Garnitura era de fiecare dată mai goală în partea dinspre coadă. Mircea ţinea să găsească loc pe scaun pentru a citi cele câteva zeci de minute cât metroul îl ducea la destinaţie. Şi de aceea, în aşteptarea metroului, se plasa pe peron cam în locul unde ştia că opreşte ultimul sau penultimul vagon.
Trenul intră în staţie. Putu vedea pe ferestrele defilând prin dreptul lui cum călătorii erau, ca de obicei, tot mai rari către partea din urmă. Uşile se deschiseră şi Mircea intră. Avu de unde să-şi aleagă dintre numeroasele locuri goale. Se aşeză şi, ridicându-şi privirea, o recunoscu numaidecât, aşezată chiar în faţa lui, pe aceeaşi femeie de ieri. Ca să vezi ce coincidenţă! Se părea că avea aceeaşi preferinţă ca şi el pentru coada trenului. Probabil că femeia îl recunoscuse la rândul ei în momentul când se aşezase; de pe faţa ei nu puteai să-ţi dai însă seama fiindcă în acest moment îşi ţinea privirea aplecată în jos. Mircea îşi scoase cartea din sacoşă pregătindu-se de lectură; dar înainte de asta fu curios să vadă dacă femeia era îmbrăcată la fel ca ieri. Nu-şi amintea exact dar se pare că bluza şi-o schimbase. Cum altfel! Doar femeile care se respectă nu se îmbracă la fel două zile la rând. Până şi el purta altă cămaşă şi se întrebă dacă necunoscuta remarcase asta. Coborându-şi însă privirea către picioarele ei, Mircea constată că purta totuşi aceiaşi pantofi de ieri, nişte pantofi galbeni cu căpute înalte, aproape ca nişte ghetuţe, încheiaţi pe mijloc cu un fermoar cu bumb. De ce purta pantofii aceia, atât de neobişnuiţi, cu căpute înalte? Mircea îşi spuse că de bună seamă îi displăcea să-şi etaleze pielea pe sub ciorapul transparent. Trebuie că era o femeie cuviincioasă... Poate chiar mai mult decât atât? Ce însemna să fii o femeie mai mult decât cuviincioasă? Mircea îi fixă bluza de culoare maro spălăcit şi totuşi elegantă, cu unele încreţituri sofisticate în jurul manşetelor. În clipa aceea necunoscuta îşi ridică privirea către el, nu mai mult de o fracţiune de secundă, după care îşi lăsă din nou privirea în jos. Se gândea oare la ceva? Se simţea privită? Studiată? Şi da, şi nu — cam asta se putea ghici pe faţa ei. Şi dacă se simţea studiată, îi făcea plăcere? Sau nu? Puteai să faci numeroase presupuneri despre condiţia ei, despre viaţa ei privată. Sau, mai bine zis, puteai să-ţi pui o sumedenie de întrebări. Era singură? Sau avea familie? — asta era o primă întrebare. Femeia îşi ridică privirea din poală şi, o fracţiune de secundă, îl fixă. De data asta Mircea fu sigur... Fiindcă dacă avea familie — îşi continuă el gândul — comportamentul ei trebuia judecat cu totul altfel decât dacă ar fi fost singură... Comportamentul?... Mircea nu era deloc sigur că din atitudinea ei se putea defini un comportament. Ce comportament? Acum iarăşi nu mai era sigur că femeia îl ţintuise cu privirea acea fracţiune de secundă.
Dacă avea familie, faptul că îşi ridicase privirea spre el — dacă şi-o ridicase — putea să fie semn de înclinaţie spre frivolitate. Dar chiar dacă nu-şi ridicase privirea spre el, atitudinea ei — uşor jenată, uşor provocatoare — era cea a unei femei care se ştie studiată. Ceea ce se citea pe faţa ei era o indiferenţă mimată. Dar cum trebuia să fie o femeie cuviincioasă? Trebuia să fie cu adevărat şi total indiferentă la privirile celor din jur — ale bărbaţilor din jur? Putea oare o femeie, oricât ar fi fost de cuviincioasă, să fie indiferentă la atenţia bărbaţilor din jur? Şi dacă ar fi reuşit asta, ce s-ar fi putut spune despre o asemenea femeie? Că efectiv nu observa că este obiect al atenţiei? Sau, ştiindu-se observată, avea tăria să ignore totul în jur? Tăria sau abilitatea?...
Mircea continua s-o fixeze pe femeia aşezată de cealaltă parte a vagonului. Lăsase cartea pe genunchi, cu un deget strecurat între file, la locul unde îşi întrerupsese lectura. Lângă ea observă un bărbat între două vârste, care citea o carte ţinând-o pe genunchi. Femeia lui nu se uita nici în dreapta nici în stânga. Se uita fix înainte şi puţin în jos; raza privirii ei se oprea undeva în podeaua vagonului, câţiva centimetri înaintea pantofilor lui Mircea. Vezi, asta era de apreciat la femei: atunci când un călător de alături citea o carte sau un ziar sau orice altceva, nu încercau să tragă cu coada ochiului şi să-i fure câteva fraze, deşi se zice că femeile sunt mai curioase; iar dacă se întâmpla totuşi s-o facă, o făceau cu o anumită seninătate, fără a avea aerul acela tâlhăresc al bărbaţilor care trag cu coada ochiului la ceea ce citeşte vecinul; iar dacă se nimereşte să fie ceva picant, cu atât mai bine — asta spune rânjetul lor grosolan, pe care nici nu-şi dau osteneala să şi-l ascundă...
Mircea avea să mediteze la atitudinea femeii pe care o vedea şezând în faţa sa, avea să-i observe gesturile abia schiţate, genele care îi tremurau indecise şi sfielnice înainte de a lansa, ridicându-se pentru o fracţiune de secundă, o privire intensă. Curioasă? Derutată? Întrebătoare? Aliată? Chemătoare poate? Mircea îi aprecie vârsta. Nu era prea greu. Trebuie să fi fost cu până la zece ani mai în vârstă decât el. Către patruzeci? Era o vârstă plăcută la o femeie. Nu avusese de-a face cu femei de vârsta asta, dar intuia la ele o disponibilitate de dăruire pe care cele mai tinere, cu care el avusese relaţii, n-o aveau. Era femeia care, singură fiind, se afla, poate, în situaţia de a pierde ultimul tren. Iar dacă nu era singură, resimţea fără doar şi poate aceeaşi ameninţare de a pierde ultimul tren.
Mircea băgă cartea la loc în sacoşă: n-avea de gând să mai citească pe toată durata acelei călătorii cu metroul. Era mult mai plăcut să stea şi să facă fel de fel de supoziţii cu privire la femeia din faţa lui decât să citească. *** *Din volumul de povestiri cu același titlu
