Băieții de mingi

Băiatul vede cum mingea scurtă trimisă de unul din jucători trece razant cu fileul, sare moale și, în virtutea efectului, se rostogolește încet spre capătul celălalt al fileului, unde Celălalt stă ghemuit la stâlp, lângă scaunul arbitrului. Și uite că, al naibii, nu se clintește din loc. Băiatul se uită pătrunzător la el, la fața lui, în ochii lui, cu reproș: Hei, e la tine! Ia-o! Ce mai stai! Dar Celălalt se uită dinadins și cu încăpățânare în altă parte. Ce-o fi în capul lui? Băiatul nu poate să lase totuși mingea să rămână în teren. E ca și cum din vina lor, a băieților de mingi, s-ar întrerupe jocul. Or, el a jurat ca, cel puțin cât îl privește pe el, jocul să meargă șnur, să nu se poticnească nicio clipă. Țâșnește de la locul lui, înhață mingea și aleargă peste Celălalt, să-i ia locul:
   — Schimb de baze! Hai, valea!
   Celălalt catadicsește să-și miște fundul și să alerge la capătul celălalt al fileului, să se ghemuiască la baza părăsită de Băiat. În tribune cu siguranță nimeni n-a observat nimic. Nici măcar arbitrul de scaun.
   Următoarea minge se duce tot spre Celălalt și ajunge în spatele lui, dincolo de stâlpul fileului. Băiatul are o distanță de trei ori mai lungă s-ajungă la minge față de Celălalt. De patru ori mai lungă! Și tot el aleargă s-o culeagă de dincolo de marginea terenului. O secundă doar a zăbovit, poate, mingea pe zgură mai mult decât s-ar fi cuvenit. Arbitrul nu schițează niciun gest, nu-l interesează decât ca mingea să dispară cât mai repede de pe teren. În plus, Celălalt nu-i cedează măcar baza, astfel că trebuie să alerge cât poate de repede înapoi de unde a plecat, la baza de lângă scaunul arbitrului.
   Ca un făcut, următoarea minge, o servă ratată, lovește banda fileului și aterizează tot lângă Celălalt. Nici de astă dată Celălalt nu se clintește din loc. Încă o dată să fugă Băiatul și să ia mingea? Arbitrul observă ezitarea, se uită cu reproș la Băiat, chiar aici, la piciorul scaunului. Jucătorul de la serviciu a rămas cu racheta în mână și așteaptă ca cineva să ia mingea căzută lângă plasă. Cineva din tribună strigă ceva nedeslușit. Poate să fie orice. Arbitrul se răsucește spre Băiat și îi șuieră aproape în șoaptă, să n-audă publicul:
   — Hei! Unde-i locul tău?
   Băiatul, scrâșnind din dinți, se repede să ia mingea. E deja prea mult. Următoarea minge, care se îndreaptă vertiginos spre el, Celălalt, în loc s-o înhațe, o deviază cu muchea tălpii spre Băiat, așa, ca din neglijență. Băiatul n-are încotro, o ridică iute de pe jos și fuge cu ea spre fundul terenului. După ce o pasează colegului de-acolo, vine repede să-și reia locul. A fost pentru ultima oară!
   De data asta mingea uite c-a rămas exact în mijlocul terenului. Celălalt se face că plouă. Băiatul strânge din dinți și rămâne nemișcat pe locul lui, privind în pământ cu atâta ciudă că i se pare că vede, ca sub lupă, granulele de zgură. Îndârjirea prinde bine. Celălalt nu mișcă, a încremenit. Arbitrul încearcă să prindă privirea oricăruia din cei doi. Fără succes. Jucătorii, amândoi, așteaptă ca cineva să ia mingea. Publicul a răbdat destul. Prea mult. Începe să huiduie: atâta nesimțire!
   Mingea, stingheră, a rămas în mijlocul terenului.