O invitaţie în laboratorul de creaţie al traducătorilor din România — şi nu numai —, asta este numărul dublu, 8–9, al mensualului literar târgu–mureşean „Vatra”. O lectură interesantă pentru orice intelectual pasionat de literatură, şi de-a dreptul palpitantă pentru cei ce au încercat, măcar o dată în viaţă, deliciile, frustrările şi decepţiile legate de actul traducerii. Cititorul întâlneşte în acest grupaj de texte o varietate întreagă de atitudini faţă de traducere, începând cu punerea sub semnul îndoielii a statutului de creator autentic al traducătorului şi încheind cu premierea acestuia equo cu autorul. Se lucrează copios şi „pe text”, cum se spune, traducătorii care se lansează în acest exerciţiu explicând de ce au ales o anumită soluţie de translatare din „limba–sursă” în „limba–ţintă”.
Semnează, în ordine: Ioan Pop–Curşeu, Laszlo Alexandru, Irina Petraş, Radu Ţuculescu, Dinu Flămând, Cocsis Francisko, Ioana Sasu–Boldea, Virgil Stanciu, Radu Niciporuc, Leo Butnaru, Sean Cotter, Andrei Zanca, Ioan Milea, Alexandru Vlad („moderatorul” anchetei), Ion Maria, Cseke Gábor, Gabriela Lungu, Flavia Teoc, Anamaria Pop, Antonio Morillo Castellanos, Ileana Alexandra Orlich, Emilian Galaicu–Păun, Péter Demény, Nicolae Mareş, Ioan Radin, Luminiţa Urs, Adrian Grănescu, Andrei Fischof şi Dan H. Popescu.
„Să ne închipuim — ne îndeamnă Ion Maria — că nu am avea nevoie de traducători, să ne închipuim că am reuşi să citim orice text în original, oare nu am avea ceva de pierdut?”
O întrebare pe care, trebuie să recunosc, nu mi-am pus-o vreodată. Iată şi argumentul unui scriitor care, după cum singur o mărturiseşte, a eşuat în tentativa sa de a deveni traducător, în sprijinul ideii că fără traduceri am trăi într-o lume ideatic mai săracă: „Traducerea este oricând o transpunere în alt univers, o translatare magică. Trecând prin poartă pătrunzi într-un alt univers foarte asemănător cu cel cunoscut însă puţin diferit, simţi această diferenţă însă nu o detectezi, ai trecut dintr-un univers în alt univers, ele par identice şi, totuşi, există diferenţe pe care doar le simţi, nu poţi să le explici.”
***
Vreau să semnalez în încheiere, deşi nu are legătură cu tema numărului, excelentul eseu, semnat de Mihai Ardelean, „Personalitatea, o ţintă a unei posibile şi deloc întâmplătoare schimbări”, în care este prezentat „Experimentul Stanford”, efectuat în 1971 de o echipă de cercetători de la Universitatea din Stanford, condusă de profesorul de psihologie Philip Zimbardo. S-a încercat — cu succes, se pare — să se demonstreze cât de spectaculos (şi uneori dramatic) poate fi modificată personalitatea umană printr-un rol social conferit subiecţilor şi asumat de către aceştia. Ardelean analizează oribilul „Experiment Piteşti” prin prisma concluziilor „Experimentului Stanford”, prezentând totodată alte câteva fenomene psihologice de modificare a personalităţii, proprii societăţilor totalitare.
