de atunci. Le ocroti pe toate cuprinzându-le cu palmele unite una de cealaltă şi mângâindu-le, aşa cum îşi imaginase pe vremuri, privind-o pe mama sa în timp ce juca, că se mângâie globul de cristal, în care ea şi cele aidoma ei vedeau ceva. Nu era nimic deosebit de văzut acum, doar de mângâiat cu căldura sufletului. Un păhărel de plastic şi din acest coş, poate de la iaurt — marca imprimată, lui Iovan nu-i spunea nimic, decât doar îi aminti că iaurtul se putea mânca pe stradă în acele timpuri; ceea ce te îndemna să cauţi şi micuţa linguriţă de plastic care ţi se vindea odată cu păhărelul de iaurt. Iovan depistă şi linguriţa în interiorul grămăjoarei de resturi: mică, albă, pe care se lipise acea peliculă de nisip cenuşiu. Cu o grijă infinită o apropie de nas: mirosea... mirosea doar a timp scurs şi nicidecum a întrebuinţare; din păcate, nu a întrebuinţare. Iovan o băgă în gură şi îşi evocă aroma timpului. Dar era aroma sa interioară. Fiindcă linguriţa nu avea alt miros decât al nisipului purtat prin aer şi al vântului care îl cărase de pe o stradă pe alta, şi peste încă una, şi peste alte câteva, dar, una peste alta, nu era nici măcar mirosul trecutului, ci un miros cenuşiu, din afara timpului.
♠
Dar manechinele... Vai, cum au ajuns manechinele! *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
Cora era prima pe care o zări, în mijlocul străzii. Căzuse pe spate şi stătea cu un braţ puţin ridicat, ca şi cum ar fi vrut să atragă atenţia că se află într-o situaţie dificilă. Privirea-i senină înălţată către cer contrazicea însă gestul braţului. Sus, în înaltul cerului, nori albi şi pufoşi pluteau într-o largă desfăşurare de-a curmezişul Căii Victoriei, trecând peste blocuri. Aşa se explica de bună seamă zâmbetul senin de pe buzele Corei şi detaşarea ei aparentă de lume... Tot restul rămânea confuz şi de neînţeles, dar contradicţia din atitudinea ei nu o puteai înţelege decât de aproape; de foarte aproape. Iovan se lăsă în genunchi, lângă rochia ei cândva roşie corai, cu genunchii pe căptuşeala pardesiului ei, acum descheiat şi răsfirat peste asfalt, una cu asfaltul, pardesiul pe care îşi amintea că îl admirase când o scosese pe Cora din vitrina magazinului Letitzia. Trecuseră ploi şi zăpezi peste acel pardesiu, şi peste rochia ei, cândva superbă şi ea; se aşternuse acel nisip fin, cenuşiu, mirosind a anotimpuri amestecate, pătrunsese în îmbrăcămintea ei şi se lipise de pielea ei rigidă şi rece de manechin; degetele lui Iovan lăsară urme pe faţa Corei, trei dâre ca de la o palmă neaşteptată şi nemeritată pe frumosul ei obraz, care parcă ar fi putut s-o trimită înapoi în vitrină dacă n-ar fi fost prea târziu; nisipul atemporal se aşternuse până şi pe irisurile albastre, tulburându-i sticla ochilor. Cora nu clipi, îndură cu stoicism gestul lui Iovan de a-şi trece un deget peste ochii ei, lăsând sticla limpezită să privească din nou cerul şi să-şi recapete încrederea în viitor; nu şi solidaritatea cu celelalte manechine. Iovan regretă că le scosese din vitrină. Acolo ar fi putut dura cine ştie câţi ani, continuând să privească în stradă şi nemirându-se că strada, odinioară animată de maşini, s-a cufundat de ceva timp în linişte şi că ierburi înalte şi degenerate au răsărit peste tot, alături de pomişori de un soi nedefinit şi la fel de degeneraţi. Atunci când le scosese din vitrină, manechinele animaseră strada, o umpluseră de larma vocilor lor interioare, a fostelor voci. Dar strada le învinsese până la urmă, impunându-se prin spaţiul lor vast şi sofisticat din interbelic. La rândul ei, fusese înfrântă de succesiunea anotimpurilor; fosta solidaritate a manechinelor devenise solidaritatea şi mai ales contopirea anotimpurilor.
O ridică pe Cora în picioare şi îi scutură de nisip mantoul devenit cenuşiu. Acum privea din nou spre hotelul Continental şi spre faţada retro a hotelului Novotel. Nu îşi mai aducea aminte de Rita, în dreapta ei, puţin în urmă, în dreptul magazinului Letitzia; nici de Victor nu îşi mai aducea aminte, deşi îl avea drept în faţă — Victor care, în pofida locului unde se aflau cu toţii, nu avea nicio intenţie să se solidarizeze cu bărbaţii care se veseleau în interbelic plimbându-se sub soare, pe Calea Victoriei; dungile crem şi vernil ale cămăşii sale deveniseră şi ele cenuşii şi un pomişor incert îi răsărise chiar în faţă, în intersecţia cu strada Ion Câmpineanu. Era bărbat şi privirea sa fermă, de bărbat pasionat de competiţii de orice fel, nu avea de suferit de pe urma peliculei de nisip cenuşiu de pe ochii săi, care pe colegele sale femei-manechin le lipsea de candoarea sticlei transparente. Nu, lui îi accentua aerul de statuie, pe care de altfel probabil că şi-l dorise dintotdeauna. Nu ar fi refuzat nici o pereche de ochelari de soare dacă i s-ar fi oferit, sau şi-ar fi cumpărat unii dacă ar fi fost să aleagă el; lui Oliver şi lui Robert le-ar fi stat la fel de bine ochelarii de soare pe ochi şi le-ar fi accentuat dârzenia de pe faţă. Dârzenia şi inflexibilitatea. Era mai înalt decât Iovan — dar şi ceilalţi erau mai înalţi decât el, chiar şi Cora, şi Rita —, iar în iarna care trecuse, zăpada trebuie să i se fi aşezat pe umeri şi pe cap, iar picioarele trebuie să-i fi fost cufundate în zăpadă până la genunchi. La vremea dezgheţului, zăpada de pe umeri trebuie că i se topise udându-i abundent cămaşa. Lui Iovan zăpada nu-i stătuse pe umeri, nici iarna trecută, nici în vreuna din iernile dinainte; dar asta nu era un motiv pentru a nu se simţi solidar cu Victor. Mâna sa era indisponibilă, subordonată pozei de bărbat decis să meargă până la capăt, dar umărul său, oricât ar fi fost de dur şi de proeminent, se oferea. Se agăţă deci de umărul lui şi se înclină spre el, ah, se înclină spre el, şi se sprijini cu fruntea de umărul său tare şi rece. După cât era de semeţ şi de inflexibil, nările ar fi trebuit să-i freamăte, dar nu se întâmpla asta fiindcă nu avea propriu-zis nări ci doar nişte adâncituri care nu pătrundeau în profunzimea corpului şi de fapt Victor nu avea nicio profunzime. Dar amândoi apucaseră zilele acelea, când lumea se vedea minunată prin vitrină, din oricare parte ai fi privit. Doamne, minunată se vedea lumea în acele zile!
Iovan îi dădu ocol lui Victor, nedesprinzându-şi privirea de faţa lui şi urcă pe trotuarul din faţa magazinului Emporio Armani, unde o lăsase odată cu toate celelalte manechine pe Ada. Vitrina era spartă; Iovan nu reuşi să-şi aducă aminte dacă aşa fusese şi ultima dată când venise să-şi vadă manechinele. Sfântu, bătrânul hoinar din cartierul său, cu siguranţă nu mai trecuse pe aici în toate acele luni din urmă; fiindcă dacă ar fi trecut, negreşit ar fi lăsat un semn. Iovan se aplecă să cerceteze podeaua vitrinei ca să vadă dacă intemperiile lăsaseră acolo urme: vreo folie aşternută pe jos, răsucită de arşiţa soarelui sau pete uscate de la zăpada şi de la ploile care ar fi pătruns în interior în absenţa sticlei. Podeaua vitrinei era intactă, iar Sfântu nu lăsase acolo, în vitrina spartă sau pe undeva pe alături, niciunul din flecuşteţele pe care le căra mereu în spinare de colo până colo.
Cam ce fel de urme ale trecerii sale ar fi putut să lase Sfântu? Iovan se gândi pentru prima oară la el ca la un om care nu reprezenta o simplă trecere pe stradă, o figură exotică, aşa cum şi-o amintea din copilărie, ci ca la un om care avea — avusese — o viaţă de trăit; totdeauna venea de fapt de undeva şi se ducea undeva; cu siguranţă avea şi el o casă, sau măcar o cocioabă, tot aşa cum şi el — el şi ai lui — avuseseră o casă care la un moment dat i se ştersese din memorie şi apoi, după multă vreme, o regăsise, sau o reinventase. Poate că merita să-i ia cumva urma lui Sfântu, căci pe aici, pe Calea Victoriei, între biserica Kretzulescu şi strada Ion Câmpineanu, i se păruse, atunci când se trezise brusc în camera de hotel goală, că trece traseul său. Poate că în afară de el însuşi, Sfântu era singurul care supravieţuise Perdelelor de Lumină. Numai că nu era de găsit.
Aici se afla la fundul straturilor, la cel mai de jos nivel peste care viitorul avea să aştearnă rând pe rând noi şi noi straturi. Din pomişori şi din buruienile crescute peste tot şi din frunzele aduse de vânt de la mari distanţe avea să se alcătuiască noul strat de humus. Apoi, altfel decât în istoria naturii, aveau să se adauge sfărâmăturile de tencuială căzute de pe zidurile înalte şi, cu siguranţă, mai devreme sau mai târziu, şi zidurile însele, după ce cutremurele aveau să le prăbuşească.
Mai devreme sau mai târziu? Iovan simţea că de acum înainte nu mai exista nici mai devreme, nici mai târziu. Misterul timpului, cel care îl obsedase de-a lungul anilor copilăriei şi chiar şi anii de mai târziu, înainte să ajungă la rutina gândirii pragmatice şi a asimilării noilor impresii, începea abia acum să se elucideze. Dacă există ceva pe lume care are o şansă să se întâmple, lasă timpul să curgă şi se va întâmpla negreşit.
