Tata avea un coleg de serviciu, domnul Mereuţă, la fel de scund şi de slab ca şi tata, un pic cocârjat şi, în pragul pensionării, cam lipsit de vlagă. Purta ochelari cu lentile groase, iar ochii îi zâmbeau tot timpul blajin şi obosit. Când mergeai lângă el pe stradă, rămânea mereu în urmă şi poate de aceea îşi ţinea braţele un pic întinse înainte ca pentru a te reţine, în chip de rugă mută să nu profiţi de vitalitatea ta şi să-l părăseşti luând-o repede înainte. La birou, purta mânecuţe negre de serj, cu elastic la ambele capete, peste mânecile hainei. Aşa ceva nu mai văzusem decât în caricaturile de prin reviste, ca semn distinctiv al birocraţilor-scribălăi, înfieraţi pentru că ţineau în loc societatea democrat-populară în avântul ei spre comunism. Domnul Mereuţă însă era un om pragmatic şi considera că orice funcţionar trebuie să-şi protejeze mânecile hainei atâta vreme cât nu câştigă îndeajuns pentru a-şi putea permite un sacou în fiecare an.
În vechea lui locuinţă de pe strada Mărgăritarului, la o casă distanţă de colţul cu strada Griviţei, domnul Mereuţă avea o masă veche pe care a hotărât să i-o dăruiască tatei, poate pentru că lui nu-i mai era de niciun folos. Aşa se face că într-o zi de primăvară tata şi cu mine am ajuns la acea locuinţă, am căpătat masa şi, ţinând-o el de-un capăt, eu de celălalt, am cărat-o pe jos, cale de mai multe străzi, până acasă, pe strada Filimon Sârbu. Mama a hotărât că trebuie aşezată la perete, în colţul dinspre fereastră. Şi acolo a rămas pentru toţii anii care au urmat, până la mutarea lor în altă locuinţă. Era o masă fără luciu, maro spre negru, cu picioare strunjite, cu discuri şi bulbi la capete. Partea proastă era că unul din bulbi era mâncat de cari atât de tare că masa nu suporta pe piciorul acela nici măcar propria-i greutate. Am avut însă norocul să găsesc un ciot de bară de lemn care s-a potrivit mănuşă în locul acela, şi încă o dată noroc să găsesc un piron îndeajuns de mare ca să pot fixa cu ajutorul lui ciotul de bară la piciorul amputat. Am vopsit apoi ciotul cu ulei maro şi a fost o încântare pentru mulţi ani de atunci înainte.
Reluând o veche tradiţie, pe masă şi-au regăsit locul, într-un colţ revistele vechi, într-alt colţ caseta mamei cu lucruri pentru cusut, de lemn lăcuit şi peretele frontal fasonat în chip de cotoare de volume aşezate unul lângă altul pe un raft, iar capacul tot în chip de volum, ceva mai mare, şi în sfârşit, pe un al treilea colţ setul de foarfeci: foarfecele mare, pe care mama îl folosea la croitorie, foarfecele pentru hârtie, pe care îl foloseam eu, forfecuţa pentru unghii şi, la urmă, stricând „scara măgarului”, pila de unghii. Toate aşezate pe o faţă de masă pe care mama se îngrijea s-o păstreze mereu curată. Dimineaţa, razele soarelui îşi făceau loc prin verdeaţa copacilor şi, la o anumită oră, aprindeau un licăr de nichel pe lama foarfecelui mare. Ordinea şi sărăcia nu erau, iată, incompatibile. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
