Toată lumea ştie că domnului Panciu, profesorul de matematică, îi cam place să bea. N-a venit niciodată băut la ore, dar uneori este de o veselie din aia ciudată, cu ochi strălucitori şi gura cam slobodă. Altminteri, are metodele lui speciale de a preda. În timp ce se plimbă printre şirurile de bănci se citeşte pe faţa lui că pregăteşte o şotie. Ocheşte pe câte un elev care a aţipit şi, de la distanţă, aruncă spre el, pe o traiectorie cu boltă, bucăţica de cretă pe care o ţine în mână. De cele mai multe ori chiar îl nimereşte. Bucăţica de cretă se rostogoleşte în cădere lăsând o urmă albă pe vestonul lui bleumarin.
— Hei, ce faci acolo, dormi?
De mirare e doar că cineva poate dormi sau măcar aţipi într-un asemenea vacarm. Toţi se prăpădesc de râs în timp ce victima clipeşte des, buimacă. Dar domnul Panciu nu face niciun alt comentariu, a şi uitat de incidentul cu elevul prins moţăind. Uneori adresează întregii clase întrebarea: — Ştiţi voi de ce fac eu glume din când în când?... Evident, nu ştie nimeni. Le explică tot el: — Fiindcă matematica e aridă. Nu pentru toţi, de bună seamă, dar pentru mulţi este. Aţi auzit de cuvântul arid? Dacă nu, gândiţi-vă la un deşert. Deşertul e arid... Ei, şi fiind matematica aridă, cum vă spuneam, necesită o încordare suplimentară a atenţiei. Partea proastă e că atenţia omului nu se poate menţine trează mai mult de douăzeci de minute. Vreau să spun, fără întrerupere, precizează el. Dar o simplă deconectare de câteva secunde — adică, vedeţi bine, o glumă! — e de-ajuns să vă stimuleze să fiţi atenţi încă douăzeci de minute la ce vă spun eu — vorba vine!
Domnul Panciu se apucă într-o zi să le explice, în stilul lui, ce înseamnă punctul în matematică. Desenează mai întâi cu creta un cerc mare, cu diametrul de cel puţin treizeci de centimetri, pe care îl umple cu alb. Pentru asta a consumat o jumătate de cretă. După care ia buretele şi începe să micşoreze discul de cretă ştergând cu o mişcare circulară, în spirală, dinspre margine către centru, până când din cerc nu mai rămâne decât un punct mic de tot. Sau poate chiar nimic. Cu asta a reuşit să capteze (pentru câteva momente) atenţia clasei. Domnul Panciu îşi apropie faţa de tablă prefăcându-se miop şi exclamă: — Vai, dar nu mai văd nimic!... Şi ştiţi de ce?... Evident, nimeni nu ştie. Şi atunci tot el e acela care dă răspunsul: — Fiindcă în matematică punctul e atât de mic încât pur şi simplu nu are dimensiuni. Adică nu se vede! E doar în mintea noastră! O abstracţiune, cum ar veni! A! voi să nu faceţi vreo confuzie cu punctul din ortografie! Ăla, da, se vede. Şi nu numai că se vede, dar reprezintă un sfârşit. Un sfârşit de propoziţie, un sfârşit de idee. Mă rog cine o are... Sau un sfârşit DE? Un sfârşit DE?... Domnul Panciu crede că a dat indicii suficiente şi gesticulează plin de speranţă îndemnând la mai multă (şi mai rapidă) perspicacitate căutând cu ochii prin clasă un isteţ care să se priceapă să continue fraza-întrebare începută de el. Isteţul nu se află pe nicăieri. UN SFÂRŞIT DE VIAŢĂ? ar putea să facă cineva o încercare. Ar putea. Dar nimeni n-o face. Domnul Panciu dă din mână a lehamite şi a renunţare. De fapt nici nu-i sigur că asta a vrut să spună: un sfârşit de viaţă... — Mă întorc la punctul matematic şi spun despre el că poate fi un sfârşit, dar poate la fel de bine fi şi un început. Sau poate fi un punct într-o infinitate de alte puncte. Şi ăsta e cazul comun. Sau, ca să fie mai pe înţelesul vostru, cazul obişnuit... Domnul Panciu îşi înalţă privirea şi întreabă binevoitor: — Ei bine, cum rămâne cu matematica? E aridă sau nu?... Chiţu Marin sare în picioare neîntrebat şi spune că la fel s-a întâmplat şi cu balta din cartierul Măgura... — Pentru Dumnezeu, Chiţule! îl întrerupe iritat profesorul. Ce legătură are balta din cartierul Măgura cu ce vorbim noi?... — A secat pe vremea secetei, explică Chiţu Marin. Aşa mi-a povestit tata. El le ţine minte pe toate. S-a tot micşorat, s-a tot micşorat — mă refer la baltă —, exact aşa cum aţi făcut dumneavoastră pe tablă, până când n-a mai rămas apă decât în mijloc, cam atât cât să umpli o găleată. Iar la un moment dat s-a evaporat şi aia. N-a mai rămas decât stuful... Domnul Panciu a înţeles asocierea şi râde dezarmat. Îi răspunde lui Chiţu că Da, înţeleg că îţi arde de bancuri şi să ştii că atunci când am spus că vreau să vă mai înviorez cu câte o glumă, asta înseamnă că şi voi aveţi dreptul să glumiţi. Cu o singură condiţie. Să nu spuneţi tâmpenii. Ceea ce am vrut eu să vă sugerez este cum ajungi la o abstracţiune pornind de la ceva vizibil... O rază de soare cade pe sprâncenele groase, de om în vârstă, ale domnului Panciu şi îl arată — pentru cine are ochi de văzut — ca un clovn, zâmbăreţ pe din afară şi trist în interior.
Profesorul Panciu coboară treptele scării principale şi o ia în lungul străzii. N-aude fluierăturile scurte pe care, în urma sa, le schimbă între ei, conspirativ, Chiţu şi cu ai lui, care se furişează cu o agilitate ieşită din comun în urmărirea domnului Panciu tupilându-se când după un trunchi de castan, când după altul, străbătând în mare viteză spaţiile deschise de pe trotuarul larg. Precauţii inutile, căci profesorul păşeşte grăbit şi obosit fără să se uite nici în dreapta nici în stânga. De după un trunchi Mazilu face către Chiţu un gest întrebător şi ridică din sprâncene a mirare. Cu alte cuvinte: Unde se duce? Chiţu rânjeşte de după alt trunchi şi îi răspunde tot printr-un gest că: Sigur se duce să ia ceva la bord. Domnul Panciu îşi cară ca întotdeauna după el servieta mare şi ponosită. Nimeni n-a priceput vreodată la ce-i trebuie o servietă atât de mare şi în general la ce-i trebuie servietă fiindcă nimeni nu l-a văzut vreodată scoţând din ea vreun manual, vreun carnet sau măcar vreo foaie de hârtie. Domnul Panciu n-are nevoie de însemnări. La fiecare lecţie el improvizează... Băieţii continuă să se furişeze pe după trunchiuri de copac stârnind protestele trecătorilor peste care se întâmplă să dea în goana lor nebunească în zig-zag. Şi acum? întreabă tot prin gesturi Curelaru. Ne ţinem după el! îi răspunde Chiţu printr-un gest hotărât. Nu-l slăbim din ochi! Domnul Panciu traversează strada aproape fără să se asigure că nu dă vreo maşină peste el, cu servieta bălăngănindu-i-se dezordonat şi ciocnindu-i-se de picioare. De partea cealaltă s-a ivit restaurantul Aurora. Băieţii sunt cinci la număr. Traversează la rândul lor pe urmele profesorului lor de matematică, în grup răzleţ, mimând graba şi hlizindu-se unul la altul. Se opresc la piciorul scării care urcă până la intrarea în restaurant, uitându-se care încotro şi afişând o mină de totală indiferenţă. Cu alte cuvinte, vezi bine, sunt rupţi de tot şi de toate. Domnul Panciu a împins uşa şi a dispărut în interiorul restaurantului. Cei cinci se îndeamnă unul pe altul prin semne şi intră la rândul lor în restaurant. Acum, când ora prânzului a trecut, iar seara n-a venit încă, salonul cel mare e aproape gol. Domnul Panciu s-a aşezat la o masă chiar la marginea culoarului central. În uşă, băieţii dau semne de nehotărâre dar nu le trebuie prea mult să se decidă. Se aşează trei la o masă de lângă intrare, iar ceilalţi doi la masa alăturată. Evită pentru moment să privească spre profesor. Un stâlp cu lambriu, primul din şirul care traversează salonul în lung, le asigură o oarecare lipsă de vizibilitate dinspre locul unde s-a aşezat profesorul Panciu. Oricum însă, acesta nu le dă nicio atenţie. Şade cu spatele spre uşă, deci şi spre ei şi şi-a lăsat servieta pe pardoseală, rezemată de piciorul mesei. Vocile câtorva clienţi se aud, reverberate, tocmai dinspre capătul celălalt al salonului. Un chelner străbate în mare viteză culoarul central şi se apropie glonţ de băieţi. Băieţii intră în alertă. Chelnerul a trecut pe lângă domnul Panciu şi nici nu l-a băgat în seamă. Aici, lângă stâlpul cu lambriu are o măsuţă de serviciu cu pahare, veselă, tacâmuri şi şerveţele. Plus alte flecuşteţe pentru servit clientela. Profesorul îşi aprinde o ţigară. Chelnerul a luat un pahar mare cu picior şi altul mic, tot cu picior, şi se duce să le pună pe masă înaintea profesorului. Nu schimbă cu el nicio vorbă şi dispare la fel de grăbit la capătul celălalt al culoarului, pe uşa care dă probabil în bucătărie. Băieţii şi-au venit repede în fire. Prezenţa lor nu atrage aşadar atenţia. Sunt trataţi ca orice alt client. Continuă să se înţeleagă prin semne şi prin pst-pst-uri. Brusc, Chiţu se ridică de la locul său, înhaţă de pe o masă din apropiere o mapă de carton gros cu meniul restaurantului şi se duce glonţ la masa profesorului, unde o lasă cu un gest repezit, în timp ce ceilalţi patru băieţi, la mesele lor din umbră, reuşesc cu greu să-şi înfrâneze râsul cu sughiţuri. Chiţu se întoarce la masa lui de lângă intrare făcând grimase aproape demente de victorie. Profesorul Panciu abia dacă a întors un pic capul în direcţia de unde i s-a adus meniul. Cu mâna stângă împinge mapa spre capul celălalt al mesei, semn că nu-l interesează, în timp ce cu dreapta scutură scrumul în scrumieră şi continuă să aştepte. Stancu îi atinge cotul lui Chiţu şi, pe muţeşte, arată insistent spre un obiect din apropiere. Chiţu întoarce capul într-acolo şi zăreşte aruncată pe speteaza unui scaun, la doi paşi de măsuţa de serviciu, o haină de pânză albă, din acelea pe care le poartă chelnerii. Ia-o! îi spune Stancu, prin semne. Hai, ia-o! Chiţu se uită în dreapta şi-n stânga prefăcându-se speriat. Se chicoteşte copios şi se scot tot felul de sunete. Pst-pst! Pst-pst! Băieţii nu mai au pic de astâmpăr. Schimbă cu înfrigurare între ei locurile de la cele două mese şi şuşotesc în draci fără întrerupere. Calm! face semn Chiţu. Şi, cu o poză marţială, se ridică, apucă haina de pânză albă de pe speteaza scaunului şi şi-o trage pe mâneci. Băieţii sunt în delir. Chiţu înhaţă o furculiţă şi un cuţit din cutia compartimentată pentru tacâmuri şi, plin de morgă, se duce drept la masa domnului Panciu, iar pe drum se încheie la un nasture, aşa, ca să nu apară descheiat de tot. Aplecat servil din mijloc, aşează furculiţa în stânga profesorului şi cuţitul în dreapta sa. Profesorul îşi ridică spre el privirea contrariată. Nu-l recunoaşte. Spune pe un ton mai degrabă obosit decât iritat: — Ţi-am spus, drăguţă, că nu mănânc nimic. Îl priveşte ceva mai atent dar tot nu-l recunoaşte. — Mata eşti picolo aicea? îl întreabă pe Chiţu. La distanţă, la mesele de la intrare, ceilalţi băieţi se foiesc neliniştiţi dând semne că ar vrea s-o şteargă. — N-ar strica să luaţi o gustare înainte de tărie, zice Chiţu cu deferenţă. Hm! ştiţi, previne ulcerul. Să vă aduc o felie de caşcaval cu puţin piper?... Afară, dincolo de fereastra înaltă, unde se vede înălţându-se coroana unui copac, vrăbiile zburătăcesc tot mutându-se de pe o creangă pe alta şi ciripesc asurzitor. Aplecat servil către domnul Panciu, Chiţu observă jegul lucios de la îndoitura reverelor. Profesorul poartă un costum bleumarin cu dunguliţe albe, la două rânduri. Se gândeşte că le va spune celorlalţi amănuntul ăsta. Şi o să mai adauge: — La fel de slinoasă e şi cravata. Se vede că n-o dezleagă niciodată. Doar slăbeşte nodul şi o scoate seara de după gât. Un ştreang de cravată! Mazilu şi-a luat inima în dinţi şi s-a apropiat şi el de masa profesorului, chiar şi aşa, fără haină de chelner. Spune şi el pe un ton batjocoritor-servil, imitându-şi camaradul: — Colegul meu are dreptate. Dacă nu doriţi caşcaval cu piper, poate niscaiva gogonele? Sau castraveciori muraţi? Domnul Panciu se răsuceşte spre el. Îl priveşte cu mai multă atenţie şi pare să recunoască în acest al doilea picolo pe unul din elevii săi. Dar nu, n-a fost decât o impresie: profesorul nu-l recunoaşte nici pe Mazilu. Aici la restaurantul Aurora toate lucrurile au o altă înfăţişare. Cei doi falşi picolo aruncă priviri neliniştite în lungul culoarului, să nu fie surprinşi de adevăratul chelner care pesemne că a primit totuşi comanda domnului Panciu şi urmează să se întoarcă dintr-o clipă într-alta... Băieţii au prins curaj şi acum se află toţi cinci în jurul mesei domnului Panciu. Profesorul nici măcar nu se mai miră că au venit pe capul lui atâţia picolo. — Suntem în practică, încearcă Târboacă o explicaţie inspirată. Şi, pe un ton zeflemitor–rugător, spune: — Comandaţi ceva, dom’ profesor, altfel ăştia or să zică că nu ne pricepem să servim un client şi or să ne dea afară. Domnul Panciu îl ţintuieşte cu privirea. — De unde ştii că sunt profesor? Mazilu se repede să-l acopere pe tovarăşul său: — Cine nu vă cunoaşte aicea, dom’ profesor! Chiar ni s-a atras atenţia: „Dacă nu-l serviţi bine pe dom’ profesor Panciu, e vai de mama voastră!” Târboacă s-a înclinat foarte tare spre profesorul de matematică şi a simţit veninu-i pe la nas un iz de pălincă. Niciodată, la ore, n-a stat atât de aproape la el. Spune, batjocoritor: — Chiar dacă aţi luat ceva înainte, ştiţi, tot prinde bine o gustare. Chiţu se preface indignat: — Cum adică a luat ceva înainte? Vrei să spui că domnu’ profesor a consumat alte băuturi decât cele oferite de restaurantul nostru? Asta este cu desăvârşire interzis! Ia controlaţi, băieţi, ce are dom’ profesor în geantă! Băutură adusă de-acasă? Curelaru se apleacă iute şi înhaţă servieta ponosită a profesorului. Clapeta nici măcar nu mai are încuietoare. Se dă peste cap pur şi simplu. Profesorul Panciu protestează din toate puterile zbătându-se să-şi recapete servieta. Aceasta însă e pasată cu repeziciune de băieţi, într-un amuzament nebun, de la unul la altul, ca o minge, în jurul mesei.
La capătul dinspre bucătărie al culoarului se iveşte deodată chelnerul adevărat. Observă vânzoleala din jurul mesei clientului său şi pe cei cinci indivizi suspecţi şicanându-l pe profesor cu un tupeu ieşit din comun. Intrigat, chelnerul iuţeşte pasul către masă strigând: — Hei! Hei!... Băieţii se precipită pe culoar spre ieşire. În graba lor cea mare uită să lase servieta profesorului şi se trezesc cu ea afară din restaurant. Curelaru le propune s-o arunce chiar acolo pe trepte şi s-o şteargă cât mai repede, până nu vine poliţia. Dar Chiţu o înhaţă şi o ia la fugă, cu geanta subsuoară, pe o alee ce îi scoate în spatele restaurantului şi de acolo mai departe, pe străduţe depărtate de forfota oraşului.
— Punctul matematic, în pizda mă-sii! strigă deodată Mazilu, înfuriat din senin.
Chiţu se întoarce către el cu prefăcută indignare:
— Hei! ce te-a apucat? Aveţi dreptul să faceţi glume! N-aţi auzit? Cu condiţia să nu spuneţi tâmpenii!
Băieţii se prăpădesc de râs. Pe străduţa unde au ajuns nu se aude ţipenie. În afară de zarva lor.
— Ce pizda mă-sii o fi având în gioarsa asta de geantă a lui? Mazilu a râs împreună cu ceilalţi dar furia nu i s-a domolit.
Chiţu o face pe şeful, bineînţeles tot în zeflemea, şi îşi roteşte privirea peste capetele celorlalţi mijindu-şi ochii a superioritate. Spune:
— Vrea cineva să-i dăm geanta înapoi lu’ dom’ profesor?
Se înalţă un cor de chiote amuzate.
— Vrea cineva să vedem ce are dom’ profesor în geantă? continuă Chiţu pe acelaşi ton fals superior.
Îi răspund aceleaşi chiote dezlănţuite.
Chiţu apucă de mâner servieta ponosită a domnului Panciu şi îi face vânt peste gardul cel mai apropiat. *** *Din volumul de povestiri Manechine.
Publicat şi în Vatra, nr. 10–11, 2010
