♠
În toiul nopţii picuri mari începură să clipocească rar pe acoperişul supermarketului unde Iovan dormea de atâtea nopţi deja. Clipociră la început rar, fără grăbire, nehotărâţi, căci, după ce ecranele radarelor meteorologice se întunecaseră definitiv, la fel şi cele ale calculatoarelor, unde, înainte de Ziua Deşertului, traiectoriile norilor puteau fi urmărite cu exactitate pe hărţi, ploile hălăduiau acum lipsite de vigoare, fără nicio ţintă, veneau de niciunde şi plecau la voia întâmplării. Sub ploi nu se mai deschideau, ca odinioară, umbrelele, iar furtunile ce se stârniseră cândva nu mai aveau acum pe cine să înspăimânte, nici să impresioneze. Aşa că ploile cădeau domol, cu lehamite, şi oricum sfârşitul verii trebuie că era aproape, aşa că toate începeau să slăbească şi să încetinească: nopţile, zilele, căldura soarelui, vântul. Totuşi, pe acoperiş clipocitul se înteţi un pic şi Iovan auzi în scurt timp darabana binecunoscută a ploii, cea de pe vremuri, şi chiar şi un fulger îşi răsfrânse lumina argintie, cumva, pe căi ocolite, pătrunzând aici în interior, unde de multă vreme instalaţia electrică nu mai folosea la nimic. Răpăitul ploii se învioră, luă oarecare avânt, destul cât lui Iovan să-i alunge somnul, deşi încă nu se luminase de ziuă. Rămase întins pe pat, cu toate simţurile treze, deschise spre toate noutăţile vechi ale lumii, spre toate rememorările din vechime. Ploaia îi aminti de sfârşitul vacanţelor mari, când regretul de a nu fi fost plecat în voiaj împreună cu părinţii, la fel ca ceilalţi, începea să se ogoiască în aşteptarea înfrigurată a reîntâlnirii şcolii, când revenea preocuparea pentru cămăşile sobre şi pentru cele albe, de şcoală, şi aroma de cafea cu care mama obişnuia să-şi înceapă ziua se răspândea în aerul răcoros şi tare al dimineţilor, ieşind pe fereastra bucătăriei şi întorcându-se înăuntru pe fereastra ce se deschidea spre grădină. Pata de soare se muta dimineaţa de pe covor pe piciorul scurt şi gros, în formă de labă de leu, al comodei, şi după aceea urca spre cheia din broască, de care atârna de ani de zile aceeaşi legătură de chei vechi de peste tot şi de nicăieri. Pata de soare pe care o vedea în dimineţile de duminică era o nouă spărtură în norul care acoperea cerul amintirilor sale despre primii ani de viaţă şi despre casa părintească.
Un simţământ tulbure, de absenţă dureroasă şi de pierdere ireparabilă, îi strânse stomacul şi îi umplu tot pieptul odată cu amintirea aromei de cafea care parcă venea de afară chiar acum, aici, în interiorul supermarketului, adusă de aerul căldicel al nopţii de sfârşit de vacanţă. Doar aroma, fiindcă pe mama sa nu avea s-o mai revadă niciodată. Şi Iovan îşi aminti de deşteptătorul său care suna întotdeauna după ce cafeaua de dimineaţă a mamei era gata. Suna sacadat, în mici cascade de bipuri delicate, menite să-i facă trezirea mai puţin brutală şi să-i mai atenueze din calvarul deplasării la şcoală.
Îi veni apoi în minte o fotografie veche: el, pe la cinci ani, cu o tobă atârnată de gât, înconjurat de întreaga familie, unchii şi mătuşile, verii şi verişoarele, de care nu mai auzise niciodată vorbindu-se şi nici nu îşi amintea să-i mai fi întâlnit vreodată în anii următori, dar care în ziua aceea veniseră să-i viziteze, probabil cu ocazia vreunei aniversări. Oare a lui proprie? Un unchi, cumnatul mamei, din câte îşi amintea, se lăsase pe vine lângă el, în timp ce toţi ceilalţi stăteau în picioare în acel loc umbrit, care era intrarea dosnică a casei, iar în spatele întregului grup se ridica un gard înalt de cărămidă, semn că dincolo de acel gard începea curtea învecinată. Umbra unui copac foarte înalt cădea peste acel loc dosnic, din care cauză peste figurile personajelor din poză cădea umbra. Doar toba sa ieşea în evidenţă sub o rază de soare strecurată prin frunziş.
Cerul începea să se lumineze prin peretele de sticlă dinspre intrarea principală în supermarket, şi înăuntru bezna începu să se subţieze lăsând să iasă la iveală rafturile pline cu produse, înalte până către tavan. Pe culoar, la o oarecare distanţă, rămăsese încremenit de luni de zile un electrostivuitor, pe braţele căruia un container apucase să fie ridicat doar până la o înălţime de aproximativ un metru şi jumătate. În clipa următoare, se putea presupune, începuseră să dănţuiască Perdelele de Lumină.
Întorcându-se pe o parte, Iovan întinse mâna şi dibui una din brichetele adunate de el şi aşezate într-o grămăjoară pe măsuţa de lângă pat. Iovan le ţinea într-o cutie decorativă, fără capac, din împletitură de rafie. Cutia era atât de plină cu brichete încât la atingerea mâinii sale, vreo două din ele, revărsându-se, căzură pe marginea măsuţei şi acolo jos pe postamentul de parchet al patului. Aprinse bricheta şi la flacăra ei ieşi la iveală glastra de inox în care adunase un mănunchi gros de lumânări albe de stearină, să-i ajungă. Lângă glastră, într-un sfeşnic improvizat, rămăsese lumânarea arsă pe jumătate, rămasă din ajun. Iovan o aprinse şi, lăsându-se la loc pe spate, rămase cu ochii în întunericul înalt al tavanului.
Mult timp stătu nemişcat, privind în tavan.
O vrabie zbură sprinten şi gălăgios de pe ultimul raft al unei etajere şi se adăposti pe o grindă metalică de sub tavan. Aşa făceau vrăbiile încă de la deschiderea magazinului, a tuturor celorlalte supermarketuri: se obişnuiseră să se furişeze în interior şi că ciugulească boabe din pungile plesnite de griş, hrişcă sau orez. Aşa că Iovan nici nu se miră. Sfântu, bătrânul care cândva făcuse deliciul cartierului său, se uită şi el în sus după păsăruică şi râse molcom, fără glas, după care îşi întoarse zâmbetul cald şi bun către Iovan, aşa cum făcuse şi altădată, pe stradă.
— Am ştiut întotdeauna că eşti un copil bun şi milos şi că până la urmă Dumnezeu o să-ţi aducă tămăduirea. Şi ştiu că aveai răbdare în scaunul tău pe rotile, aveai multă răbdare. Aşa este, mi-aduc aminte. Erai gata să dai o mână de ajutor, asta se vedea pe faţa ta. Se vedea că pui la inimă, sigur că da...
Se pricepea să vorbească bătrânul. Iovan nu îl auzise până acum decât cu acele cuvinte de binecuvântare atunci când copiii îl abordau pe stradă, nefiind siguri dacă este sfânt sau sărac cu duhul: „Dumnezeu să te aibă în pază!” Dar acum iată că Sfântu spunea cu totul altceva.
— Dar ce poate să facă un om singur? spunea. Ce poate să facă? Nu poţi să iei asupra ta nenorocirile altora, chiar dacă te doare sufletul. Nu poţi! Sunt prea mulţi oameni care suferă pe pământ. Îl ajuţi pe unul, îl ajuţi pe altul, dar ce te faci, că sunt puzderie, sunt mii de oameni care au nevoie de ajutor. Şi tu n-ai decât două mâini şi un suflet în care încape cât încape. Nu poţi să-i ajuţi pe toţi. Asta e!... Ştiu, dragule, cum e, eu am trăit asta... Şi măcar de-ar fi doar oamenii. Dar uite că sunt şi animalele care suferă. Da, da, sunt şi animalele, bietele de ele. Câtă vreme e vară, se descurcă şi ele cum pot, îşi caută hrana şi, slavă Domnului, o găsesc. Mai ciugulesc ici, mai ciugulesc colo. Dar trec peste noi furtunile. Vin şi trec. Te uiţi la bietele păsăruici şi te-ntrebi cum de se descurcă, cum de nu le rupe vântul aripioarele, cum de nu le izbeşte de trunchiurile copacilor. Îţi vine să deschizi fereastră şi să-i strigi: Vino, păsăruică, aici în casă, stai până trece furtuna şi-apoi te-i duce înapoi în desişul tău. Sunt prea multe păsăruici, nu le poţi găzdui pe toate, deşi inima aşa te-ndeamnă. Să deschizi fereastra şi să le zici să facă un popas în casa ta. Plânge sufletul în tine când vine iarna, unele vin să se aşeze pe pervaz, trag cu ochiul înăuntru, parc-ar cere de la tine să capete doar o suflare de aer cald. Iar altele adastă în vârful copacilor, ciorile bunăoară, le leagănă vântul şi le şfichiuieşte, uite-aşa, de zici că or s-ajungă ramurile pân’ la pământ. Şi-i viscol şi ger de crapă pietrele. Iar tu stai şi le plângi de milă, sărmanele ciori. Asta e, n-ai cum să ajuţi toate vietăţile năpăstuite de pe faţa pământului. Şi eu de-aia umblu pe străzi, haihui, cât e ziua de lungă, ca să fiu alături de...
Alături de cine? se întrebă Iovan.
Lumina crescuse, deja se vedeau detalii ale tavanului înalt, se vedeau garguiele care îi stătuseră de strajă încă din prima zi când îşi găsise adăpost în supermarket. Nicio vrabie nu se furişase în interior. Niciuna... Păsăruici, îşi aminti el, şi zâmbi. Sfântu trebuie că murise cu mult înainte de Ziua Deşertului. Poate că urma o zi însorită însă ploaia de peste noapte nu rămăsese fără urmări: picuri cădeau rar din tavan, tot mai rar, ca într-un vis de-al său de demult, şi răsunetul lor reverbera ca într-o grotă vastă cât haosul originar.
*** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
