În zilele când învăţam în seria a doua, adică după-amiaza, sau în timpul vacanţelor, se întâmpla de multe ori să mă trezesc dimineaţa şi să constat că sunt singur în casă. Deşi nu prea îmi convenea, ştiam foarte bine de ce: mama era plecată după cumpărături la piaţă. Datorită lipsurilor, nici nu se punea problema să ne cumpărăm răcitor. (Doar pe cei din familiile cele mai aşezate îi vedeam din când în când pe stradă, cu căruciorul, cărând blocuri de gheaţă cumpărate de la fabrică.) Aşa că mama gătea zilnic, mai ales vara, când mâncarea rămasă neconsumată la sfârşitul zilei era foarte probabil s-o găsim acrită a doua zi. Aşadar aşteptam răbdător întoarcerea mamei. Se întâmpla însă ca aşteptarea să se prelungească dincolo de o limită pe care o consideram rezonabilă. Acea limită depindea, printre altele, de vreme. Cu cât ziua era mai închisă şi cerul era mai mohorât, cu atât gândurile negre mă împresurau mai repede. Şi mai era ceva. Dacă în ajun avusese loc între noi o dispută, motivele de nelinişte erau încă şi mai întemeiate. Fiindcă după unele din numeroasele noastre certuri mama mă ameninţase cu plecarea de acasă. Asta am să fac! Într-o bună zi am să-mi iau lumea-n cap, să vedem cum ai să te descurci fără mine! Să vedem cine o să-ţi mai gătească, cine o să-ţi mai spele rufele, cine o să ţi le mai calce, cine o să-ţi mai pună mâncarea în farfurie! Dacă eşti atât de rău şi de neobrăzat, o să te trezeşti într-o bună zi că mama ta a plecat! Dacă asta vrei, n-ai decât să te porţi aşa în continuare!
Aşa că în dimineţile mele de singurătate, dacă absenţa mamei de acasă se prelungea, începea să se insinueze gândul că mama a pus în practică ameninţarea ei de-atâtea ori repetată. Mă instalam la ferestruica ovală din odaia cea mică, de unde curtea se vedea, pustie, în toată lungimea ei, până la poartă, aşteptam s-o văd reapărând şi totodată simţeam neliniştea crescând de la un minut la altul şi cuibărindu-se în golul din stomac. Uneori ieşeam în întâmpinarea ei, pe stradă şi atunci panica punea stăpânire pe mine în timp ce căutam disperat cu ochii în lungul străzii silueta ei atât de familiară. Mama a plecat de-acasă! M-a părăsit! Îi promiteam în gând că n-am s-o mai supăr niciodată, că am să fiu cel mai cuminte băiat din lume, că n-am să-i mai dau niciodată motiv să dorească să plece şi să mă părăsească. Dar tata! Tata cum o să primească vestea că de-acum înainte o să fim singuri, iar eu cu-atât mai singur în lungile ore cât el era plecat la slujbă? Nu, nu se poate! Era doar mintea mea prăpăstioasă care vedea nenorociri acolo unde nu erau. Mă uitam concentrat în lungul trotuarului străjuit de salcâmi, printre trecători şi dincolo de trecători, privirea mea tresărea... sigur... Şi iat-o! Era chiar ea! Mama! Silueta ei durdulie. Mersul ei uşor legănat. O bluză albă, cu încreţituri la mâneci şi guler cu vârfuri lungi şi ascuţite, pe care n-o recunoşteam. Dar fără nicio îndoială era a ei şi nu pricepeam ce-o apucase să scotocească prin dulap după bluze pe care nu le mai purtase niciodată sau nu le mai purtase, poate, de pe vremea când eu încă nu eram pe lume. Asta era singura schimbare. Încolo, era mama până la cele mai mici amănunte. Şi alergam să mă lipesc cu faţa de şoldul ei. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
