Laurian și Laura (7)

Dinspre gară, ziua: într-altă zi

Taximetriști de ocazie, care de care mai glumeț și mai insistent, îi asaltau pe peron pe călătorii abia coborâți din tren, îmbiindu-i cu mărcile lor renumite de mașini din alte timpuri: — Un taxi, vericule? Am un Ford a-ntâia, o să-ți placă! Arcurile-s ca noi!... — Un taxi, nenicule? Ce-ai zice de-un Oldsmobile negru strălucitor, să-ți răsucești mustața-n capota lui?... Scaune moi!... Buick!... Opel!... Ca pe vremuri!... Se duceau, harnici, plini de energie, de la un călător la altul, să-i convingă, mai să-i ia de rever. Pe Laurian însă îl ocoleau cu toții, nici nu-l băgau în seamă. Obosit după o călătorie de o noapte întreagă, în care abia dacă reușise să ațipească, Laurian nu se miră: ducea în mână o valijoară de carton presat, jerpelită, cu colțarele lipsă, nu cu mult mai mare — ba poate chiar mai mică — decât servieta pe care o tot cărase după el vreme de ani de zile, după ce se golise de bani. Iar costumul era și el același, doar că îl dăduse la curățat de nenumărate ori, până când se rosese pe la manșete și pe la mai toate cusăturile, iar îl ultimele luni nu-l mai dăduse deloc. Îl mirosiseră taximetriștii: de unde să aibă unul ca ăsta bani de taxi?
   Înconjurat de oameni îngândurați, posaci, mergea odată cu ei ca în mijlocul unei turme. La un moment dat cineva din mulțime scoase un strigăt de alarmă: Controlul! Instantaneu, taximetriștii de ocazie se făcură nevăzuți, fugiră ca potârnichile, îi înghiți pământul. Călătorii, încruntați, își văzură de drum, răsfirându-se la ieșirea de pe peron, spre porțile gării, unii scuturându-și, meticuloși, de pe mânecă, o scamă.
   La un moment dat, în jurul lui Laurian se făcu gol. Aici se despărțise de Laura — o despărțire care își amintea că îi lăsase atunci un gust amar, dar pe care acum, după atâția ani, o retrăi, timp de câteva clipe, cu emoție. Iată, același loc larg, atunci, în acea noapte, pustiu, astăzi, pe zi, ceva mai animat; aceleași magazine, tot cu storurile coborâte, doar că între timp afișele lipite pe storuri se schimbaseră: din afișe de avertizare deveniseră afișe de îndemn. Cum se schimbă timpurile! Controlul care băgase spaima în taximetriști câteva minute mai devreme, ajunsese și pe-aici. Erau echipe de câte doi-trei controlori care scotoceau, scrutau împrejurimea, nu le scăpa nimic. O astfel de echipă se apropie de un văcsuitor de ghete care ședea ciucit la piciorul zidului lustruind de zor pantoful unui client.
   — Ce ești tu aicea! strigară la el. Slugă?!
   — Nu, domnule, îngăimă văcsuitorul.
   — „Nu, domnule”? Clientul o și tulise. Văcsuitorul nici nu apucase să-i scoată cartoanele cu care îi ferea ciorapii de crema de ghete. — Cine era individul, stăpânul tău?
   — Nu, domnule.
   — „Nu, domnule”? Altceva mai știi? N-ai niciun serviciu?
   — Ăsta-i serviciul meu.
   — Ăsta-i serviciul tău?
   O lovitură de picior îi izbi cu furie lădița cu ustensile, care zbură cât colo, dându-se de câteva ori peste cap și zdrăngănind pe gresia holului. Un sertăraș ieși contrariat de la locul lui și se răzleți de lădiță.
   — Să-și facă singur pantofii! Azi nu mai suntem slugile nimănui! Controlorul îl aținti c-un deget amenințător. — Ai înțeles?
   — Da, domnule.
   Laurian se oprise și urmărea scena. Deodată controlorul se întoarse spre el, furios:
   — Ce te zgâiești? Nici tu n-ai nicio treabă? Vezi-ți de drum! Valea!
   Controlorii n-aveau timp de pierdut, deja căutau din ochi alte slugi.
   Laurian trecu de poarta principală și ieși în soarele de afară. Nu se vedea niciunul din taxiurile cu care erau îmbiați călătorii coborâți din tren — Buick, Oldsmobile, Ford, nimic. Aici afară întreg peronul de sub coloane era ocupat de tărăboanțe cu hulubele lăsate în pământ, în totală dezordine. Cărăușii ședeau pe platforme, posaci, întinși pe-o rână, cu cotul sprijinit de platforma înclinată, c-un picior îndoit sub ei și celălalt atârnând leneș în afară, peste hulubă, pândindu-i pe eventualii clienți c-un ochi plictisit, pe jumătate închis de somn. Ca să care, ce? De bună seamă, bagaje mari și multe la număr, valize și saci cu de toate. Laurian, cu valijoara lui minusculă, bineînțeles că nu putea fi luat drept client.
   Nimeni nu se uită în urma lui când traversă piața spre impunătoarea fațadă a Ministerului de Interne. Dar până unde să meargă?
   — Mai încolo! Mai încolo! Țineți departe! gesticulau agenții de poliție agitându-și încruntați bastoanele de cauciuc pentru a ține mulțimea de trecători cât mai departe de intrarea în minister.
   Pe trotuar, după ce traversă piața nesfârșit de largă, Laurian se trezi acostat de un individ. Îl privi cu vădită neplăcere: era un bărbat încă tânăr, cu fața nerasă de multe zile, care îl ochise încă de departe, înainte ca Laurian să pună piciorul pe bordură.
   — Nu vă supărați, vreau să vă întreb ceva.
   Sacoul îi era lucios de jeg, mai ales la coate și la guler, iar unul din buzunarele laterale îi stătea căscat din cauza unei sticle cu dop, care părea goală, deși, cine știe — nu se vedea până la fund.
   Laurian se opri pentru o clipă la o oarecare distanță. Individul îl aborda cu prudență — o pereche de ochi ezitanți îl cercetau, oscilând între teamă și îndrăzneală. Părea să fie cam de-o vârstă cu el.
   — Mă întrebam dacă nu v-aș putea invita la o terasă, domnule, să stăm un pic de vorbă. Dar dacă mă uit în jur, nu mai văd nicio terasă deschisă.
   Într-adevăr, în afară de câteva magazine mărunte, totul în jur părea închis. Activitatea străzii se rezuma la forfotă și la câteva patrule. Uitându-se la tânărul vagabond, i se năzări că ar putea fi același tânăr insolent, între timp căzut în mizerie, care îi abordase pe Laura și pe el, pe când luau masa la un restaurant, cu ani în urmă, cel cu călătoria spre Est. Dar nu, nu era același. Îi răspunse cu o glumă:
   — Păi atunci să găsim un gard să-l rezemăm amândoi.
   Individul nu se arătă amuzat:
   — Sunteți ironic, domnule.
   Pe Laurian îl încercă, parcă, un mic regret:
   — Lăsând gluma la o parte, despre ce vrei să stăm de vorbă?
   — Ei, spuse tânărul, erau câteva lucruri, vroiam să vă-ntreb...
   — Ascultă! îl întrerupse Laurian. Pari un tip cu experiență și rezonabil. Dacă te-ai uitat bine la mine, ai putut să-ți dai seama, cred, că de la mine nu-ți pică niciun ban.
   Vru să scape de el. O luă din loc și iuți pasul, dar individul se ținu scai el.
   — Da, spuse el din mers, am ceva experiență, nu pot să neg. Veniți de departe, nu?
   — Cu asta ai nimerit-o. Vin de foarte departe, în tren n-am dormit toată noaptea și abia aștept s-ajung acasă. Așa că te rog să mă lași în pace.
   — Sunteți un om norocos, domnule. Eu nu aștept s-ajung acasă. Bănuiți de ce, nu? Fiindcă nu mai am casă. Dumneavoastră poate credeți că m-au dat ăștia afară din casă, dar să știți că n-a fost așa.
   — Nu?
   Evită să-l întrebe Dar cum a fost? doar ca să nu pară interesat de subiect și să-i dea celuilalt prilejul să se agațe de ceva. Dar tânărul jerpelit îi mirosise interesul: — A fost cineva din familie care avea niște vederi, așa, mai de... mă-nțelegeți... Ce s-o mai lungim, a fost chiar taică-meu, care vroia egalitate pentru toată lumea. S-a dus la ăștia de-au venit la putere și le-a spus: Uite, eu am casă mare, prea mare pentru mine și familia mea. Dacă vreți, mai aduceți vreo doi-trei să stea acolo, într-o aripă a casei. Atâta le-a trebuit! Au venit, au pus mâna pe casă și nouă nu ne-au lăsat decât o cămăruță. După care ne-au luat-o și p-aia. Ne-am trezit afară în stradă!
   Laurian apucase să ia un avans de vreo doi pași.
   — Omule, crede-mă că n-am timp de povești.
   — Nu-s povești, domnule, îmi pare rău.
   Tânărul cerșetor devenea tot mai descurajat. Rămânea în urmă.
   — Măcar dați-mi un ban, ce dracu’, domnule! Dacă aveați un pic de răbdare, vă spuneam de taică-meu, nu vă interesează? Nu vă interesează c-a murit acum un an? De inimă rea, domnule!
   Laurian, în ciuda oboselii și a nesomnului, se îndepărta cu pas grăbit de-a lungul trotuarului murdar. I-ar fi spus celuilalt: De ce crezi tu că trebuie să bat atâta cale pe jos? Nu te-ai întrebat? De plăcere? Nu. Fiindcă nu mai am bani nici de tramvai, omule. N-am chef să te-ascult, crede-mă, pentru că nu știu nici pe mine ce m-așteptă acasă. Ai mei nu mi-au mai răspuns la scrisori de trei ani... Nici Laura nu mi-a mai răspuns. Tot de trei ani. Nu știu ce s-o fi întâmplat în ăștia trei ani, dar văd că aici în oraș nici molozul de la casele dărâmate de bombe nu s-au învrednicit să-l strângă peste tot.
   Laurian coborî de pe trotuar în fața unei îngrădituri improvizate din căpriori șubrezi de scânduri, pe care erau așezate alte scânduri la fel de vechi și de șubrede. Pe una din ele stătea scris cu var: OCOLIRE. Dincolo de îngrăditură molozul de la casa dărâmată se revărsase peste trotuar și din el crescuseră buruieni înalte și pomișori sălbăticiți. Evită în ultimul moment o tărăboanță care venea spre el împinsă de un zdrahon furios, care avea crima în privire.
   Într-o intersecție, două tramvaie care veneau dinspre două străzi în unghi drept se opriseră la distanță de un deget înainte să se ciocnească. Cei doi vatmani se dăduseră jos și se stropșeau unul altul înjurându-se cu ură... Apoi venea, în continuarea drumului, Crematoriul: împrejurimea devenise între timp rampă de gunoi... Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel: o mică mulțime cenușie și pleoștită adăsta în fața porților închise, cu capul între umeri.
   Și alte locuri devenite între timp necunoscute... Și alte locuri pe care le recunoscu fără nicio dificultate...
   Și în sfârșit, dincolo de umbra pâlcului de platani, se ivea în soare casa lui, pe care Laurian o întâmpină cu un fior de emoție în stomac.