Excesul de „impresionism” în critica literară
Iată că în sfârşit găsesc exprimat ceea ce de mult îmi imaginasem că ar fi trebuit să fie spus despre excesul de „impresionism” în critica literară, care duce la respingerea brutală a unor scrieri ce meritau măcar o abordare „empatică”. Este vorba de o frază din volumul Dicţiunea ideilor, de Mircea Martin, apărut în 1986, citată în Vatra, numărul 12, 2010, dedicat criticului (Ion Pop: „Mircea Martin — între «identificări» şi «singurătăţi»”, pp. 38–42).
Spune Mircea Martin: „Cred că un critic ar trebui să înţeleagă şi ceea ce nu iubeşte, după cum ar trebui să se apropie cu iubire de ceea ce nu înţelege; să încerce să înţeleagă şi ceea ce la început n-a înţeles, să depăşească momentele de contrarietate sau de opacitate printr-un elan de simpatie penetrată.”
Ce aş mai putea adăuga? Absolut nimic. Decât că mi-a luat vorba din gură... acum aproape un sfert de secol.
Amintirile epuizate
Odată întrebuinţate în scrierile de ficţiune (sau, de ce nu, de memorialistică), amintirile vor fi ars ca nişte artificii. Definitiv. Nu mă mai pot întoarce la ele nici în scris şi nici măcar cu gândul (decât parţial), pentru a le retrăi. Întrebarea e: sunt oare capabil să adaug şirului de întâmplări din viaţa mea altele noi, susceptibile a se transforma în amintiri măcar în ritmul în care epuizez amintirile vechi?
