Am făcut rost de o peniţă klaps şi am studiat-o cu atenţie, vârful ei
Stiloul avea şi el peniţa diferită de cea obişnuită: era un mic bumb acolo în vârf şi în el stătea toată performanţa tehnică a peniţei. Cică era de iridium. Mulţi se lăudau în clasă cu peniţă de aur — nimeni nu stătea să verifice, deşi aproape la fel de mulţi erau sceptici în privinţa asta —, dar dacă vârful nu era de iridium, degeaba aveai peniţă de aur că nu făcea doi bani. Putea s-o înceapă bine, c-un scris fin şi uniform, lunecând uşor pe hârtie. Ţinea o pagină, două, mai multe, dar iată că dâra se tot îngroşa. Şi parcă şi scrisul se urâţea. După un număr de pagini mă uitam în urmă, ajungeam, disperat şi nostalgic, la pagina de început şi îmi spuneam: iată, aici am atins pentru prima oară hârtia cu peniţa cea nouă. Ce diferenţă! Ce vremuri! Parcă trecuseră săptămâni de la schimbarea peniţei! Ridicam stiloul cu peniţa în sus şi îi examinam bumbul deja teşit. Şi îmi ziceam: iridium, pe dracu!
Primul stilou mi l-am cumpărat de la dugheana lui Filip, pe una din străduţele din vecinătatea pieţei, în capul străzii pescăriilor, unde lumea forfotea toată dimineaţa în soare. Şi chiar şi după-amiaza sau seara, când treceam prin dreptul dughenei închise şi oblonite, îmi spuneam: uite, de-aici mi-am cumpărat stiloul! Şi nu mi-a cerut decât şapte lei. O nimica toată. Un stilou mignon, cochet şi care, culmea, scria şi bine... Ani de zile după aceea, când toate dughenele particulare fuseseră deja desfiinţate, iar eu eram aproape matur, l-am reîntâlnit pe Filip pe stradă, nu departe de locul unde ţinuse dugheana cu obiecte de papetărie. Bineînţeles că nu m-a recunoscut deşi şi-a ridicat pentru o clipă sau două ochii spre mine. Nu eram decât unul din sutele de foşti clienţi ai săi. Mărunt şi slab, numai piele şi os, prost îmbrăcat, şontâcăia şi umbla c-un braţ înţepenit de pareză...
Apoi a apărut în clasă marea invenţie: peniţa de sticlă. În formă de glonte miniatural, cu striaţii în lung, uşor răsucite, prin care cobora cerneala din rezervor. Arăta bine şi scria foarte subţire, prea subţire chiar. Dar, vai, până şi sticla se tocea, şi chiar destul de repede. Şi, odată tocită, dâra de cerneală devenea groasă, venea din rezervor o adevărată hemoragie de cerneală, nu mai era nimic de făcut. Şi nu numai în privinţa peniţei de sticlă. Nicio despicătură nu mai era de vreun folos, niciun ambutisaj, niciun vârf de iridium, te apuca disperarea, nicio invenţie nu mai putea salva foaia de caiet de la porcăială...
Şi totuşi a mai apărut una: stiloul cu pastă. Numele de pix avea să vină abia mult mai târziu. Arăta ca un creion c-un tub umplut cu o substanţă păstoasă, albastră, la capăt cu o biluţă de metal în vârful unui con de alamă alungit. Mirarea în clasă nu mai cunoştea margini: Cum, o biluţă?! Scrie cu o biluţă? Şi pasta cum de coboară pe tub în jos! Chiar o biluţă? De metal? Poa’ să vadă cineva biluţa aia? Asta-i bună, o biluţă!... Dâra pe care o lăsa pe hârtie era neuniformă şi pe mine unul invenţia nu m-a convins. La ce era bun un stilou cu pastă?
„Uite la ce-i bun”, mi-a explicat acasă Gabi Hoepfner. Avea în mână un stilou cu pastă şi, foarte convinsă, îmi făcea o demonstraţie practică. „Tu, când pui un punct cu stiloul obişnuit sau cu tocul, trebuie să faci de fapt un cerculeţ şi să-l umbli, uite-aşa, cu mişcări circulare. Poate că nu-ţi dai seama, poate că ţi-a intrat în sânge, dar asta faci. Un cerculeţ plin. Ceea ce îţi ia timp. Pe când eu doar apăs stiloul pe hârtie, cu biluţa, şi punctu-i gata. Vezi?”
Un singur punct. Şi iată că mi-a rămas in amintire pentru totdeauna. Mă întreb de ce. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
