Trebuia neapărat să te sun. Dar uite că nici nu mai știam pe ce buton să apăs. Erau, parcă, vreo cinci butoane pe telefonul meu și am ales unul din ele — parcă ăla era al tău. Și da, a sunat telefonul la tine acasă. Mă rog, la noi acasă. Am așteptat cu sufletul la gură, dar mi-a răspuns o voce feminină necunoscută, despre care am presupus că e o vecină, sau poate o rudă de-a ta. O voce amabilă de altfel, foarte prietenoasă și, am presupus eu, venind de la o persoană între două vârste. Mi-a spus: — Ați făcut foarte bine că ați sunat, domnule... Și uite că îmi știa și numele. — Ați făcut bine că ați sunat. Mă duc imediat s-o caut. Și în receptor s-a lăsat tăcerea. Mi-am închipuit-o pe doamna care răspunsese la telefon căutându-te prin casă. Dar tăcerea s-a tot prelungit. Până când mi-am dat seama că n-ai să-mi răspunzi niciodată.
