Scriptum (1)*

   Înregistrarea caracterelor

Nici nu ştiu ce să spun, dacă am avut sau nu noroc să nimeresc la secţia de politică internă. Ce politică internă? Dacă era să urmez cu stricteţe instrucţiunile primite de la şeful de secţie sau de la directorul ziarului în privinţa reportajelor şi a articolelor pe care trebuia să le scriu, puteam să agăţ gazetăria în cui. Nu îmi rămânea, teoretic vorbind, decât iniţiativa personală. De care cei doi nici nu voiau s-audă. Pe bună dreptate, aş putea spune, fiindcă cine a mai pomenit iniţiativă personală aici în Europa de Est?
   N-aş vrea însă să fiu învinuit de prea multă înţelegere. Căci prea multa înţelegere nu duce la nimic bun. La fel ca şi prea puţina înţelegere.
   Aveam momentele mele nefaste când îi invidiam pe cei câţiva colegi de la secţia de cultură. Dar ei mă linişteau. Ce altceva este cultura, spuneau, dacă nu parte din politica internă? De acolo de la tine, cu puţin noroc, le cuprinzi pe toate. Chiar şi politica externă, care porneşte în definitiv tot din interior. Cât despre artişti, cu care ei, în virtutea specializării lor, se putea presupune că vin din când în când în contact, îi preocupa, nu ştiu de ce, mai degrabă statutul artistului în afara momentelor sale de creaţie... Am zis că nu ştiu de ce? De fapt, cam ştiu. Bănuiesc. Sunt sigur că îi liniştea să afle că artistul nu se deosebeşte cu nimic de restul oamenilor atunci când nu creează. Se amestecă cu ceilalţi, este cam de aceeaşi înălţime cu ceilalţi, are trăsături ale feţei asemănătoare, este, cu mici excepţii, îmbrăcat la fel ca toţi ceilalţi. Ba chiar, nu de puţine ori, mai sărăcăcios. Cât despre exprimare, tindeam să le dau dreptate colegilor mei de la Cultură: în viaţa particulară, artistul, în particular scriitorul, se exprimă în viu grai aproape la fel de anevoie ca şi omul de rând, dacă nu chiar cu mai multă greutate. Dar asta, fiindcă ora lui astrală şi-o trăieşte în faţa colii de hârtie, când are timp berechet să facă şi să refacă după bunul lui plac şi după cât de stricte reguli îşi impune lui însuşi.
   Dar pentru asta avem la dispoziţie o carte întreagă.
   „SCRIPTUM.”
   Sigur, ce artist s-ar mai putea pretinde artist atunci când iese la cumpărături, sau când se aşează pe un scaun, la perete, în frizerie, aşteptând să-i vină rândul la tuns; sau, bate în lemn, se duce la fisc să-şi plătească impozitele? Dar alţii, mă întrebam, atunci când, sâmbăta sau duminica, se duc la punctele de colectare să doneze haine vechi pentru copiii săraci, mai sunt oare artişti? Nu de alta, dar milostenia nu face casă bună cu creaţia; care trebuie să fie neîndurătoare. Altminteri, ajutorarea copiilor săraci era şi a rămas o acţiune cât se poate de lăudabilă. Atâta doar că erau atâţia copii săraci în Europa de Est, la scurt timp după sfârşitul războiului, încât era greu de imaginat că se vor găsi destule haine de donat în acele vremuri de restrişte ca să-i îmbrace pe toţi. Şi nici donatul în sine nu era încurajat de către noul regim, pe temeiul că actele de caritate sunt apucături burgheze de pe urma cărora profită de fapt oricine, numai cel ajutorat nu. Nu-i oare mai bine ca omul nevoiaş să fie stimulat să-şi găsească un loc de muncă şi să câştige un ban cinstit?
   N-am urmat niciun curs de scriere artistică — nici nu ştiu dacă pe vremea aceea termenul era inventat. Existau totuşi şcoli de creaţie, dar ca să ajungi să urmezi una, trebuia ca ziarul să te trimită acolo şi la sfârşitul şcolii să părăseşti gazetăria. Nu m-aş fi aruncat într-o asemenea aventură. De ce? Am să încerc să explic de ce. Aveam însă destul timp disponibil şi chiar şi în timpul reportajelor gândul îmi era liber să zboare la subiectele mele.
   Nu mi-a trecut niciodată prin minte să mă justific. Dar dacă era să fiu întrebat, aş fi răspuns că nu, nu cred că un artist încetează să fie artist când se duce să-şi plătească impozitul. Sau când, în frizerie, aşteaptă să-i vină rândul la tuns. Totdeauna va găsi în preajmă o fizionomie care să-l îndemne să mediteze, sau va auzi o vorbă de duh spusă de ceilalţi clienţi, pornind de la care să construiască o povestire. Depinde doar de el, dacă are sau nu imaginaţie.
   Un critic literar în oarecare vogă tocmai descoperise că în Europa de Est problema banilor a fost definitiv tranşată prin redistribuirea echitabilă a averilor, drept care minţile oamenilor — ale esticilor —, eliberate de obsesia înavuţirii, erau libere să se concentreze pe problemele fundamentale ale existenţei... A! ia staţi! Nu! Scuze! Povestea asta avea să se întâmple abia peste destul de mulţi ani... Da, aşa este! Avea să se întâmple abia după ce autorităţile, dând dovadă de perspicacitate, îşi vor fi dat seama cât de uşor poate fi echilibrată balanţa comercială a ţării, cu compromisuri minime, care nu costă mai nimic: o voce sau două care să revendice angoasele existenţiale, făcând astfel pe plac unor autorităţi influente din Europa de Vest. Deocamdată însă rămâneau în vigoare restricţiile asupra cuvintelor şi anatema asupra viselor. Fragmentarea nu era agreată de literaţii oficiali ai regimului. Nici vorbă să pot anticipa, pe atunci, timpul ce avea să vină, când blamul avea să cadă pe capul acelora care resping fragmentarea!... Până una-alta, cuvântul de ordine era „TOT UNITAR”. Iar dacă aveai clarviziunea să-i agăţi şi eticheta „SOLIDARITATE”, cu atât mai bine. Eu nu aveam însă această clarviziune — asta era principala mea problemă... În schimb, mă lăsam sedus, trebuie să recunosc, de cuvinte precum „ZODIE” sau „NAVIGATOR”. Printre altele. Deşi n-aş putea spune că eram un fan al ideii de zodie sau că îmi dorisem cu adevărat, în anii copilăriei, să devin navigator. Dacă vorbesc de seducţie, am în vedere oferta literară a zodiilor. Iată, una din zodii, cea a Săgetătorului, mă făcuse cu ceva timp în urmă să visez la anumite promisiuni de viitor pentru un mic personaj de-al meu, pe nume Gabriel, care trăieşte într-un oraş neprecizat de la malul mării şi se visează navigator pe mările lumii. Maică-sa, visătoare la rândul ei, îi insuflă credinţă în zodia sa. Pentru că ea crede în zodii şi pentru că are o viziune magnifică pentru fiul ei: Săgetătorul-constelaţie — Centaurul — care, la timpul potrivit, se va ivi din Emisfera Sudică, unde tronează Coroana Australă, şi îl va învăţa pe Gabriel cutezanţa şi dăruirea.

Se arăta —— scriam în lucrarea mea, referindu-mă la mama lui Gabriel — veşnic preocupată de zodia sa şi nu scăpa niciun prilej să i-o amintească. Săgetătorul... Făt-frumos se prefăcea într-un săgetător plecat la capătul lumii, trăgând cu arcul în tot ce se împotrivea binelui în lume... Dar unde se ascundea Arcaşul în restul anului? De ce nu ieşea la iveală? De ce doar către sfârşitul lui noiembrie şi nici atunci pe de-a-ntregul?... Numai o parte din constelaţie — îi citea ea din Cartea Zodiilor — poate fi văzută pe boltă în locul unde stă semnul Săgetătorului: arcul, jumătate din săgeată şi mâna stângă. Restul figurii trece în semnul Scorpionului şi coboară în emisfera australă. În preajma Săgetătorului scânteiază, iată, Coroana Australă, iar la picioarele sale Antares, Dragonul, Hercule şi Şarpele...

   Eram parte din lumea ziariştilor. Şi trebuie să recunosc că îmi era dragă lumea lor — a noastră. Cu toate mizeriile ei. Dar îmi imaginam — îmi permiteam să-mi imaginez — o lume a gazetăriei altfel decât cea de care aveam parte aici în Europa de Est — o lume aventuroasă, riscantă, cum văzusem în filmele americane de dinainte de război şi în primii doi-trei ani de după — asta îmi imaginam, în pofida pragmatismului care ar fi trebuit să-mi încununeze vârsta. Ar fi trebuit să le uit, filmele americane şi toată atmosfera acelor ani. Dar mi se păruse o idee mai bună să le păstrez pe toate într-un cotlon ascuns, în anticamera ficţiunii. Aşa se face că îi trimiteam pe cei doi eroi ai mei, o pereche, să facă reportaje în locuri îndepărtate, taman acolo unde aveau loc evenimente dramatice, dezastre, unde apele se revărsau peste pământuri şi peste aşezări omeneşti, unde arşiţa pârjolea pământurile până mai ieri roditoare, unde încă mai fumegau şi bubuiau războaie. Pentru acele locuri potrivite cu vrednicia şi cu spiritul de aventură al ziariştilor fabricam nume prin anagramare, vechea şi nedezminţita mea meteahnă dragă. „PORTOFOLIU”, îmi venea în minte un cuvânt pentru a cuprinde în el întreaga gamă de cuvinte care sunau ciudat, dar care confereau locurilor imaginate de mine farmecul pe care îl meritau. Ofold era un teritoriu unde apele revărsate înghiţiseră lunci şi câmpii: cine avea pasiune pentru şarade putea să vadă acolo cuvântul flood. În Ruareg se desfăşurau operaţiuni militare nu ştiu cât de sângeroase dar de mare anvergură; încât nu era decât un pas până la decriptarea cuvântului guerra. Şi câte şi mai câte... Şi mă bucuram de ceea ce în mod frecvent ştiam că se întâmplă — ca să fiu foarte sincer, nu din propria-mi experienţă —, cu un cuplu de ziarişti trecuţi prin încercări grele: se îndrăgosteau unul de celălalt.

Bună seara, iubito, spuse tânărul corespondent vorbind în receptor. Şi privi undeva departe, într-un colţ al încăperii, zâmbind fericit. Veşti? Nu, iubito. Doar întâmplări, care pentru mine vin prea târziu. N-am veşti, am vrut doar să ştiu ce mai faci... Ne vedem miercuri după-amiază. Bem un pahar de cinzano cu cuburi de gheaţă. Şi o cafea. Altceva nu-mi doresc... În afară de tine!... Corespondentul care se ocupa de războiul din zona Ruareg se opri din relatare şi se holbă consternat la mai tânărul său coleg.

   Ştiu că feţelor morocănoase nu le plac nici anagramările, nici poveştile cu ziarişti care colindă lumea fără nicio restricţie — pentru că asta le-ar putea da idei unora dintre cititori, care nu se bucură de asemenea libertate —, beneficiază de trataţiile generoase ale unor companii aeriene pe timpul zborului — în timp ce companiile noastre din Europa de Est abia dacă te cadorisesc cu o prăpădită de bombonică mentolată.
   Mie anagramarea mi s-a părut dintotdeauna cât se poate de amuzantă, cum am mai spus. Însă alţii văd în ea o tentativă — nepermisă — de evadare, echivalentă, ca gravitate, cu o încercare de falsificare a unor documente de identitate, să zicem. Şi nici spiritul de aventură al cuplului de ziarişti nu-i pe placul multora. Probabil pentru că în ochii lor spiritul de aventură nu-i altceva decât tentaţia abaterii disciplinare.
   Apoi, într-o altă povestire imaginasem o răzmeriţă care să izbucnească în plin centru al Bucureştiului, pe bulevardul General Magheru, în zona staţiilor de autobuz care se întind pe o distanţă de vreo o sută de metri în imediata apropiere a Pieţii Romane. Acolo este un scuar alungit, între magazinul Leonida şi colonada ultimului bloc dinspre Piaţa Romană, în vecinătatea căreia se ridica pe vremuri statuia lui Tache Ionescu, astăzi demolată — un loc numai bun să-l vezi umplându-se de oameni revoltaţi. Ce fel de oameni? m-am întrebat. Cum pe cei obişnuiţi nu-i vedeam capabili să-şi ia inima-n dinţi şi să se ridice împotrivă, mi-am imaginat o revoltă a cerşetorilor. Care oricum nu mai au ce să piardă, mi-am zis eu. Cerşetori mânioşi, ieşiţi din fire, cum numai ei pot să fie atunci când se-ntâmplă să-şi dispute între ei locurile de cerşit cele mai bune de pe stradă, dobândite prin zbatere şi certuri aprige. Acolo, Între Galeria de pictură şi Agenţia de voiaj, în urma unui declic misterios, dădeau frâu liber mâniei acumulate în ani şi ani de umilinţe. Şi la început nimeni nu-i ia în serios. Iată însă că regimul — un regim neprecizat, desigur —, recurge la intervenţia armatei. Care armată, fiind de obedienţă incertă, nici de partea regimului, nici de partea răzvrătiţilor — ceea ce consideram că este pentru un scriitor soluţia cea mai prudentă — soseşte la faţa locului într-o goană mimată, să-şi zăngănească armele într-un moment când pare a fi deja prea târziu să mai poată restabili ordinea şi supunerea. Răzmeriţa a izbucnit după ce de pe terasele blocurilor înalte de pe bulevard a fost lansată peste capetele mulţimii o ploaie de manifeste. De către cine? Nu se ştie.

Ziaristului îi veni în gând cuvântul „MANIFESTAŢIE” şi simţi că îl trec fiorii. Mecanismele de catapultare a manifestelor i se părură mai inutile ca oricând. Dacă un nor întreg de fiţuici volante ar fi trecut acum în zbor pe deasupra străzii, probabil că nimeni nu le-ar fi luat în seamă. Căci totul era deja pornit. Un val de îmbrânceli trecu prin mulţime, ca o hulă pe mare. Tino Ruvole se trezi pe jos şi cineva îi strivi mâna cu un toc de bocanc. Încă un pic şi avea să-i fie din nou dor de Rita Vico.
   Măcar de-ar întâlni-o.
   Se zbătu să se ridice cât mai repede ca să nu-l strivească de tot. Cum să intituleze viitorul articol? Ambuscadă pe bulevard, între cinematograful Britela şi agenţia de voiaj RUE–U.F.T.? Dar mulţimea de cer¬şetori ocupa tot bulevardul, cât vedeai cu ochii. Un urlet de mânie se ridică, surd şi răguşit ceva mai departe, strident în imediata vecinătate, când turela unui car blindat se ivi departe, ameninţătoare, în capul bulevardului. Ruvole nu putu să-şi dea seama dacă se împotmolise acolo sau înainta. Dacă voiai neapărat să vezi amănunte, te uitai în jur şi tot ce putea să-ţi treacă prin minte pentru moment era că cerşetorii ăştia n-ar fi avut altă soluţie decât să-şi dea unul altuia de pomană dacă ar fi vrut să se aleagă cu ceva. Dar nu mai doreau asta. Voiau mai mult.
   Era de-ajuns să le vezi feţele.

   Scrisesem eu despre o revoltă, dar în acelaşi timp îmi închipuiam cât de greu trebuie să fi fost să ajungi, pentru a aprinde scânteia, pe acele terase înalte — şi ticluisem povestirea în consecinţă —, cu manifestele ascunse în buzunare sau într-o gentuţă. Şi cu mecanismele de declanşare la un moment prestabilit, cele de care am amintit. Nu trebuia să dau în povestire chiar toate detaliile; dar în sinea mea nu mă puteam preface că nu îmi dau seama de riscurile ce le incumba lansarea manifestelor de pe terase. Aş fi vrut să fiu eu acela care să dea dovadă de un asemenea curaj. Dar...
   Ca să ajungă sus pe o terasă, bravul conspirator trebuia să se strecoare, pe cât posibil neobservat, pe scările acelor blocuri centrale, unde nu locuiau decât persoane de încredere ale regimului. Suspicioşi faţă de orice persoană necunoscută, stăpâniţi de o curiozitate maladivă — şi stimulată —, locatarii supravegheau scara prin vizoarele uşilor şi stăteau cu urechea la pândă. Curată isterie. Tipică Europei de Est. Era foarte greu să redai în scris atmosfera vremii. Scările blocurilor erau un topos perfect reprezentativ pentru tenebroasa suspiciune cultivată de regim, fie că era vorba de blocuri din centrul oraşului sau de altele de la periferie. Oamenii nu îşi prea mai făceau vizite; drept care orice mişcare pe scară le semnala locatarilor apariţia unor persoane dubioase, puse pe acţiuni subversive.
   Se zice că un actor trebuie să se transpună în pielea personajului său ca să-i iasă bine rolul. Ce să mai spunem atunci de bietul scriitor, care trebuie să trăiască viaţa atâtor personaje de-ale sale!... Bietul, am spus? Scuze, n-am de ce să-l căinez: nu-l obligă nimeni; el singur şi-a ales calea. Dacă în lucrarea despre revolta cerşetorilor făcusem să fie lansate manifeste de pe terasele blocurilor de pe bulevardul General Magheru, eu însumi trebuia să retrăiesc temeritatea bravului conspirator, cum i-am spus ceva mai înainte; trebuia să urc — în imaginaţie, desigur, dar nu fără risc — scara unuia dintre blocurile centrale, cu scopul de a ajunge sus pe terasă; unde să plasez mecanismul de lansare a fasciculului de manifeste. Îmi închipuiam că pe lângă şansa de a reuşi să înşel vigilenţa locatarilor devotaţi regimului, care pândeau îndărătul vizoarelor, trebuia să o mai am şi pe aceea de a nu eşua în faţa a cel puţin unei uşi spre terasă, ferecată cu lacăte.
   Dar ce să mai zicem de manifestele în sine! Multiplicarea lor, cum spuneam, era o problemă...
   Ha! ce nostim! Oricine putea să observe, dacă avea un minim spirit de observaţie, că din magazine dispăruseră jocurile „Micul tipograf”; care puteau fi folosite nu doar pentru joacă ci şi în scopuri subversive: cu un pic de răbdare, puteai să compui, tu, un adult, cu ajutorul lor, unele texte simple, nu mai întinse decât matriţa şi decât tuşiera care intrau în set. Dar de cele mai multe ori era de-ajuns: nu îţi trebuie prea multe cuvinte ca să-ţi exprimi una din nenumăratele nemulţumiri esenţiale din epocă...
   Ei bine, gata, nu mai erau! Dispăruseră jocurile „Micul tipograf”. Nu îţi mai rămânea decât să de întorci la clasica maşină de scris şi să speri că vei găsi până la urmă un multiplicator.
   Dar maşina de scris?
   „RISC” e primul cuvânt care îmi vine în minte. Şi când spun asta, încerc să mă pun în pielea securiştilor care trebuiau să prevină răspândirea textelor subversive; şi, învinuiţi de către superiorii lor de lipsă de vigilenţă, riscau să-şi piardă slujba. Dar mă gândesc totodată la riscul scriitorului de a fi prins. „PRIVARE DE LIBERTATE” sunt cuvintele care vin consecutiv celui dintâi, în circumstanţele date. La fel şi „MILIŢIE”. Ca să nu mai vorbim de „ÎNREGISTRAREA CARACTERELOR”!
   Dumnezeule, acolo da! Într-adevăr! Dacă cineva mi-ar fi spus că în timpul înregistrării obligatorii, în fiecare an, a caracterelor maşinii de scris, la miliţie, artistul încetează să mai fie artist, i-aş fi dat negreşit deplină dreptate. Dar poate că cineva — unul din colegii mei de la Cultură, care ar fi refuzat să îşi imagineze absurdul situaţiei, să zicem — ar fi obiectat: la urma urmei, cât putea să dureze înregistrarea? O jumătate de oră? Dacă mai adaugi o jumătate de oră, să zicem, drumul la secţia de miliţie, şi încă o jumătate de oră înapoi acasă, timpul pierdut nu depăşea o oră şi jumătate. O oră şi jumătate într-un an. Ei! totuşi era rezonabil... Da, te pomeneşti! Colegii mei de la Cultură nu se hazardau în observaţii de mare subtilitate. Dar criticii se grăbeau să adauge faptul îndeobşte cunoscut, că absurdul stimulează creativitatea! Cum anume o stimulează? Ei, criticii, doar teoretizau, nu se simţeau obligaţi să dea amănunte. Dar puteai să-ţi imaginezi, nu? Începând chiar cu momentul în care părăseşte secţia de miliţie, să zicem, posesorul maşinii de scris, scriitor fiind — şi reîntors brusc în viaţa sa privată de artist —, începe, în virtutea înclinării sale native, să observe lumea străzii. Începe să capteze din jurul său semnale care îl călăuzesc spre o viitoare lucrare de ficţiune. Cum anume? Păi, ar fi multe variante. Să zicem că seria de trei litere de pe plăcuţa de înmatriculare a primei maşini care îi iese în cale este DOG. Asta îi poate da impulsul pentru ticluirea unei poveşti cu câini. Dar o poveste cu câini poate că ar fi prea neînsemnată! La fel de bine însă, scriitorul poate imagina o poveste poliţistă, cu un individ care, ferm convins de integritatea simţurilor sale, ajunge să depună mărturie la poliţie că în faţa casei unde a fost comisă crima a văzut staţionând în ajun o maşină având combinaţia de litere DOG pe plăcuţa matricolă. O mărturie care se va fi dovedit în final a fi fost eronată, căci în realitate combinaţia de pe matricola maşinii criminalului va fi fost DOC! De unde se poate vedea că viaţa şi libertatea unui om pot să atârne de o singură literă!
   Dar poate că tristul pretendent la obţinerea autorizaţiei de a-şi folosi propria maşină de scris nici nu avea nevoie de imboldul străzii pe care o reîntâlnea la ieşirea din sediul secţiei de miliţie. Poate că încă dinăuntru, textul pe care el trebuia să îl copieze pentru a desăvârşi operaţiunea de înregistrare a caracterelor maşinii de scris inspira, el însuşi, ficţiunea:

Înţeleptul învârteşte de şapte ori limba în gură, înainte de a vorbi... Ce înveţi la tinereţe, aceea ştii la bătrâneţe.

Vă puteţi imagina? O adevărată mostră de înţelepciune populară! Pusă în slujba identificării caracterelor maşinii de scris, şi prin aceasta, în slujba depistării textelor deocheate. Şi împreună cu ele, a infractorilor literari.
   Să fi stat oare ştiinţa antropologică îndărătul alegerii acelor cuvinte? Mda. E greu de crezut că miliţia şi/sau securitatea se foloseau de cuvinte fără ca o logică strictă a ştiinţei psihologiei să stea îndărătul lor.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu (începutul)

[Rescris în iulie 2017]