Deja băuseră cu toţii câteva pahare de vin — sau poate unii luaseră şi ceva tărie —, ciocniseră şi îşi uraseră, după uzanţă, „Divorţ fericit!”, când Gemi se urcă din doi paşi sprinteni pe estradă, la fel ca şi în seara de joi. Nu doar că se ţinea de promisiune, dar micul-dejun, când fusese anunţat evenimentul neplăcut cu dispariţia domnului Colobreja, nici nu mai exista. Era uitat — vorba cântecului — şters cu buretele, şi totul repornea de la zero. Microfonul, smuls c-un gest teatral şi plin de elan de pe suport: *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru
— Bună seara la toată lumea! Să ştiţi c-am tras cu urechea pe ici şi pe colo şi am auzit multe. Am auzit de pildă că toată lumea priveşte divorţul cu mai multă detaşare, că nu mai stresează pe nimeni, că foştii parteneri nu se devorează unul pe altul, că noi legături sunt oricând posibile, accentuă el îngroşându-şi vocea pe un ton semnificativ, că, vorba cântecului, a trecut iubirea, iar am să iubesc...
Multe priviri trecură fără să se oprească peste masa cu cei doi foşti sportivi de performanţă, unde şezuse Colobreja, nu se opriră asupra locului gol lăsat de acesta, luară notă de prezenţa Mihaelei, tânăra sa concubină, observară fără să se impacienteze prea tare că fata şedea destul de rigidă şi de absentă, cu mâinile în poală, dar că făcea eforturi ca măcar să nu atragă atenţia şi să nu cerşească înţelegerea şi poate compasiunea celor de faţă. Faptul că privirile nu se opriră pe locul cu pricina nu se datora unui act de voinţă ci mai degrabă unei dispoziţii generale izvodite de subconştientul colectiv. Chelnerii deja adăstau la mese şi, aplecaţi cu solicitudine către invitaţi, începeau să ia comenzile.
— Poate că unii dintre dumneavoastră au căutat hotelul Ţărmul Armoniei în Ghidul hotelurilor. Aşa este?... Din salon nu veni aproape niciun răspuns: nici da, nici nu... Dacă cineva l-a căutat, vă spun eu: nu l-a găsit. Şi de ce nu l-a găsit? Vă spun tot eu: fiindcă numele este foarte recent. Cât de recent? Ei bine, asta n-are importanţă. Ceea ce contează este că Doamna Zenobia a acordat şi acordă evenimentului la care luaţi parte atâta importantă încât a dorit ca totul să fie nou. Inclusiv numele hotelului. În consecinţă, l-a schimbat... Uitaţi-vă în jur şi spuneţi-mi ce vedeţi. În afară de lozinca aceea de pe peretele din fund — ţinându-şi microfonul în dreptul gurii, Gemi îndreptă braţul spre locul unde era fixată în perete lozinca, undeva în spate, dar fără să se întoarcă într-acolo — la care subscriu în totalitate, vă rog să observaţi că salonul a fost împodobit cu iederă. De ce iederă, poate o să mă întrebe unii dintre dumneavoastră? Pentru că iedera este purtătoare de simbol. Vreţi să vorbim puţin despre iederă? Am mai vorbit despre ea, aşa, în treacăt, în prima seră, vă amintiţi? Spuneam atunci că sper să mai avem ocazia să vorbim despre despre iederă. Bineînţeles că a fost tot ideea Doamnei Zenobia! Domnia sa ţine foarte mult la simbolistica obiectelor care ne înconjoară — şi nu doar a obiectelor, sper să aveţi ocazia să vă convingeţi. Aţi văzut ghirlande de iederă chiar la intrare, cei cu mai mult spirit de observaţie dintre dumneavoastră — dar nu vreau să jignesc pe nimeni! — aţi văzut-o probabil încadrând nişa recepţiei. Aţi întâlnit-o şi sus în camere, nu-i aşa? Şi iat-o şi aici în salon, la ferestre. E verde şi frumoasă, sunteţi de acord? Dar să nu trecem prea rapid peste simboluri. Aţi văzut-o desigur şi cu alte ocazii, şi în multe alte locuri, afară. Sunteţi familiarizaţi cu iedera. Aţi văzut-o cum se caţără peste tot, pe ziduri, pe cruci, pe trunchiurile copacilor, aţi văzut-o cum le înconjoară... cu ce patimă le înconjoară! Cu ce patimă feminină!... Râsete se ridicară de pe la mese... — De aceea unii zic că iedera simbolizează dragostea şi fidelitatea! Oricine dintre dumneavoastră ar putea să mă întrebe: Bun, dar dacă-i vorba de fidelitate, ce caută iedera într-un hotel unde au fost invitaţi, cine? Tocmai oameni divorţaţi!
O voce se făcu auzită din public, de la o masă destul de îndepărtată:
— Ca să ni se reproşeze lipsa fidelităţii!
Moderatorul râse şi îi făcu în glumă cu degetul celui care vorbise:
— Nu vă reproşează nimeni nimica, oameni buni! Vorbim doar de simboluri. Pe vremuri, în Scoţia, dacă o tânără îşi punea o frunză de iederă în corsaj, asta o ajuta să-şi vadă viitorul soţ în vis. Aşa spune tradiţia — nu ştiu dacă se mai păstrează sau nu. Iar dacă fata strecura frunza de iederă în scrisoarea trimisă unui bărbat, acel bărbat avea să-i devină soţ. Doar că avea să moară tânăr. Hm!
Un murmur de dezaprobare se ridică peste mese — aproape o huiduială; deşi huiduiala păstra totuşi o oarecare notă de amuzament.
— Lăsaţi că în curând vin muzicanţii şi ne înveselim la loc! îi încurajă moderatorul. Poate că o să şi dansăm din nou. Ei, atunci nu vă mai spun ce aveam să vă spun... Să vă spun?... Moderatorul îşi făcu mâna pâlnie la ureche şi se suci spre sală, de unde veniră câteva vociferări contradictorii... Bine, atunci nu vă mai spun... că în vechime se arunca iederă în mormânt, peste sicriele fetelor tinere, moarte fecioare... Din nou se ridică huiduitul de mai înainte, parcă şi mai tare... Zâmbind, moderatorul ridică ambele braţe înspre mese, în semn de înţelegere: – Gata, doamnelor şi domnilor! Nu vreţi să auziţi decât lucruri plăcute în seara asta. Foarte bine. Mi se pare normal.
Moderatorul aruncă o privire scurtă spre instrumentele muzicale ca şi cum i-ar fi părut rău că le vede zăcând, apoi se uită din nou spre salon şi spuse:
— Până la sosirea instrumentiştilor mai e ceva timp. Nu prea mult, dar mai este. Daţi-mi voie să vă spun părerea mea. În ultima vreme s-au tot înmulţit convenţiile de tot felul. Pe bună dreptate zic unii că e greu de trăit cu atâtea convenţii. N-am să mă refer la lozinca de pe peretele din fund, decât, aşa, în treacăt. Sunt convins că unii dintre dumneavoastră cred că eu am fost iniţiatorul. Nu, n-am fost eu. Poate vă interesează dacă a fost Doamna Zenobia. La o asemenea întrebare am să vă răspund simplu: habar n-am. Sunt destul de mulţi care lucrează pentru Doamna Zenobia. Şi fiecare vine cu ideile lui. În ce mă priveşte, dacă am acceptat să lucrez pentru domnia sa, nu înseamnă că trebuie să-i împărtăşesc în totalitate vederile. Ceea ce nu înseamnă nici că nu îi sunt pe de-a întregul loial!
— Dar, apropo, se auzi o voce bărbătească din salon, până la urmă doamna Zenobia vine, sau nu?
— Ce-aş putea să vă răspund, domnule? spuse Gemi. Mâine este ultima noastră zi împreună. Nu are cum să nu vină! Ce trebuie să vă mai spun însă, dumneavoastră, domnule care aţi pus întrebarea, şi dumneavoastră tuturor, distinşi invitaţi, este că nu trebuie să fie Doamna Zenobia de faţă ca să aveţi propriile dumneavoastră păreri despre chestiunea în cauză. Fidelitate şi fericire — sunt două cuvinte cheie în viaţă. Şi nu doar în căsnicie. Şi mulţi ar zice, poate, că în definitiv viaţa nu se rezumă la căsnicie. Deşi trebuie să recunoaştem că e o parte importantă a vieţii. Am întâlnit odată pe cineva care zicea: Dacă în căsnicie ţii cu tot dinadinsul să fii fericit, adică să-ţi găseşti fericirea în căsnicie, n-ai să reuşeşti niciodată. Ceea ce trebuie să urmăreşti este fericirea celuilalt, a consoartei — mă rog, a consortului, din perspectiva doamnelor. Dacă ai să urmăreşti ca celălalt să fie fericit, să-i fie bine, ai să fii şi tu fericit. Ce ziceţi de un asemenea punct de vedere? Cam altruist, nu? Dar... trebuie să recunosc că este totuşi un punct de vedere!
— Am o obiecţie! se auzi o voce răsunătoare din salon. Se ridicase un tânăr, pe care unii dintre invitaţi poate că şi-l mai aminteau.
— S-auzim, domnule! îl întâmpină Geni. Dar nu vreţi să poftiţi pe estradă?
— Cu plăcere, acceptă tânărul. Şi, strecurându-se printre mese, nu îi trebui mult ca să ajungă pe estradă.
— A! dar parcă ne cunoaştem! se lumină la faţă moderatorul.
— Aşa se pare, spuse tânărul. Mă numesc Cristian Ştreza.
— Domnul cu televizorul! îşi aminti Gemi cu încântare. Şi cum e, domnule Ştreza, v-aţi acomodat cu absenţa televizorului din cameră? Aşa-i că-i mai bine fără televizor? Lumea noastră de aici de la Ţărmul Armoniei e mai interesantă, nu credeţi?
— Obiecţia mea, domnule Gemi, se referă la lozinca afişată. Nu ghiciţi ce anume am în vedere?
— Prefer să-mi păstrez capacitatea de divinaţie pentru lucruri mai importante. Mă scuzaţi, domnule Ştreza, nu vreau să minimalizez ceea ce dumneavoastră aveţi a obiecta. Deci, despre ce este vorba?
— Lozinca afişată aici în salon, domnule Gemi, la ce se referă ea? Domnul Ştreza se întoarse către peretele din fund: — La fericire şi la stabilitate. Doar atât. Nu suflă o vorbă despre iubire, domnule Gemi!
— Păi se vorbeşte despre căsnicia fericită! Nu-i de la sine înţeles că-i vorba şi de iubire? Ce altceva poate face ca o căsnicie să fie fericită?
— Ce altceva? Păi e foarte simplu! De exemplu banii, domnule Gemi. Dacă e vorba de stabilitate şi numai de stabilitate, credeţi că există altceva pe lume care să dea mai multă stabilitate unei căsnicii decât banii?
— Banii, dacă îi ai! Banii obţinuţi dintr-o slujbă stabilă, la stat. Ceea ce, fie vorba între noi, nu înseamnă prea mult. Dar gândiţi-vă ce se poate întâmpla în afaceri. Azi îţi merge bine şi faci o mulţime de bani, mâine dai chix şi toţi banii câştigaţi, hocus-pocus! s-au dus! S-au evaporat!
— În sfârşit, domnule Gemi, aşa o fi. Nu vreau să vă contrazic în privinţa asta. Dar o căsnicie fericită nu poate exista fără iubire. Şi mai mult decât atât, eu pun iubirea chiar mai presus de căsnicie.
— Zău? strigă moderatorul, surprins. Cum aşa, domnule Ştreza?
— Bun. Daţi-mi voie să vă explic.
— Vă rog. Aşteptăm cu nerăbdare.
— Cred că fiecare are motivele lui să adopte o anumită conduită, începu Cristian Ştreza. Cei mai mulţi se supun opiniei publice. N-au puterea să lupte împotriva ei şi, ca să fiu sincer, cred că nici n-ar avea motive s-o facă. N-aţi văzut? Opinia publică promovează longevitatea. Ne place longevitatea, în orice formă, asta e! Şi e şi firesc să ne placă. Cui nu-i place să trăiască mult? Cei mai mulţi oameni au proiecte de dus până la capăt. Şi chiar dacă nu le ai, poţi spera că vei inventa unele până la urmă. Orice, numai să trăieşti cât mai mult. Dacă de proiecte depinde longevitatea, atunci le găsim negreşit. Dar opinia publică încurajează şi longevitatea în căsnicie, nu?
— De acord, domnule Ştreza.
— Nu se inventează tot felul de nunţi? continuă tânărul de pe estradă. Nunta de carton, nunta de lână, de bumbac şi câte şi mai câte, ca să nu mai vorbim de nunta de argint, nunta de aur şi, o-ho-ho! nunta de platină... Cine sunt norocoşii care ajung la ea? Câţi dintre noi?... Mie însă, domnule Gemi — şi mă adresez aici tuturor din salon —, ideea tuturor acestor nunţi nu-mi surâde defel.
— Dar, domnule Ştreza, interveni moderatorul. Ce-ar fi s-o poftim şi pe fosta aici pe estradă? N-aţi fi de acord?
— Nu sunt însurat, domnule Gemi.
— Ce spuneţi! se arătă surprins moderatorul. Dar sunteţi un fost, nu?
— Mă tem că trebuie să vă dezamăgesc din nou, răspunse domnul Ştreza cu un fel de semeţie. N-am fost însurat niciodată.
Un cor de murmure contrariate se ridică spre tavanul restaurantului.
— Cum, domnule Ştreza, strigă Gemi, dumneavoastră n-aţi fost niciodată însurat şi criticaţi diferitele aniversări ale nunţii!
— Ce, n-am libertatea asta?
— Mă rog, sigur, de ce nu, acceptă Gemi cu scepticism.
— Dumneavoastră, domnule Gemi, sunteţi un optimist. Dar pe lângă optimişti există şi pesimiştii. Care ce spun? Căsnicia ucide dragostea, asta spun pesimiştii. Şi nu că n-am fi de acord. Dar am o mică corecţie de făcut în privinţa asta. Nu căsnicia ucide dragostea. Ci timpul!...
Ştreza, care la prima lui apariţie în faţa publicului, atunci când se plânsese de absenţa televizoarelor din camere, nu avusese nicidecum aerul că este doritor de expunere publică, de spectacol, acum, dimpotrivă, cu fiecare cuvânt pe care îl rostea, se simţea parcă tot mai la largul său fiind în centrul atenţiei.
— Nu, vă rog! Fără murmure de dezaprobare! se adresă el colegilor de sejur. Asta-i părerea mea, am şi eu dreptul la o părere. Dacă vreţi, am şi argumente. Haideţi să nu mai înfrumuseţăm dragostea mai mult decât se cuvine şi decât merită. Vă invit să vedem adevăratul ei substrat. Cu sinceritate! Nici măcar nu spun ceva nou — toată lumea o ştie, dar ne prefacem că nu ştim. De fapt, doar unii se prefac, ca s-o spun pe-a dreaptă! Adevăratul substrat al iubirii este perpetuarea speciei. Ştiu că sună urât. Dar nu chiar atât de urât dacă mai adaug: haideţi să ne dăm silinţa să extragem tot binele din rău. Eu spun: da, foarte bine, mă las păcălit de natură, accept că atracţia mea pentru femeie îşi are izvorul în sex. Dar nu se rezumă la sex, înţelegeţi? Nimeni nu mă opreşte să mă bucur de tot ceea ce sexul îmi oferă ca bonus. Reţineţi: ca bonus! Camaraderie cu partenera, o viaţă de familie, energie cheltuită cu folos, ba chiar un spor de energie. Da, o spune unul care nu a fost niciodată însurat! Nu putem să profităm de ceea ce sexul ne oferă, fără să plătim tributul cuvenit. Bărbatul caută femeia, se bate pentru ea... Bărbatul, am spus? Corecţie! Masculul! Masculul se bate pentru femelă pentru a-şi împlini menirea. Iar menirea masculului este să fecundeze femela pentru a asigura continuitatea speciei. Perpetuarea. Dar masculul e făcut să fecundeze mai multe femele. Da, vă înţeleg indignarea! Omul nu-i animal, iar bărbatul nu-i doar mascul. Dar este şi mascul. Asta-i realitatea. Şi de aceea eu nu pot să trăiesc la infinit cu aceeaşi femeie. Menirea mea este să fecundez cât mai multe femele — mă rog, femei. Da, ştiu, normele sociale mă constrâng, sunt de acord, fac tot posibilul să mă limitez la familia tradiţională, să nu ies din tiparele ei. De aceea s-au şi inventat toate acele nunţi ridicole, cum spuneam: de carton, de lână, de bumbac şi aşa mai departe. E frumos că unii reuşesc. Alţii, în schimb, cei mai mulţi, nu reuşesc. Şi eu îi înţeleg perfect. Vine un moment când cei doi soţi se trezesc unul lângă celălalt ca doi străini. S-a mai spus asta de mii de ori. I se poate întâmpla oricui. Cei astfel treziţi nu dau fuga să-şi găsească o nouă parteneră — sau, ca să fiu politicos cu toată lumea, un nou partener. Ştiu că am o responsabilitate în cadrul familiei şi faţă de întreaga comunitate. Pentru că exemplul meu, negativ, trebuie să adaug, contează. Nu mă reped în braţele alteia. Dar, pentru Dumnezeu, nu accept, de dragul unor convenţii, să renunţ la viaţă. Vreau să trăiesc şi să retrăiesc mereu minunea iubirii dintre bărbat şi femeie. Vreau ca iubirea mea să fie vie şi proaspătă, nu doar o amintire. Vreau să-mi ating obrazul de obrazul femeii iubite, să-l simt rece şi plin de prospeţime când mă întâlnesc cu ea pe stradă, într-o seară de februarie, când primăvara deja pluteşte în aer. Eventual chiar şi într-o zi ca asta, de început de martie! Vreau să-i văd părul lucind în lumina străzii şi s-o ştiu că se interesează de toate noutăţile, că e la curent cu mărcile de cosmetice. Vreau să mă încânte s-o văd că îşi trage mănuşile pe mâini, şi mâinile îi sunt elastice şi puternice... Vreau să nu mă împiedice nimeni să păstrez în amintire ziua când ne aflam mai mulţi într-o încăpere, invitaţi, prieteni, cunoştinţe... Nu vreau să uit cum am găsit printre atâtea feţe neinteresante privirea iubitei mele încă secrete, cum ne-am înţeles amândoi din priviri şi cum câteva minute mai târziu eram amândoi pe verandă şi ne sărutam. Şi cum, după alte câteva minute ne întorceam în încăpere şi încercam să ştergem din ochii noştri urmele fericirii de a fi găsit acele puţine momente de intimitate. Nu vreau să trăiesc toată viaţa apăsat de vinovăţia de a fi făcut ceea ce inima mă îndemna să fac cu iubirea mea, cu femeile mele. Nu vreau, înţelegeţi?
Tăcuse întregul salon. Tăcea şi Gemi.
— Domnule Ştreza, zise el într-un târziu, am o curiozitate. Dacă nu sunteţi un fost, de ce credeţi că v-a invitat Doamna Zenobia?
Cristian Ştreza nu stătu prea mult pe gânduri. Un zâmbet şăgalnic, aproape copilăresc, se ivi pe buzele lui.
— Poate că distinsa doamnă a avut nevoie de cineva pe care să-l contrapună virtuţii. Nu? Se întâmplă aşa de multe ori. Haideţi să vă povestesc o mică întâmplare. Mă aflam o dată în plimbare pe străduţele din cartierul meu. Nu vă spun din ce oraş, ca să nu mă reclamaţi la poliţie!... Murmure se ridicară din salon, de astă dată parcă înclinând către simpatie. — O poartă era lăsată deschisă, iar de gard era rezemată o bicicletă, bicicleta unui poştaş, care pesemne intrase în curte, să ducă o scrisoare. Curtea era întinsă, iar casa nici nu se vedea, ascunsă de pomii unei livezi. Pe portbagajul bicicletei poştaşul îşi lăsase taşca cu scrisori, mizând probabil pe pustietatea locului şi pe rapida sa întoarcere. M-am apropiat, am aruncat o privire în taşcă, am ochit un plic mare, dolofan, din acelea cu protecţie împotriva loviturilor pe durata transportului, ştiţi dumneavoastră, şi l-am luat. L-am furat, cu alte cuvinte. Şi ce credeţi c-am găsit înăuntru?
— O carte, veni o voce din public.
— O carte, da, confirmă Ştreza. Dar ce carte?
— Despre fidelitatea în căsnicie! răspunse aceeaşi voce, stârnind un haz sănătos în tot salonul.
— A, nu, spuse Ştreza. Nu era decât o banală carte de contabilitate. Poate că doamna Zenobia a aflat de această poveste. Deşi până acuma, din câte îmi amintesc, eu n-am povestit-o nimănui. Dar cine ştie ce antene are...
— A, mă scuzaţi o clipă, domnule Ştreza. Daţi-mi voie să-i întâmpin pe dragii noştri prieteni instrumentişti... Cei patru muzicanţi tocmai îşi făcuseră apariţia în restaurant păşind pe fâşia de mochetă grena, venind dinspre bucătărie... — Sper că nu i-aţi uitat, se adresă Gemi invitaţilor. Pianistul Marius Lungu, saxofonistul Nelu Barbu, bateristul Bebe Naidin şi basistul Teo Andronescu! Prietenii noştri ne vor delecta şi în seara asta. Ultima!
Instrumentiştii, făcând către public cu mâna, se urcară pe estradă şi, fără alte formalităţi, îşi reluară locurile.
— Aşadar, domnule Ştreza, se întoarse moderatorul spre invitatul său, ziceaţi că?
— Mă întrebam dacă doamna Zenobia a auzit de întâmplarea pe care tocmai v-am relatat-o. Căci dacă da, îmi închipui că în jocul domniei sale cu noi toţi eu voi fi exemplul negativ: ce nu trebuie să faceţi, dragi invitaţi. Nu trebuie să furaţi plicuri din taşca poştaşului, nu trebuie să tânjiţi după o iubire nouă, nu trebuie să, nu trebuie să.
— Jocul? Aşa aţi spus, domnule Ştreza? Ei nu, eu zic că nu trebuie să o suspectaţi de Doamna Zenobia de jocuri! Sper să aveţi ocazia să vă convingeţi că tot ce face Doamna Zenobia face pe faţă. Vă mulţumesc, domnule Ştreza. Vă mulţumesc că aţi avut curajul — şi dumneavoastră — să urcaţi aici pe estradă. Pe curând.
Moderatorul se întoarse către marginea estradei, cu microfonul la gură, lăsându-l pe invitatul său să se întoarcă singur în mijlocul invitaţilor.
— Vă las deocamdată, dragi prieteni. Vă las în compania muzicii şi a mâncărurilor bune pe care nu mă îndoiesc că veţi avea inspiraţia să le alegeţi din generoasa ofertă a Doamnei Zenobia. Iar cu mine vă veţi reîntâlni în partea a doua — şi ultima — a serii. Până atunci vă doresc, poftă bună, dans sprinţar şi... Divorţ fericit!
Spunând asta, Gemi lăsă microfonul în suport şi coborî de pe estradă.
