Cişmele şi hidranţi*

M-am întrebat deunăzi: oare în casa de la Chişinău aveam apă curentă? Zău că nu mai ştiu. Îmi amintesc vag bucătăria, un dulap pentru vase, alcătuit din două corpuri (module, le-am zice azi) aşezate unul peste celălalt, cel de deasupra fiind mai îngust. Astfel că rămânea loc destul ca mama să mă aşeze acolo, la dorinţa mea, ca s-o pot privi, fără s-o încurc, când găteşte şi să am în acelaşi timp perspectivă asupra mesei ei de lucru. Aveam ambiţia să-mi înfrâng sila şi să fiu de faţă la curăţarea puilor de măruntaie. În ciuda ambiţiei mele însă, nu făceam faţă la acea operaţie: un spasm de vomă îmi urca din gâtlej, şi mama se grăbea să mă evacueze din bucătărie... Ei bine, cred că îmi amintesc de o chiuvetă acolo. Altfel cum ar fi spălat mama vasele? Şi în general cum ar fi gătit?... Dar nu sunt sigur... Mi-a trecut prin minte, aşa, un gând: am s-o întreb când... Când, ce?... N-a mai rămas din acele vremuri nimeni să-l pot întreba.

La Câmpina aveam doar o cişmea în curte. Toţi de prin jur îşi aveau cişmeaua lor şi nimeni în afară de cei din „colonia” Stelei Române, unde locuia, printre alţii, Puiu Ghibănescu, n-avea apă curentă în casă. Aşa că umpleam găleata la cişmeaua din curte, o duceam în casă şi o aşezam pe un taburet, sub fereastra ovală ce dădea spre terasă. Acolo rămânea tot timpul, acoperită cu un carton împotriva prafului şi a gângăniilor, cu ligheanul alături, jos pe duşumeaua de scândură nevopsită, şi săpunul cheia, în savonieră, pe pervazul ferestrei, alături de cana de tinichea emailată cu care luam apă din găleată. De cele mai multe ori, la piciorul taburetului, duşumeaua era udă de la spălatul deasupra ligheanului... Ce să spun, am devenit sentimental: aş da orice să pot revedea doar trei clipe colţul acela sărăcăcios, umed şi mai tot timpul întunecos...

Vreau să spun că pe timp de vară nu era nicio problemă cu apa. Cu căratul ei eram obişnuiţi.

Iarna însă... Iarna nici colţul de lângă fereastra ovală nu mai era întunecos deoarece corcoduşul era desfrunzit şi deci nu mai oprea razele soarelui, iar lumina zăpezii pătrundea, albă şi difuză, în toate cotloanele casei. Iar cişmeaua din curte îngheţa bocnă şi devenea de nefolosit până la vremea dezgheţului.

Noroc cu cişmeaua de pe stradă — ultima speranţă a tuturor familiilor care locuiau în jur şi erau în aceeaşi situaţie ca şi noi, inclusiv familia Hoepfner, cât erau ei de proprietari.

Cişmeaua se afla la marginea trotuarului, în dreptul intrării în îngusta alee care ducea la casa lui Titi Horja. Cu acea cişmea situaţia era alta. Iarna, persoane devotate binelui comun se îngrijeau să nu îngheţe. În dimineaţa sticloasă a îngheţului, ieşind din curte, o găseam îmbrăcată într-un fel de cuşcă de scândură, umplută cu paie amestecate cu bălegar. Foarte bine fac! — spunea tata c-un entuziasm de ocazie, nescăpând prilejul să aducă un elogiu linguşitor clasei muncitoare, cea solidară şi întreprinzătoare, — bălegarul degajă căldură şi fereşte cişmeaua de îngheţ. Ăsta-i secretul! Bravo lor! Nici nu ştia exact — şi nici eu nu ştiam — cum arătau la faţă vajnicii supraveghetori, anonimi şi benevoli, ai alimentării cu apă de la reţeaua publică pe timp de îngheţ.

Cât era ziua de lungă, lumea se perinda cu găleata pe la cişmeaua de pe stradă.

Domnul Cârciumaru era croitor clandestin dar despre care toată lumea de prin jur ştia foarte bine cu ce se ocupă, că doar nu era să dea faliment din lipsă de clientelă. Pe el nu l-am văzut niciodată, pus la patru ace cum umbla, şi cu mustaţa-i stufoasă şi plină de prestanţă, coborând scara şubredului pridvor al casei lor bătrâneşti pentru a ieşi în stradă să umple cu apă o găleată în văzul tuturor vecinilor pe o zi geroasă de iarnă. Nici pe cumnatu-său, Horja, un măcelar obez, scandalagiu şi mereu acru, nu l-am văzut. Ei erau bărbaţi, capi de familie, şi nu puteau să-şi strice reputaţia în public cu îndeletniciri sub demnitatea lor de întreţinători de familie. În schimb ieşeau să aducă apă de la cişmea toţi ceilalţi de prin vecini — doamna Cârciumaru, soţia croitorului, slăbănoagă, întunecată la ten şi prietenoasă, băieţii ei Nelu şi Florin, cu care eram prieten, Titi Horja, cu care de asemenea mă înţelegeam bine şi niciodată n-am avut nimic de împărţit în ciuda reputaţiei proaste a lui taică-său, Cristu Popescu, băiatul camionagiului de peste drum, fratele mai mare al lui Cici — toţi ieşeau cu găleata la cişmea. Chiar şi copiii care locuiau ceva mai departe, fiindcă erau destul de rare cişmelele pe strada Filimon Sârbu, fostă I.C. Brătianu. Cu toţi cărau greutăţi aproape peste puterile lor. Îi vedeam cocârjaţi, cu corpul strâmbat sub povara găleţii pline, în care apa plescăia, împroşcând în dreapta şi-n stânga, de la mersul lor împiedicat. Braţul cu care ţineau găleata vibra de încordare ca un arc, şi un rictus le strâmba gura întredeschisă de efort. Dispăreau iute pe porţi şi abia dacă mai apucau să dea un vânt porţii, cu călcâiul, să se-nchidă în spatele lor. Sau nici pentru asta nu mai aveau putere şi lăsau poarta deschisă.

Alteori gerul era atât de năprasnic că nici cuşca umplută cu bălegar amestecat cu paie nu mai era de folos. Şi atunci robinetul era lăsat deschis şi apa curgea neîntrerupt, zi şi noapte, c-un jet şovăitor. Un mic gheţar creştea sub firul de apă, străpuns de caverne cristaline, prelungindu-se c-un lob de-a lungul rigolei şi tot subţiindu-se...

Dar chiar şi-aşa, cu apa lăsată să curgă, tot s-a întâmplat ca cişmeaua să îngheţe bocnă. Şi atunci am văzut ieşind de prin case, pentru intervenţie hotărâtă, clasa muncitoare, în salopetă albastră şi figură virilă şi încruntată, în mână cu lampa de benzină. Am văzut flacăra ei vuind furioasă, îmbrăţişând ţeava cu braţe albăstrui de foc, rotindu-se în jurul robinetului, în timp ce copii curioşi stăteau roată în jur, la o distanţă respectuoasă, şi priveau în tăcere truda eficientă a flăcării de benzină.

Muncitorimea cartierului le reda oamenilor apa cea de toate zilele. Încă o dată se vădea forţa solidarităţii, după ce, cu câţiva ani înainte, îmi amintesc că tovarăşii de la Rafinărie îl aduseseră acasă, purtându-l pe braţe, pe domnul Geantă, fostul lor coleg, asasinat într-o încăierare politică. Şi nici pe doamna Geantă n-o lăsaseră după aceea să înfrunte singură greutăţile vieţii de văduvă. Casa ei din fundul curţii, unde locuise cu chirie înaintea noastră, fusese jefuită într-o iarnă. Hoţii, spărgându-i una din ferestrele ce dădeau spre linii, îi furaseră de pe etajeră vreo două borcane de untură cu jumări. Ei bine, colegii defunctului Geantă îi puseseră, din proprie iniţiativă, gratii la acele ferestre, astfel ca nimeni să nu-i mai pătrundă vreodată în casă prin efracţie folosindu-se de acea latură dosnică a casei... Iar noi am fost, după mutarea doamnei Geantă, moştenitorii fără voie ai gratiilor de la ferestre, care le-au dat alor mei, cât au locuit acolo, un sentiment de siguranţă. Cel puţin în privinţa hoţilor.

Dar pe lângă cişmele, mai existau pe strada Filimon Sârbu şi gurile de incendiu — hidranţii. Un hidrant se afla în dreptul „coloniei” Stelei Române, pe partea cealaltă a străzii, la marginea dinspre bordură a trotuarului, sub un castan, iar încă vreo doi existau pe aleea din interiorul „coloniei”, unde accesul era liber. Toată lumea ştia că hidranţii se află în administrarea Rafinăriei şi că scopul lor este să asigure apa necesară pentru stingerea unui eventual incendiu la locuinţele unde era cazată crema inginerească a Rafinăriei. Drept care hidrantul avea la gură o bucşă pentru racordarea furtunului pompierilor, în genul celor care puteau fi văzute, înfăşurate colac, în nişele speciale de pe holul cinematografului şi din alte locuri publice. Se ştia de asemenea că hidranţii sunt alimentaţi cu apă nefiltrată, direct din Doftana. Nefiind filtrată, apa nu era potabilă. S-a întâmplat însă, ca apa în reţeaua publică să se oprească timp de mai multe ore. Şi atunci, pana de apă prelungindu-se peste măsură, gospodinele, asumându-şi riscurile, şi-au trimis odraslele să le aducă apă de la hidrant. Apă direct din Doftana? Ei, şi! O fierbem şi cu asta problema lipsei apei e rezolvată...

Ceea ce nu ştiam eu în legătură cu acei hidranţi era: bine-bine, apă din Doftana, înţeleg, dar, dacă nu erau parte din reţeaua publică, pe unde treceau conductele care o aduceau de acolo? Unde era rezervorul în care era adunată apa aceea, şi cu ce pompe se ajungea la presiunea uriaşă din acele conducte?... Hidrantul arăta ca un picior de stâlp, şi la fel de robust. Trebuia să te opinteşti zdravăn ca să poţi clinti din loc şi să începi răsucirea celor două braţe ale vanei din capul hidrantului. A trebuit să aştept să mai cresc până să îndrăznesc şi să am puterea să deschid pentru prima oară, un pic, vana din dreptul „coloniei” Rafinăriei. Dar mă tenta mereu. De fiecare dată când mă duceam împreună cu Puiu Ghibănescu să ne plimbăm pe malul lacului Vlădoaia, treceam pe lângă hidrantul de la capătul aleii de acolo. De multe ori ne-am oprit şi l-am deschis cu precauţie. Pe măsură ce răsuceai braţele vanei apa ţâşnea tot mai puternic. Mai mult ghiceam decât încercam pe viu presiunea apei ce venea pe conductă. Presiunea părea să crească fără nicio limită. Ceea ce simţeam era că puterea întregului râu se concentra în jetul gros cât braţul, care ieşea din acea gură de incendiu. Mă înfioram la gândul că, odată deschisă vana la maxim, şuvoiul, vuind ca o cascadă, va mătura totul în cale cu o forţă căreia nimic nu i se va putea împotrivi, se va scurge impetuos către lacul Vlădoaia, îl va umple făcându-l să se reverse, iar eu n-am să mai pot închide niciodată vana la loc.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat