♣
Iovan se opri să privească un afiş dintr-o vitrină. La baza lui scria: Iartă-mă că te-am lăsat să aştepţi cinzeci de ani! ... Desen sau fotografie? Înclină spre fotografie, dar una în care se intervenise totuşi cu mâna pentru a depersonaliza un pic figurile. Un bărbat în vârstă de vreo şaptezeci de ani şedea la o măsuţă, scoasă afară pe trotuar, în faţa unei cafenele. Şedea singur, cu faţa în soare, luminată toată de zâmbet, cu întreaga atenţie îndreptată spre o femeie tânără, care părea că tocmai sosise la întâlnirea cu el şi rămăsese în picioare înaintea lui. Era văzută din spate şi soarele se răsfrângea în părul ei blond topindu-i-l în şuviţe solarizate, în timp ce ochii lui erau plini de jenă şi de regret. Dar şi de bucurie, o bucurie tardivă şi obosită. Şi recunoştinţă că până la urmă se întâlniseră. Faţa îi era arămie, arsă de soare, o faţă poate de fost sportiv care îşi formase caracterul în competiţii în aer liber, dar care nu păreau să-i fi adus nici liniştea, nici împăcarea, ci doar încreţiturile acelea mărunte în colţurile ochilor şi altele, mai adânci, în jurul gurii. Dar bătrânul nu se sfia de aspectul său, se înfăţişa ei, femeii tinere cu întregul regret al vieţii sale că, iată, trebuiseră să se întâlnească tineri, dar ea întârziase cinzeci de ani şi acum îl găsea bătrân. Iovan se întrebă cum de nu îmbătrânise şi ea. Probabil că intrase, aşa, într-o buclă a timpului, care o abătuse de pe traiectoria ei şi o ţinuse în relaţie de cei de-o seamă cu ea, păstrându-i intacte toate virtuţile afectivităţii şi deschiderii, proprii celor tineri. În sfârşit, cei doi se vedeau faţă în faţă, el aşezat la o măsuţă, căci era obosit de vârstă şi de atâta aşteptare, şi mai ales copleşit de regretul că ratase totul. Poate şi din vina lui, fiindcă nu găsise mijloacele să se opună trecerii timpului... Era o piesă de teatru cu acel titlu: Iartă-mă că te-am lăsat să aştepţi cinzeci de ani! şi urma să se joace la teatrul Nottara, pe data de 5 mai, la ora 19.30. 5 mai în ce zi a săptămânii căzuse?... Iovan o luă pe strada Maria Rosetti, pe lângă vitrinele rămase neschimbate de atâta vreme, traversă intersecţia cu strada Pitar Moş, apoi următoarea intersecţie, cu strada Dionisie Lupu, unde învălmăşeala maşinilor părea să indice un loc de refugiu către care se repeziseră cu toţii, ferit de acţiunea distructivă a Perdelelor de Lumină. Un loc iluzoriu, căci Perdelele de Lumină nu lăsaseră până la urmă niciun loc neatins... Şi din nou întâlni acelaşi afiş de mai înainte într-o altă vitrină. Acelaşi oare? Tot de o întâlnire întârziată cu cinzeci de ani era vorba, dar personajele erau inversate: femeia era cea care şedea la o măsuţă în faţa unei cafenele, îmbătrânită, singură, cu părul alb ca neaua dar luminată toată de un zâmbet sfielnic, stingherită că nu putuse să se păstreze tânără în cei cinzeci de ani de absenţă a iubitului, care, iată, i se înfăţişa acum în picioare, văzut din spate... Iovan se oprise la vitrină şi contempla afişul... Bărbatul din faţa femeii, zvelt, înalt, puternic, purtând o cămaşă albă, se putea vedea cu uşurinţă că rămăsese tânăr în tot timpul cât ea îl aşteptase. Nu i se vedea expresia feţei căci stătea cu spatele la privitor; în schimb femeia, la fel ca şi pe afişul de dinainte, avea acelaşi ten arămiu în locul albului pierdut al tinereţii; aceleaşi încreţituri ale pielii în colţurile ochilor, încât nu trebuia să fii neapărat bătrân ca să-ţi trezească nostalgia întâlnirilor cu bărbaţii de vârstă tânără, pe care nu îi mai puteai întâlni niciodată în viaţă sau, dacă îi întâlneai, nu te mai bucurai de atenţia lor, deoarece timpul tău trecuse... Iartă-mă că te-am lăsat să aştepţi cinzeci de ani! stătea scris la baza afişului, replică a celuilalt. Iovan admiră culorile bine alese, roşul stins al literelor şi culorile pastelate, bleu, vernil, lila şi roz pal, care reconstituiau ambianţa din jurul meselor scoase pe trotuar ale cafenelei, indiferent dacă asemenea culori puteau exista în realitate, identice în cele două afişe, unul replică a celuilalt, stârnind, parcă — acele culori — plânsul interior al pierderii ireparabile... De fapt, era posibil ca în piesa de teatru întârzierea de cinzeci de ani să se refere la cu totul altceva. La ce oare? Iovan nu mai putea să reconstituie subiectul decât pornind de la afişele rămase pe străzi. Şi ele asta îi sugerau: că o femeie întârziase cinzeci de ani la întâlnirea cu iubitul ei, sau că un bărbat întârziase cinzeci de ani la întâlnirea cu iubita sa, timp în care ea — sau el — îmbătrânise cu cinzeci de ani în timp ce celălalt rămăsese în floarea tinereţii. Putea să-şi imagineze orice în legătură cu cei doi, asta nu avea să schimbe nimic. Piesa fusese scrisă într-un singur fel, dar el nu avea să afle cum anume pentru că niciodată nu avea să mai fie reprezentată pe vreo scenă...
În locul acela de pe strada Maria Rosetti poposeau înainte porumbeii. Era acum atâta linişte, că porumbeii ar fi putut să revină de acolo de unde se refugiaseră, tot stolul ar fi putut să se lase în zbor în mijlocul străzii şi să caute de ciugulit printre maşini. Nimic nu i-ar mai fi speriat. Şi ciorile la fel. Zgomotul străzilor şi al pieţelor cu trafic intens încetase. Ciorile ar fi putut îndrăzni mai mult, ar fi putut să descindă pentru prima oară aici în mijlocul oraşului venind de pe câmpiile din împrejurimi. Dar nu se vedeau pe nicăieri nici porumbei, nici ciori, şi de fapt nicio pasăre. Iovan îşi aminti de desenul său cu ciori care se lasă pe pământ în mijlocul unui vârtej de formă conică în care ele îşi menţin echilibrul balansându-şi aripile în curs de pliere. Nu îşi explicase niciodată de unde îi venise ideea şi nici cărei necesităţi interioare simţise nevoia să răspundă desenând acele păsări negre, care profitau cumva de acel vârtej pentru a se lăsa mai uşor pe pământ. I se păruse potrivit să deseneze ciorile doar ca siluete negre, fără alte detalii. Şi de aceea recursese la un colaj folosindu-se de propriile sale desene, făcute pe o altă coală, înnegrite cu tuş şi apoi decupate. Pentru a reda cât mai bine fiecare mişcare a păsărilor, le observase un timp, atras de detaliile zborului, pe oriunde le întâlnea, mai ales lăsându-se în zbor pe pământ, cu bătaia aceea amplă a aripilor, cumva disperată, temătoare să nu rateze actul aterizării, care părea să aibă pentru ele o importanţă deosebită. În jurul axei vârtejului păsările ocupau poziţii tot mai coborâte, cu mişcări caracteristice diferitelor faze ale aterizării, toate împreună înfăţişând parcă desfăşurarea operaţiunii de aterizare. Sfârşind cu cea mai de jos, care, înainte a-şi plia de tot aripile, încerca să vadă dacă poate să atingă pământul, tot aşa cum un înotător ajuns la ţărm, venind înot din largul mării, încearcă, obosit, să vadă dacă poate atinge cu vârful piciorului nisipul de pe fund. Şi, cumva, pasărea se dezmeticea parcă în noua ei situaţie de vietate umblătoare. Dar asta nu se mai putea vedea pe desenul său...
Da, Iovan îşi amintea de mapa în care pusese desenul la păstrare pentru anii ce aveau să vină — o mapă neagră, din carton gros şi tare. O pusese într-un sertar. Dar unde, în ce dulap sau în ce etajeră era sertarul acela? În ce casă?
Îi era imposibil să-şi amintească.
*** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
