Goliciunea femeii*

În locul unde strada Principală se întâlnea, în unghi ascuţit, cu strada Republicii se afla benzinăria oraşului. De obicei acolo ne dădeam jos din camion atunci când ne întorceam de la Bucureşti călătorind cu autostopul — pe atunci îi ziceam „ocazie”. O luam de strada Republicii, care ne scotea în strada Filimon Sârbu, strada noastră. Dar înainte de asta treceam pe lângă piaţă, locul cel mai animat şi mai interesant din oraş. Tata căra sacoşele mergând înaintea noastră, iar eu, alături de mama, căscam gura la tot ce se întâmpla pe stradă. La un moment dat, la întretăierea dintre Republicii şi Lascăr Catargiu, în dreptul pieţei, un bărbat a tras un foc de pistol în plină stradă. Eram la scurtă vreme după război şi după schimbarea de regim, cu toate violenţele lor, şi focul acela de armă nu m-a şocat aşa cum probabil ar şoca astăzi. Bărbatul care trăsese avea un aspect de poliţist în civil sau de activist comunist, ceva cu multă autoritate, iar victima a fost o femeie tânără dintr-o familie de ţigani, trei la număr. La auzul bubuiturii ai mei au băgat capul între umeri şi au iuţit pasul, mama m-a luat de mână trăgându-mă după ea, însă eu trebuia neapărat să mă dumiresc ce fusese cu acea împuşcătură. Spre surprinderea mea, victima nu se prăbuşise ci a continuat să meargă, cu pas împleticit şi lamentându-se gălăgios, cu faţa ridicată spre cer, ca toată lumea să fie martoră la ce i se-ntâmpla. Mergea pe strada Republicii, în acelaşi sens cu noi dar pe trotuarul celălalt, puţin în urma noastră. O însoţeau, formând un grup răzleţ, cei ce păreau a fi părinţii ei, şi se întreceau la rândul lor în vociferări, ţinându-i isonul celei tinere. Întorceam mereu capul în urmă, spre grupul celor trei, în timp ce mama, ţinându-mă strâns de mână, gonea în urma tatei, fără să scoată o vorbă. Mi-am zis: trebuie că-i rănită. Mă aşteptam din clipă-n clipă s-o văd căzând la pământ din mersul ei împleticit. Dar ţiganca cea tânără nu cădea. Continua să meargă văicărindu-se şi clătinându-se pe picioare pe trotuarul opus. La un moment dat i-a căzut de pe cap basmaua, iar ea nu s-a oprit s-o ridice. Câţiva paşi mai încolo bluza i-a alunecat de pe corp şi ţiganca a lăsat-o să zacă în urma ei pe trotuar. Să fi fost urmările rănii? Nicio rană nu i se vedea însă pe piept. Doar sânii doldora, la care mă uitam fascinat şi îi vedeam clătinându-i-se în mers, în timp ce mama mă trăgea de mână tot mai stăruitor şi mergând din ce în ce mai repede. Poate rana era în altă parte? Apoi ţigăncii i-a căzut la pământ fusta cea largă şi creaţă, apoi cămaşa, toate rămânând înşirate pe trotuar, în urma ei. Nu încetam să mă minunez: ce urmări ciudate avea acea împuşcătură de la întretăierea străzilor Republicii şi Lascăr Catargiu! Ţiganca cea tânără nu mai avea acum nimic pe ea — doar blăniţa întunecată din jocul pântecului, de existenţa căreia abia dacă auzisem vorbindu-se printre băieţii din cartier, ca despre un miracol. Şi uite acum miracolul ieşit la lumina zilei, în văzul tuturor, în urma unui foc de pistol, care iată că nu lăsase pe corpul ţigăncii nicio rană. Ţiganca se dădea de ceasul morţii, ca şi cum îşi trăia ultimele clipe dar în acelaşi timp continua să meargă, complet goală unduindu-şi corpul, cu blăniţa împinsă înainte şi capul dat pe spate, strigându-şi durerea şi revolta. Apoi noi am cotit-o val-vârtej pe strada Filimon Sârbu, iar ţiganca cea goală, urmată la un pas de ai ei, nu ştiu unde a dispărut, cu miracolul ei cu tot.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat