Doisprezece...
Să nu te mai încrezi niciodată în semne de primăvară, Simion Linte. Asta e!... O bătălie pierdută. Crivăţul se-ntorsese cu toate batalioanele lui cenuşii dând iama pe străzi. Cearşafuri şi cămăşi atârnate pe frânghie se legănau îngheţate, trosnind, plesnite de vânt. Cum să te bucuri de mirosul lor când, aduse în casă, se dezgheţau pe-ncetul? În care casă? La urma urmei iarna mirosea frumos, mai ales dacă îţi aduceai aminte că te afli oricum cam pe la capătul ei, când ălălalt capăt, începutul, se pierdea în negura trecutului. Şcoala? Doamne fereşte, cine să-şi mai amintească de ea? Şi apoi, chiar şi iarna circulau trenurile. Cu pieptul lor negru şi încins de foc de cărbune şi de abur fierbinte, locomotivele înfruntau bărbăteşte vântul îngheţat. La ora nouă dimineaţa ziarele se şi aflau în chioşcuri. Iar la ora douăşpe fix, în bucătărie Sismani punea mâna pe ziar şi începea să citească. Prin ochelari, Vinţescu, îl fixa încruntat pe Simion Linte şi molfăia din buze nemulţumit. Manole se apleca peste umărul lui Sismani şi se chiora cu interes la poza de pe pagina întâi: Vîşinski, aşezat, semna tratatul în timp ce Stalin, în picioare în spatele lui, îl supraveghea atent să nu facă vreo prostie. *** *Capitolul 12 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit
Uniunea Sovietică şi Republica Populară Chineză au semnat un tratat de prietenie şi asistenţă mutuală... Mitroi îşi muta privirea de la unul la altul, discret, pe buze c-o umbră de zâmbet îngheţat.
Distribuirea raţiilor de paste făinoase şi griş pentru trimestrul I. Se anunţă că începând de la douăşdouă februarie nouă sute cinzeci se vor distribui pe cartelă paste făinoase pe trimestrul unu pe nouă sute cinzeci, pe baza bonului număru’ doişpe Diverse din luna februarie a.c. cu următoarele raţii: cartelele de tip a, be-unu mai jos...
— Poftim?
— Aşa scrie aicea: be cu un unu un pic mai jos.
— Adică be-unu!
— Mă rog, be-unu... şi ce vor primi câte una mie grame de fiecare bon. Cartelele de tip de-unu şi de-doi vor primi câte cin’ sute grame de fiecare...
— Lasă asta, tovarăşe Sismani. Poa’ să vadă după aia fiecare cât are de primit. Citeşte ce-i mai important. Veştile zilei. Să le discutăm, dacă-i nevoie...
Sever, Mitroi îl punea la punct. Ochii lui Sismani alergau peste foile ziarului, căutând disperat.
Concurs de micromodele la Cluj. Aeromodeliştii de la Bucureşti, Cluj, Târgu-Mureş şi Câmpina. Ariton Casian din Câmpina a învins la proba de micromodele construite din foiţă.
— Dumneata, tovarăşe Sismani, îţi baţi joc de noi toţi? Micromodele construite din foiţă?
Procesul spionilor anglo-americani din Republica Populară Ungară. O ruşinoasă provocare a fasciştilor-titoişti împotriva echipajului unui vas bulgar...
Dintre toţi, doar pe Georgeta n-o privea procesul spionilor anglo-americani. Înainte de ora douăşpe isprăvise pentru totdeauna tot ce avea de şuşotit cu Viorica şi acuma îi făcea ochi dulci lui Simion Linte... Ministrul plenipotenţiar al Statelor Unite la Sofia conducea activitatea criminală... O mârşavă provocare a aţâţătorilor la război americani împotriva Republicii Populare Bulgare. Nota guvernului bulgar în legătură cu măsura arbitrară a guvernului Statelor Unite de a rechema personalul misiunii sale de la Sofia şi de a cere rechemarea personalului legaţiei bulgare din Washington... Muncitorii cer norme juste. Lucrând după norme umflate ne furăm singuri căciula...
Mitroi era mulţumit.
Îi prinseseră pe toţi. Reduşi la tăcere, spionii anglo-americani stăteau neputincioşi după gratii în duba miliţiei care se îndepărta în goană. Gata pe azi cu citirea ziarului. În jurul lui Sismani zăboveau ca să afle amănunte: pastele făinoase şi grişul. Câte o mie cin’ sute de grame pe baza bonului numărul treişpe Diverse din luna februarie a.c. din cartelele de alimente tip D2. Hait! era cu ghinion treişpe! Vinţescu bătea scurt din palme... Gata, tovarăşi! La muncă. În salon aşteaptă consumatorii!... Masa de prânz pentru muncitorii care peste o oră jumate intră în schimbul doi la Întreprinderea de Reparaţii Şasiuri şi Boghiuri. Fabrica de sticlă, Fabrica de Motoare Electrice...
Georgeta îl ajungea din urmă pe Simion Linte, fâşneaţă, pe coridor, în drum spre salon.
— Nu vrei să facem pace?
Treceau prin dreptul vestiarului şi ea îşi arunca privirea într-acolo. C-un zâmbet ademenitor îşi muta privirea la faţa lui Simion Linte, pe care o vedea din profil. O invitaţie mută. Mai departe, îşi calcula bine următoarea lovitură menită să încheie pace. Intrând în salon, rămânea exact în uşă, împiedicând-o să se-nchidă. La niciun pas în urma lui. El n-o putea lăsa în uşă ţintuindu-l c-o privire conciliantă şi supusă. Trebuia s-o asculte. Doar două vorbe, Simion Linte. Chiar şi supărată, o femeie poa’ să rămână cu zâmbetul pe buze. Numai voi bărbaţii, una-două, vă burzuluiţi.
— Poţi să-mi spui şi mie cu ce ţi-am greşit?
Cosma venea val-vârtej către uşă. Turbat. Trebuiră să-i facă loc. Tăbărâseră cu gura pe el că o jumate de oră nicio mutră de chelner nu se arătase prin salon. Îl auziră bombănind în timp ce se îndepărta pe coridor... Numai la burtă se gândesc! Dar presa? Nu tre’ să citim presa?... Din fundul coridorului se ivea figura lui Mitroi. Venea agale cu mâinile la spate, intra în salon şi făcea un pas lateral, atâta. Acolo încremenea, cercetând salonul cu privirea lui pătrunzătoare. Unde să scapi de el?
Simion Linte o luă către ferestre unde ca de obicei nu se aşeza nimeni.
— Ai fi vrut să mă port cu tine ca o curvă?... Georgeta nu-l slăbea nici acolo. Devenea pătimaşă, nu-i păsa că atrage atenţia... Spune! Îţi închipui că orice chelneriţă tre’ să fie neapărat şi curvă?
Simion Linte îşi aruncă privirea către uşa din fund. Mitroi stătea cu ochii pe ei. Îţi venea să răstorni mese, să sfărâmi scaune. Unde dracu’ să te duci? Se uită la Georgeta, s-o înghită... Dar ce vină avea ea? Şi la urma urmei, chiar aşa, cu ce-i greşise?... Simion Linte o vedea pentru întâia oară. Se uita la ea cu mirare.
— Vino! se auzi spunându-i. Am ceva să-ţi dau.
Şi o porni grăbit către uşa din fundul salonului. Nu împinse uşa ci o trase spre interior cu furie dându-i un brânci către Mitroi. Strivit între perete şi uşă, Mitroi rămase perplex sub sticlă, cu ochii cât cepele...
Pe coridor Georgeta abia se putea ţine de el. Cotruş trecu pe-alături. Din urmă îi strigă:
— Simion, vreau să stăm un pic de vorbă...
Cine să-l asculte? Se pierdea în depărtare pe coridor. Tot mai mic, dispărea.
Simion Linte dădea năvală în vestiar. Scotea din buzunarul de la palton pacheţelul. Parfumul Lăcrămioare şi pudra pentru ten deschis Diana. Era un măgar şi jumătate dacă le arunca. Pentru cine le cumpărase? Uite-o, Georgeta. Era aicea, cu el. Pentru ea le cumpărase de la parfumeria de pe strada Bălcescu... Alergase după el pe coridor, dar aici înăuntru nici nu îndrăznea să se-apropie. Stătea încordată la doi paşi distanţă şi se holba la el c-un zâmbet incert. Oare când îi cususe nasturii de la vestă? Acum câţi ani? Între timp venise Aura. Îşi petrecea la ea fiecare noapte. Avea în buzunar o cheie de la locuinţa ei de pe strada Gorunilor numărul 7, dar nu se dusese încă niciodată în lipsa ei pe-acolo. Abia dacă mai dădea pe-acasă... Claudia zâmbind cu subînţeles la aflarea veştii, Tudor holbându-se la el cu ochii lui de viţel nevinovat...
— Ia-l, îi spuse Georgetei. Era pentru tine. Am vrut să ţi-l dau la Balul Ghioceilor dar am uitat... Sau... am scăpat ocazia.
Pacheţelul era la ea în mână dar ea ezita. Să-l deschidă numaidecât? Îl lăsa însă jos pe-un colţ de ladă îndoindu-şi genunchii c-un gest plin de graţie. Îi sărea de gât şi-l strângea tare, îl acoperea de sărutări şi de şoapte fierbinţi la ureche, întretăiate de suspine. Nu-i păsa de Aura, habar n-avea de ea. În sfârşit, din nou în vestiar, şi-l dorea pe Simion numai pentru ea. Dar clipele treceau şi Georgeta nu simţea strânsoarea braţelor lui Simion Linte. Brusc se opri şi îşi aţinti privirea în ochii lui.
— Nu mă mai iubeşti chiar deloc? Nu? Deloc?
Înălţată pe vârfuri, agăţată de gâtul lui, aştepta de la el un da. Femeie fierbinte, cu răsuflarea ameţitoare... Simion Linte cobora de pe ultima treaptă a vagonului şi o lua în braţe. Sub soarele călduţ, adia zefirul scuturând petale din florile prunilor. De câte ori cânta cucul în zăvoi? Ani mulţi să trăiască. O porneau de-a lungul peronului strângându-se de mijloc, pe sub ferestrele vagoanelor. Pudra pentru ten deschis Diana. Zâna pădurilor... Din nou i se înteţise răsuflarea. Îi sorbea lacom tot aerul de jur împrejurul gurii deschise. Acuma ştia ce-i aia o femeie. Foc lăuntric... pe care îl simţeai dogorind prin vestă... pe sub vestă... pe sub bluză. Dar nu. Mijlocul ei... piele moale şi catifelată... şi mai sus spatele ei... care se lăsa moale, îndoit sub strânsoarea mâinii... era răcoroasă toată.
— Vino la mine! îi şoptea. Vino în seara asta! Mama se duce la cinema. Am să fiu singură!
— Azi nu pot. Am antrenament.
— Şi dacă lipseşti o dată? O singură dată! Se-ntâmplă ceva?
Cum să-i explici? O singură dată? Tocmai azi, la ultimul antrenament înainte de douăzeci februarie?
— Nu pot, începe campionatul peste două săptămâni. De luni sunt scos din producţie, mi se pare că ţi-am mai zis. Pe patru martie am primul meci, în faza pe oraş.
— Sper să nu scapi tocmai lecţia când vă-nvaţă cum s-ajungi campion!
— Nu-i de-ajuns să nu scap lecţia asta. Cred că nici n-am scăpat-o. Da’ mai sunt şi alte condiţii. Poate o să ţi se pară caraghios... Avem o regulă acolo... Cu două săptămâni înainte de campionat nu mai pui mâna pe femeie.
Georgeta tresări. Să-l creadă? Îi venea să râdă.
— Chiar aşa? Două săptămâni? Carantină sută la sută?... Dar tu ai pus mâna!
— Începând de mâine sunt două săptămâni.
— Aha! Vasăzică azi e ultima zi când se mai poate!... Era consternată... Ai socotit bine? Să nu fi greşit cu vreo câteva ore!
— Nu, n-am greşit.
Se răcise de tot... Toată dogoarea ei dispăruse. Măsura duşumeaua cu paşi mici, privind în pământ.
— Spune-mi, Simion, tu eşti mulţumit de viaţa pe care duci?
Nu se grăbea să iasă. Nu-i mai era teamă ca altădată că cineva ar putea să deschidă uşa în orice moment...
Mulţumit cu viaţa pe care o duci? Ce puteai să-i răspunzi? De unde atâta mulţumire? La două mii de ani după olimpiadele din Grecia antică... Competiţii, azi? Ce competiţii? În mijlocul ageamiilor de la galele de box... Cristian Rucăreanu, Stamate, Drăghici, toţi tremurau ca varga când sora medicală intra val-vârtej în clasă cu cutia nichelată plină cu ace de seringă sterilizate. Chiar şi Miclea tremura, cât era el de fecior de doctor... doar c-o făcea pe deşteptul... pe buze c-un zâmbet îngheţat. Ţi se făcea milă. Rostea ca un papagal cuvinte învăţate de la taică-su. Hipermanganat de potasiu... Albastru de metilen... În toiul agitaţiei din clasă se ţinea pe lângă uşă, gata s-o şteargă în orice clipă. Duhul blândeţii lui Lăzărescu îşi arăta roadele în persoana doamnei Bratu, care ciripea drăgăstos aplecată peste catedră, clipind des, cu gura rotunjită ca un cur de găină: Să fiţi curaţi, copii! Să fiţi totdeauna curaţi! Sărăcia nu-i o ruşine, copii. Sărac, da’ curat! Compătimea în dreapta şi-n stânga, vărsa lacrimi de înduioşare... Vai, vai, vai, copii! Sufletul vostru e curat ca lacrima! Voi poate nici nu vă daţi seama. Chiar şi cei mai răi dintre oameni poartă în adâncul sufletului o scânteie sacră de omenie... Mda...
Dar într-o zi tot avea să vină. Ziua Competiţiei. Când doamna Bratu avea să lipsească. La fel şi Lăzărescu, bietul de el. Cu amintiri neplăcute după patruşde ani de profesorat, avea să se retragă în casa lui, pensionar, acrit de viaţă. Prin jaluzelele coborâte abia dacă avea să răzbată duruitul motocicletelor lansate în cursă pe strada I.C. Frimu dând colţul în dreptul răcitorului, pe lângă sacii de nisip îngrămădiţi la piciorul stâlpului de fier... în jos pe strada Haşdeu... Fete în rochiţe albe de tenis abia acoperindu-le chiloţii aveau să treacă în centru pe strada Republicii, în sunet de fanfară, împreună cu piramide de tineri în costume albe de gimnastică ciorchine pe câte două motociclete în mers lent...
Noi la braţ cu Tinereţea
Vom străbate munţi şi văi...
Jonglerii şi acrobaţii pe monocicluri, în vânt cu mânecile largi de mătase albă, clovnii pe picioroange şi urşii... Asul motociclismului, Bondrea, ieşind în trombă din garajul fraţilor Bunea... direcţia stadion... pe lângă şiruri lungi de steguleţe tricolore de hârtie, agitate cu chiote şi strigăte, echipat în costum de piele, pe cap cu o caschetă şi vizieră de plexiglas peste toată faţa, lansându-se în mijlocul terenului de fotbal de pe-o trambulină de scândură direct printr-un cerc în flăcări... Ziua Competiţiei... cu ghirlande de brad întinse din stâlp în stâlp... Alergătorii de maraton întinşi pe tot lungul bulevardului Ştefan Gheorghiu... Toţi laolaltă... Stamate şi Nanu, Miclea... toţi... Donose, Tocineanu, Cojan-Chioru... cu numere de concurs pe tricourile roşii... Cotruş, Velicu, Lovin... Leontin, cu ţurloaiele lui slabe ca nişte beţe... Manole, Cosma şi Sismani... Stelian... şi toată secţia de box a grupării sportive Metalul... în frunte cu greul Negulescu, puternic ca un taur... Coteţ şi Papanaş... Buzatu, Borş... cu încălţări moi de competiţie, obişnuiţi să calce pe pâslă groasă de 1,5-1,9 centimetri acoperită cu prelată perfect întinsă... Ion Salva, Ştefan Belcu, Gheorghe Aelenei... toate categoriile... Titus Ambrozie, Ion Petrescu şi Sorin Măgură... dincolo de capătul bulevardului Ştefan Gheorghiu, unde se termină castanii şi începe drumul prin soare... urcând lin către Cimitirul Eroilor... şi mai sus către obelisc, în vârful dealului — Monumentul Eroilor înconjurat de turnuleţe şi lanţuri grele... în forfota zilei de nouă mai... coroane de garoafe cu ferigă şi panglici tricolore...
Dar drumul nu se termina acolo. Patruzeci şi doi de kilometri o sută cinzeci de metri... către sud... peste munţi şi văi... pe lângă corturile taberelor de vacanţă, instalate pe plaiuri în vecinătatea sălbăticiei pădurii... Codrii de aramă... Strămoşii, tinerii războinici daci dănţuind sub luna argintie, cu steagul de metal în vârf de băţ — trup de balaur cu cap de lup, jurând răzbunare... sete de sânge...
Simion Linte trânti uşa şi o luă pe coridor către salon. Uite-l, venea. Cotruş, cu tava goală de pe care cădeau picături de ciorbă. Dâre de grăsime de la bucătărie până la intrarea în restaurant, zilnic, pe care femeia de serviciu nu prididea să le spele. Mirosul de bucătărie se întindea cu fiecare zi, cu tot ventilatorul A.E.G. care funcţiona fără întrerupere de doişpe ani şi trei săptămâni.
— Linte, vino un pic... Cotruş îl lua de braţ şi îl trăgea după el în salonaş, dincolo de draperie... Era grăbit, intra direct în subiect. Deşi mai ezita o clipă înainte să deschidă gura. Ştii de ce te-am chemat, da? Cotizaţia, lua-o-ar dracu’ de cotizaţie! Mi-ai scos peri albi! Din cauza ta primesc o grămadă de bobârnace. Spune-mi, omule, de ce eşti încăpăţânat? Câştigi ceva? Sau pierzi? Ţi-ai făcut o mică socoteală? De luni nu mai vii la lucru, corect? Da’ leafa merge. Ştiu ce vrei să spui. Că n-o capeţi din buzunarul lui Badea. Dar nici de la vicepreşedintele Onchiş n-o primeşti, e bine să ştii treaba asta. Onchiş e cu asociaţia Metalul, salariul tău nu-l priveşte. Nici salariul tău, nici al meu, al niciunuia din băieţii de la box. Fiecare se descurcă la el acasă, cu şeful lui. Cam aşa stau lucrurile...
Foarte bine. O lună jumate n-avea să mai vadă mutra lui Badea. La întâi aprilie avea să se mai întoarcă la restaurant, primăvara, cu medalia de campion în buzunar şi c-o păcăleală — foaia de transfer pe care avea să i-o pună lui Badea pe birou. Transfer, unde? N-avea nicio importanţă. Locuri de muncă puteai să găseşti destule. Întreprinderea de Reparaţii Şasiuri şi Boghiuri, Fabrica de Motoare Electrice, Fabrica de sticlă, chiar şi la Rafinărie — să te umfle râsul — sub comanda bătrânului Linte... dând glas unei vechi chemări în familie. Sau departe de bătrânu’ Linte, la Atelierele Centrale, muncitor la presele uriaşe care zguduiau o jumătate întreagă de oraş, noaptea, fără încetare până la ora şase treizeci când sirena prindea glas din şuvoi de abur şi se revărsa peste acoperişurile îngheţate. Cu mâinile negre de unsoare, somnoros după o noapte de muncă, intrai în vestiar, unul la fel ca ăla de la sala de antrenament. În zdrăngănit de uşi metalice, aplecat la chiuvetă lăsai sub şuvoiul de apă călduţă mizeria de-o noapte-ntreagă. O bucăţică subţiată de săpun de rufe pe marginea chiuvetei, la dispoziţia tuturor. O salopetă jegoasă rămânea în dulap în loc de tricou şi trening. Ieşeai în dimineaţa cenuşie c-o adiere călduţă de primăvară drept în faţă pe tot lungul străzii Haşdeu până la întretăierea cu strada I.C. Frimu. Şi de-acolo... unde? Acasă la Aura, în buzunar cu cheia de la locuinţa ei de pe strada Gorunilor... în aşternutul curat şi proaspăt aerisit... în aşteptarea săptămânii minunate când aveai să lucrezi iarăşi în schimbul întâi.
Simion Linte deschise uşa în biroul şefului. Îl văzu ridicându-şi ochii din hârtiile de pe masă. Buhăit, alături de Mitroi care arăta ca o stafie. Îl fixă pe Simion Linte întrebător preţ de câteva clipe. Servise mulţi clienţi în viaţa lui înainte s-ajungă şeful celui mai luxos local din oraş. Avea experienţă. Se pricepea să-ţi citească pe faţă. Simţea când eşti la pământ, descurajat, tânăr şi scârbit de viaţă. Gata să cedezi... Mulţumirea prevestitoare de bine i se aşternu pe faţă.
— Mitroi, fii bun şi lasă-ne un pic singuri. Te chem eu dup’ aia.
Dup’ aia, bine zis. Cum să te războieşti cu toţi? Nimic de făcut. Cu ură în privire, chelnerul trecu pe lângă Simion Linte atingându-l cu umărul.
— Da, Linte. Te ascult.
Sigur... Era numai ochi şi urechi. Se lingea pe buze. Ce-i păsa lui de banii ăia pe care îi căpăta de la Simion Linte? Bani avea destui... şi camionul care venea zilnic de la baza de aprovizionare... la dispoziţia lui... Ca şi camionul de la fabrica de gheaţă. Doar să le-ncarce cu marfă şi să le trimită colo şi colo după pofta inimii. Satisfăcut, ghiftuit, jubila... Aha, Linte, prea departe n-ai putut să fugi de mine! Am strâns laţul în jurul tău! Spăsit, iată-te întors! Cu ce te lauzi? Cu boxul? Forţa brută? N-ai ce să faci cu ea în viaţă, ascultă la mine, drăguţule!...
Aşa că dacă te asculta, ce puteai să-i spui?... Simion Linte scoase din buzunarul de la pantaloni o hârtie mototolită de o mie. Un ghemotoc. Să i-l arunce în nas? O netezi încet pe biroul lui, o tot netezi şi apoi i-o împinse sub nas la fel de încet.
Badea îşi drese glasul, hm-hm, tuşi... încurcat. Să mori de râs — încurcat, el! Îşi arăta măiestria anilor de meserie. Fost chelner de înaltă clasă. Învăţase să atragă compasiunea clienţilor şi — mai ştii! — poate şi simpatia unora. O lume în care totul era cu putinţă... C-un gest neglijent strecură hârtia în buzunar.
— Cum mai merge, Linte? Poenaru îmi spune c-ai început să te descurci. Bravo. Asta-i şi părerea mea. Greşesc? Să ştii, băiete, mie rar mi se-ntâmplă să greşesc. Am nas de copoi. Să-ţi faci datoria, asta-i tot ce vreau de la tine, Linte. Ce-ai făcut în trecut nu mă interesează. Ştii la ce mă refer, da? Dă-o-n pizda mă-sii de şcoală. Ascultă-mă pe mine, asta d-aicea de la restaurant e a mai bună şcoală. Ce-ajungeai acolo? Un hârţogar!... Oamenii muncii... aicea vine, să-şi petreacă o seară plăcută. Am dreptate?... Trec peste ce n-ai vrut tu să faci pentru mine. Ştii la ce mă refer, da?... Poate te mai gândeşti, vezi tu... Iar banii ăia... ţi-a spus Cotruş, da?... Am unele cheltuieli acuma. Tu să nu-ţi faci griji, am să ţi-i dau înapoi.
Da, da... ştiu. Am să vin să ţi-i cer înapoi într-o zi... cu vârf şi-ndesat. Plus dobânda... Poate la anul... Poate peste zece ani. Poate altă dată. Într-o zi când nici n-ai să te-aştepţi... Eu nu uit niciodată nimica.
Buf! se deschise uşa, larg, izbindu-se de perete. Mitroi. Agitat, alerga direct la Badea şi se apleca la urechea lui c-un puhoi de şoapte. Ascultând, şeful îşi mijea tot mai preocupat ochii înecaţi în grăsime şi atenţia i se concentra într-un punct undeva pe la picioarele lui Simion Linte.
— Ăă... Băiete, poţi să pleci. Poţi să pleci.
Atâta. Expediat. În clipa când ieşea pe uşă, Badea întindea precipitat mâna după telefon... Alte secrete. Trebuie că din nou explodase un rezervor cu benzină. Capacul rezervorului, aruncat în aer, trebuie că se-ndrepta în cădere drept spre restaurant, pe deasupra, ţiuind ca o bombă.
Dar în salon nimenea nu părea să aibă habar de pericolul ce plutea deasupra capului lor. Georgeta şi Viorica stăteau şi se zgâiau la cineva de pe rândul de la fereastră unde clienţii nu se aşezau decât doar dacă se ocupau toate celelalte locuri. El era singurul care şedea acolo, un moşulică de vreo sută de ani, zgribulit şi gârbov, pe cap c-o căciulă neagră de astrahan, întors cu spatele la salon. Mamă, şi ce guler avea la palton! Trebuie că tot astrahan era şi ăla. Curios, Manole trecea chiar pe lângă masa lui. Cu capul întors după el, câţiva paşi mai încolo se lovi de piciorul unei frapiere.
— Georgeta, Viorica! veniţi încoace!... Din uşă Vinţescu le făcea semne disperate. — Ce tot staţi şi vă holbaţi la el! Plecaţi de-acolo şi vedeţi-vă de treburile voastre!
Badea se oprise în spatele uşii pe coridor. Nu vedea prea bine din unghiul ăla, aşa că se apropie cu faţa periculos de mult de uşa ce încă mai pendula după intrarea furtunoasă a lui Vinţescu, astfel că Mitroi, grijuliu cu nasul lu’ şefu’, se repezea s-o oprească. Grăbit, agitat Vinţescu se întorcea iute dând să iasă din salon. Se ciocneau toţi trei acolo în uşă. Dar se nimerea numai bine fiindcă se pare că aveau multe să-şi spună. Statul-major al restaurantului Mioriţa. Blocaseră coridorul. Nici dracu’ nu mai putea să treacă pe-acolo. Şi totuşi Cotruş, venind de la bucătărie, se strecura cu chiu cu vai frecând spinarea lui Mitroi cu muchia tăvii. Toţi clienţii din salon se zgâiau la babalâcul de la fereastră. Era chemat şi Cosma de la Statul-major al restaurantului. Numai el mai lipsea de-acolo. Îl trimiteau urgent să vadă ce pofteşte moşul.
Cotruş se oprea lângă Simion Linte şi îi şoptea conspirativ la ureche:
— Îl cunoşti? E Ilarion Dornescu, fost naţional-ţărănist, fost deputat. Badea a telefonat la miliţie, da’ nu-i interesează. Cică-i prea bătrân ca să-l mai trimită la zdup. Are aproape nouăşde ani.
Scandal. Badea şi cu ăilalţi doi ieşiseră din coridor şi se opriseră înaintea uşii. Numai Cosma ştia de ce discutase atâta cu babalâcul, aplecat peste căciula lui de astrahan. Şeful îl lua în primire cu şoapte răstite.
— Ce tot te ploconeşti atâta? Ce vrea?
— Cică vrea o cafea naturală.
— Cafea naturală!... Badea spumega indignat. Se sufoca... Cafea naturală! De unde pizda mă-sii vrea să i-o scot! Du-te şi spune-i să se care dracului! N-am nevoie de duşmani ai poporului în local! Du-te şi spune-i! Să-şi ia tălpăşiţa imediat! Auzi colo, cafea naturală!
Manole făcea încă o cursă pe lângă masa fostului deputat, de astă dată în sensul celălalt. Îl studia. Nu-şi putea înfrâna curiozitatea. Cotruş îşi dusese comanda şi se întorsese. Erau acolo toţi chelnerii în afară de Sismani, şi toţi ajutorii de ospătar.
Aşa vasăzică. Fost naţional-ţărănist şi fost deputat. Aproape nouăzeci de ani. Simion Linte nu-i vedea faţa... Duşman al poporului... Georgeta se nimeri iarăşi lângă el, un pic mai în spate. Îi şoptea la ureche.
— Vii diseară la mine? Nu te mai rog decât o singură dată.
Dar Simion Linte se uita fix la spinarea gârbovită a babalâcului. Ce dracu’ făcea acolo? Răsfoia un ziar?... Se ridica de la masă... Încet, pas cu pas, ţinându-se de balustradă, cobora treptele de scândură ale podului peste liniile ferate. Se oprea în cotul scării şi vântul îi flutura pulpana paltonului... Hei, băiete! dă-mi un pol!... Vântul îi smulgea din mână o hârtie de zece lei şi o azvârlea departe, din vârtej în vârtej, printre garniturile de vagoane... Ce se-ntâmpla? Nimica. Bastonul bătrânului, pe care îl rezemase de masă, aluneca de-a lungul muchiei prăvălindu-se cu zgomot pe ciment. Stelian schimba o privire cu Viorica şi amândoi pufneau în râs. Babalâcul încerca să ridice bastonul, dar nu reuşea nicicum. Ruginise tot, încheieturile îi erau de mult anchilozate. Şi el tot nu renunţa. Întindea în jos mâna, icnind, dar mâna nu era destul de lungă. Toţi în jur stăteau şi se hlizeau. Să nu-ţi vină dracii?... Poftim, moşule, ia-ţi bastonul. Şi vezi să nu-ţi scape iară, ţine-l bine...
Sfinte Sisoe, ţi se uita în ochi cu ochii lui cenuşii din care pierise cu anii toată vlaga. Jucase tot... şi pierduse tot.
— Mulţumesc, tinere, mulţumesc... Prea multe cuvinte nu putea să spună — obosea. Dădeai să pleci, dar el schiţa anevoie un gest să mai rămâi... Lucrezi aici, tinere?... Te văd îmbrăcat în jiletcă roşie... Fii matale drăguţ şi aminteşte-i chelnerului că am comandat o cafea naturală. Şi spune-i să n-o îndulcească. Aş vrea zahărul alături, dacă se poate.
Fost naţional-ţărănist. Duşman al poporului... Se uita drept în ochii tăi şi de bună seamă vedea că nu te clinteşti din loc. Dar nu îndrăznea să te repeadă. Nici măcar să-ţi aducă aminte că te-a rugat ceva. În mintea lui înceţoşată îşi făcuse loc înţelegerea că ceva s-a schimbat. Dar exact ce, asta nu ştia. Şi nici n-avea să mai afle vreodată.
Băţos, Badea stătea lângă masa lui, aprig, gata să explodeze.
— N-avem cafea naturală! Te rog să pofteşti afară din local!... Bâţâind din toate alea, babalâcul îşi aduna ziarele, bastonul şi tot ce mai avea pe-acolo. Ascultător ca un copil cuminte. Să mori de râs, nu alta! Mitroi se înfiinţase şi el alături de şeful lui, cu fulgere în priviri... — Mai repede! Afară! Ştim noi cine ai fost! Ăsta-i local pentru oamenii muncii! Nu pentru îmbuibaţi!... Babalâcul îşi târa picioarele către ieşire, cu căciula lui de astrahan într-o parte. Cât făcea el cinci paşi, Badea făcea doi în urma lui fără să-l slăbească o clipă. Gâfâia, se sufoca... Valea! A trecut vremea voastră! La lada de gunoi a istoriei! Aţi trăit destul pe spinarea poporului! V-aţi închis taraba, gata! La ocnă! Să nu vă mai prind p-aicea că vă rup picioarele!...
Se închideau porţile la garajul fraţilor Bunea. Pe platforma de ciment de la stradă, pătată de uleiuri, prin crăpături, se iveau fire de iarbă. Apunea soarele dincolo de halele Fabricii de Motoare Electrice, înroşind cerul. Ultima seară. Dintr-un cauciuc aerul scăpa abia auzit prin ventil şi maşina se lăsa încet într-o rână...
Casa părintească! Hm!... Simion Linte se ducea să-şi ia niscaiva lucruri fiindcă două săptămâni n-avea să mai dea pe-acasă. Poate chiar până la sfârşitul campionatului... Seara se stingea focul în cuptorul de la brutăria lui Iordan. Pe lespedea de piatră nu mai rămânea decât doar spuza. Plecase ultimul transport de chifle la restaurantul Belvedere. Vărsaseră în malaxor ultimul sac de făină albă. Şi cu asta, basta. Un lacăt greu atârna la poarta brutăriei... pentru totdeauna. Dar brutarul Iordan?... Ce rost ar mai avea să-l caute cineva? În lungul străzii I.C. Brătianu se îndepărta încet întorcându-se acasă pe-nserat. O casă pe care n-o ştia nimenea în oraş.
Ultimul drum.
