Douăsprezece primule*

Ca întotdeauna când vine să îngrijească mormântul părinţilor, înainte să se apuce de treabă Lucian îşi scoate scurta şi o agaţă de un braţ al crucii. Uneltele de grădinărit le aduce într-o găleată veche, de mulţi ani aceeaşi, cu urme de pământ şi rămăşiţe de ierburi uscate pe fund.

Crucea a devenit aspră la atingere în urma ploilor şi a iernilor — deja au trecut destule. Aspră la pipăit, albicioasă şi curată. Foarte curată. Devenită parte din existenţa lui.

Deşi aici, sub cerul liber, e multă lumină, gestul de a-şi agăţa scurta îi aduce instantaneu în amintire holişorul cu penumbra lui plăcută şi familiară, unde îşi atârna hainele în cuier de fiecare dată când venea de la Bucureşti în vizită la ai lui. Dincolo de draperia trasă pe jumătate de la capătul holişorului, fereastra umplea sufrageria de un soare galben şi cald. Îşi aminteşte exact cum erau aşezate toate piesele de mobilier şi toate lucrurile în camera de zi. Deşi locuinţa nu mai e aceeaşi cu cea a copilăriei sale. Cum ar putea să uite? Îşi aminteşte mai ales de cutia de şah, cu piesele care zdrăngăneau înăuntru când tatăl său o lua de pe raftul de jos al etajerei cu cărţi şi o punea pe masă... Parcă-l vede şi-acum ascunzând câte un pion în fiecare mână, unul alb, celălalt negru — gesturi devenite deja de multă vreme familiare. Întinde spre Lucian, cu figura lui prefăcut solemnă, braţele cu mânecile suflecate până la jumătatea antebraţului şi pumnii strânşi. Lucian îşi ridică privirea spre ochii tatălui său, în care observă vioiciunea lui ghiduşă obişnuită. Ochii lui îl întreabă c-o ridicare scurtă a sprâncenelor: ei, ce alegi? Braţele tatălui său sunt vânoase, chiar şi la vârsta lui înaintată, şi întotdeauna arse de soare după plimbările pe care le face cât e vara de lungă pe toate străzile oraşului.

„Cu cât o să treacă timpul, cu atât am să-l înţeleg mai bine”, îşi spune Lucian. Acum, în absenţa lui, deja de atâţia ani, are parcă mai multă disponibilitate sufletească să mediteze la personalitatea tatălui său, la relaţia care a existat între ei doi... Îşi aminteşte de memoria lui foarte bună. La fel, de spiritul său de observaţie şi mai ales de curiozitatea sa, care nu l-a părăsit toată viaţa. Şi-l aminteşte preocupat de prosperitatea oraşului dar şi de cea a gospodăriilor particulare. Şi pe una şi pe celelalte le-a privit cu un ochi indulgent, înclinat mereu să compare trecutul cu prezentul şi să observe peste tot noile îmbunătăţiri. Orice construcţie nou începută îl incita şi îl bucura ca şi cum ar fi fost proprietatea sa. A avut ceea ce astăzi s-ar putea numi o gândire pozitivă. A fost întotdeauna pentru Lucian o plăcere să-l însoţească pe tatăl său în lungile sale plimbări pe străzile oraşului. Şi de bună seamă plăcerea a fost reciprocă.

Pe raftul al doilea al etajerei stătea, într-un capăt, volumul „Şahul miraculos. Partide celebre”, cadou de la Lucian, cu marginile deja ferfeniţite de atâta studiat. În ultimii săi ani încă mai era tentat să-l trateze pe Lucian la fel ca pe vremea când era copil, adică să-i cedeze unele partide, atât doar că acum se străduia să fie mai atent să nu mai facă mutări voit incorecte, care să bată la ochi. Renunţase însă la şmecheria cu ascunsul a câte unui pion alb în fiecare mână pentru a-i da feciorului său şansa de a face prima mutare indiferent ce mână ar fi ales. O şmecherie de care Lucian îşi aminteşte vag că devenise conştient la un moment dat dar şi că se complăcuse în a se preface că n-o observă.

Liliana îl însoţeşte pentru prima oară la cimitir. Pe ea, care are pentru îngrijirea plantelor o pasiune de-o viaţă, cu siguranţă n-o descurajează numeroasele bălării uscate, rămase de astă-toamnă pe mormânt. Pe atunci ei doi încă nu erau împreună. Au adus în coşul de nuiele împletite douăsprezece primule cu rădăcinile pline de pământ umed, cumpărate în aceeaşi dimineaţă de la piaţă. În afară de bălăriile uscate mai sunt şi tulpinile de muri, adânc şi definitiv înrădăcinate într-o margine a îngrăditurii, de care Lucian n-a reuşit să scape în toţi anii din urmă. Se întind mereu, cu o vitalitate diabolică târându-se într-ascuns — probabil noaptea, probabil în absenţa lui, cine ştie — de la mormântul învecinat, lăsat în paragină. Lucian reciteşte pentru a nu ştiu câta oară inscripţia de-alături. „Erai voinic şi de neclătinat. Dar Dumnezeu te-a clătinat.” Lucian a fost curios să afle cum arătau rudele — probabil părinţii — celui ce le păruse lor de neclătinat, dar niciodată nu se nimerise să vină cineva să îngrijească de acel mormânt cât timp se aflase el acolo.

Un miros puternic de grajd vine de la o gospodărie lipită de gardul cimitirului. Lumea îşi vede de viaţa de zi cu zi.

Alţi copii se temeau să intre într-un cimitir. Lucian în schimb nu-şi aminteşte să-l fi încercat vreodată sentimentul de teamă. Sigur, noaptea probabil că n-ar fi îndrăznit să se aventureze pe aleile dintre morminte, poate nici chiar însoţit. Dar ziua n-avea nicio reţinere. Unii poate că ar spune: a fost un băiat curajos. Dar Lucian nu s-ar mândri cu asta. Nu, n-a fost curaj. Pur şi simplu n-a simţit niciodată vreo primejdie. Şi, mai mult decât atât, plimbându-se prin cimitir, o linişte adâncă îi cobora în suflet, îndemnându-l la o reculegere senină şi cumva tămăduitoare. Aşa a simţit atunci. Abia la maturitate Lucian a găsit pentru asta o explicaţie: morţii au încheiat-o cu agitaţia vieţii. Au pus punct. Nu mai au dorinţe, nu mai au năzuinţe; nu mai au nici speranţe. Şi asta se simte în atmosfera calmă ce pluteşte peste oricare cimitir. Cimitirul e lumea lor.

Lucian a avut vreo doi colegi de şcoală care au murit de copii, unul într-un accident de maşină şi încă unul sau doi de boală. Azi i se pare straniu că în loc să fie îngrozit (deşi n-ar putea nega că a fost şi îngrozit), l-a încercat o nedesluşită invidie: acei colegi ai săi au cunoscut de timpuriu marea taină a trecerii dincolo. Dar, matur acum, îşi spune că acei copii n-au avut cum să cunoască marea taină pentru că nu mai exista niciun eu care să cuprindă conştiinţa acelei taine. Dacă va fi fost vreuna. Acum are o cu totul altă reprezentare. Deşi emoţia de-atunci rămâne. Mama sa ar fi de bună seamă contrariată dacă ar afla că asemenea gânduri îi umblă prin cap. Blasfemie! ar zice — în gândul ei, desigur; fiindcă se jena să rostească cuvinte pompoase. Cum adică nu mai există niciun eu? Eul este veşnic şi indestructibil, aşa cum l-a creat Dumnezeu.

Lucian înaintează pe alee, urmat de Liliana. Coteşte la stânga pe dinaintea mormântului preotului paroh, părintele Dumitru Samoilă, care ocupă o poziţie centrală, în capul aleii principale, apoi o ia la dreapta...

— Scuză-mă o clipă, i se adresează Lilianei şi se întoarce să se uite la un detaliu de pe crucea impunătoare, de marmură neagră, de la mormântul preotului paroh. Ultima dată l-a văzut la slujba de înmormântare a mamei. Avea şaptezeci şi unu de ani — a mărturisit-o el însuşi într-o discuţie privată cu un grup de enoriaşi. Pe vremea aceea era criză de preoţi, aşa că, în lipsa unui înlocuitor, părintele Samoilă era pregătit sufleteşte să mai ocupe un timp funcţia de paroh: Un an... doi... Cât o vrea Dumnezeu să mă ţină în viaţă. Lucian citeşte inscripţia de pe cruce şi constată că părintele Samoilă a murit la vârsta de optzeci şi opt de ani. Deci n-au fost un an sau doi. Dumnezeu a fost darnic cu el, l-a ţinut în viaţă încă şaptesprezece ani.

Se întoarce la Liliana, care l-a aşteptat doi paşi mai încolo, şi îşi continuă amândoi drumul pe alee...

Iată şi locul de veci al părinţilor — lanţul deja vechi, de jur împrejur, atârnând între stâlpi, vopsit în negru; crucea de curând ieşită din iarnă, curată şi grunjoasă, de al cărei braţ îşi agaţă scurta înainte de a se apuca să cureţe mormântul de buruienile uscate.

— La iarnă, de Crăciun, ar fi bine să aducem câteva crenguţe de brad, să le împrăştiem pe morminte, îi sugerează Liliana.

Soţia sa se gândeşte de pe-acum la iarna viitoare. Grija ei pentru posteritatea a doi oameni pe care nu i-a cunoscut niciodată, nici măcar din vreo descriere, fiindcă Lucian nu s-a prea grăbit să-i povestească despre ei, îi merge la suflet. Se gândeşte că şi el are ceva de făcut la una din următoarele vizite la cimitir: să refacă cu vopsea neagră scrisul scobit în ciment cu numele părinţilor, fiindcă, iată, vopseaua veche a dispărut pe alocuri. Foarte bine. Va fi încă un prilej de colaborare între ei. Noua lor familie trăieşte într-o armonie pe care Lucian a visat-o toată viaţa. (Despre armonie poate că va scrie cândva.) Parcă îi pare rău că n-a cunoscut-o pe Liliana înainte de moartea părinţilor. Ca un amuzament, se întreabă: oare cum le-aş fi descris-o? Şi ei cum ar fi primit vestea, după eşecul primelor două căsnicii? Cu scepticism?

A scos uneltele de grădinărit din găleată şi s-a apucat să cureţe mormintele de buruienile uscate, în timp ce Liliana, stând ciucită, pregăteşte locul pentru sădit primulele, şase pe un mormânt, şase pe celălalt, de o parte şi de cealaltă a fâşiei de mozaic din mijloc.

Lucian a umplut deja cu buruieni prima găleată, pe care trebuie să se ducă s-o golească în tomberonul cimitirului...

I se pare acum, amintindu-şi, de neiertat că stătea de vorbă atât de puţin cu ai săi de fiecare dată când erau împreună pentru un sfârşit de săptămână sau pentru o parte din concediu. Liliana nu-i încă la curent cu aceste regrete ale lui. Despre familia ei a apucat deja să-i povestească lui Lucian câte ceva, ba chiar destule — măcar de le-ar ţine minte. Aşa e ea, mai comunicativă. Imaginea pe care Lucian şi-a făcut-o despre familia în care Liliana a crescut este cea a familiei aşezate; unită, devotată valorilor tradiţionale — întrajutorare, ţinerea strictă a aniversărilor tuturor membrilor ei, ospitalitate. Bravo lor! Abia aşteaptă să-i cunoască pe cei ce încă mai trăiesc din familie. Familia lui a fost altfel; foarte mică, a trăit aproape izolată în ciuda firii prietenoase a tatălui său şi a deschiderii lui spre viaţa urbei. În rest însă...

Lucian se întoarce de la tomberonul cimitirului aducând apă în găleata deşertată. Liliana a apucat deja să sădească şase din cele douăsprezece primule. Nu-l lasă pe Lucian să le ude turnând apă direct din găleată, aşa cum ar fi tentat, pentru ca şuvoiul prea gros să nu spele pământul afânat de la rădăcina florilor proaspăt sădite; îi cere să lase găleata jos şi ia apă din ea folosindu-se de un pahar de plastic... Într-adevăr, vine un miros puternic de grajd de dincolo de gardul cimitirului. Lilianei nu-i displace. Spune că îi aminteşte de casa părintească, unde toată lumea din sat creştea câte o vacă. Se întrerupe pentru o clipă şi, continuând să stea ghemuită, îşi înalţă privirea întrebătoare spre Lucian.

— Crezi că m-ar fi acceptat? îl întreabă cu o umbră de cochetărie temperată de sfiiciune. Vreau să spun fără ca tu să-ţi impui autoritatea ta bine cunoscută, completează ea glumind. Îmi închipui că aveai întotdeauna ultimul cuvânt, nu? Ca orice copil unic.

Îl priveşte de jos în sus, aşteptându-i amuzată reacţia.

Lucian încearcă să-şi imagineze scena întâlnirii dintre ele două, dar lucrurile nu-i sunt prea clare.

— Mama a fost o femeie practică, spune el. Şi completează după ce se gândeşte puţin: În unele privinţe. Cred că ar fi spus „Bine că ţi-a venit şi ţie în sfârşit mintea la cap”. Altceva nu-mi imaginez ce-ar fi putut să spună. În orice caz, n-o văd eu exprimându-se tranşant, în genul „Ai făcut o alegere bună. Bravo ţie!” Sau, dimpotrivă, „Nu cred c-ai făcut o alegere bună”. Nu, asta nu-i stătea ei în fire. Îmi amintesc că, dincolo de cuvinte, învăţasem să fiu atent la emoţiile ei, pe care nu prea ştia să şi le ascundă. Uneori emoţiile erau în concordanţă cu cuvintele, alteori erau în contradicţie.

De fapt, completează Lucian în gând, la nervi poate c-ar fi spus-o. A fost o femeie care a avut o problemă de-o viaţă: controlarea impulsivităţii. Însă n-ar fi recunoscut-o în ruptul capului; ieşirile nervoase, aşa cum le vedeau la ea alţii, inclusiv Lucian, ea le considera manifestări ale unei nevoi permanente de clarificare. Mă rog, aşa o fi fost.

Lucian îşi aminteşte de un miting aviatic la care a luat parte cu foarte mulţi ani în urmă împreună cu ai lui... La un moment dat, coborându-şi întâmplător privirea din înaltul cerului către mulţimea de spectatori, care era mai degrabă răzleaţă, a observat la câţiva paşi distanţă o fată cam de aceeaşi vârstă cu el, despre care şi-a dat seama numaidecât că e altfel. Adică ciudată, cu mintea un pic rătăcită. Purta o rochie de culoare oliv închis, cu trei volane, cumva nepotrivită cu vârsta ei, ciorapi trei sferturi cu dungi în culori vii şi o pereche de ghete nou-nouţe, maro-roşcat, legate cu şireturi. Era clar că se bucură de toată atenţia familiei. Impresia pe care o crea vestimentaţia ei era că reflectă exact condiţia ei de fiinţă stranie, dedublată — pe de-o parte închisă faţă de lumea înconjurătoare şi pe de altă parte capabilă mai mult decât oricine din jur să se bucure de spectacolul oferit de aceeaşi lume. Se afla acolo împreună cu mama ei, de care părea să depindă puternic. Dar în acele momente depindea într-o măsură poate încă şi mai mare de evenimentele mitingului, pe care le trăia cu o intensitate ieşită din comun. Aproape că nu-şi dezlipea ochii de avioanele din înaltul cerului, pe care le privea încântată, cu mâna streaşină la ochi. Avea izbucniri când bătea din palme, ţopăia de bucurie şi râdea fericită, fără ca acele izbucniri să fie provocate neapărat de evenimentele mitingului aşa cum erau acestea vizibile pentru ceilalţi. Având în vedere starea ei specială, Lucian n-o putea suspecta de intenţia de a oferi la rândul ei, prin exuberanţa ei debordantă, un spectacol pentru cei din jur, aşa cum li se întâmplă altor copii la vârsta aceea. Deşi, fără voia ei, le oferea un spectacol. Era chiar de mirare că aproape nimeni din jur nu-i dădea vreo atenţie...

Tatăl lui Lucian participa cu mult interes la miting, vădind şi aici, la fel ca şi în multe alte ocazii, acea vioiciune a spiritului său niciodată cu adevărat îmbătrânit. În timp ce mama sa, pentru care avioanele trebuie că nu reprezentau altceva decât nişte mecanisme, fie ele şi foarte sofisticate, nu se prea omora cu firea să urmărească acrobaţiile aeriene. Şi poate de aceea, mai puţin interesată de miting, îşi îndreptase şi ea atenţia, la fel ca şi Lucian, spre candida fată handicapată cu zburdălniciile ei euforice.

De i-ar sta în putinţă ar întreba-o pe mama sa dacă îşi mai aminteşte de acel miting aviatic, sau dacă îşi mai aminteşte de fata aceea ciudată... Sunt multe întrebări pe care regretă nespus — uneori chiar îl doare — că nu i le mai poate pune.

E o primăvară interiorizată şi sobră, cu vânt umed adiind peste rămăşiţele reci ale iernii. Gândul lui Lucian se întoarce la singurătatea mamei de după moartea tatălui său, la acei nici trei ani de viaţă în care ea a dus o luptă obosită pentru o supravieţuire nedorită, încheiaţi cu renunţarea finală. De fapt nu ştie dacă în final a fost renunţarea, sau a hotărât în locul ei Creatorul în care ea credea cu devoţiune. Lucian se afla la Bucureşti. Se despărţiseră cu doar şase zile înainte. Fusese pentru prima oară când ea rămăsese în pragul uşii deschise, cu lacrimile curgându-i pe obraji. De când cu boala ei, a avut grijă să n-o lase să stea prea mult singură şi a vizitat-o tot mai des. Urmau să se vadă peste zece zile. De fapt promisiunea lui Lucian ea a primit-o fără să încuviinţeze, cu neîncredere şi resemnare. Parcă ştia că n-o să mai aibă răbdare zece zile. Cu câteva săptămâni înainte îi povestise că, simţindu-se rău într-o seară, se dusese la uşă şi o descuiase pentru ca vecinii de palier să poată intra în cazul cel mai rău — să nu fie nevoiţi să spargă uşa. La următoarea lui vizită o dojenise cu blândeţe că nu ţinea regimul strict prescris de doctor. Dacă nu faci ce trebuie, i-a spus, din nou o să-ţi vină să te duci la uşă s-o descui. Ea a râs fără vlagă privind în altă parte. În ultima ei seară uşa n-a fost încuiată. Dincolo de uşă, pe palier, ardea lumina de pe scară şi vecina ei, doamna Saicovici, nu bănuia nimic. Mai era ceva mai puţin de o oră şi jumătate până la miezul nopţii.

Lucian şi-a amintit de atâtea ori, după aceea, de doamna Saicovici, prietena ultimilor ani de singurătate a mamei, o bucovineancă în vârstă, corpolentă şi destul de sobră dar care avea momente de cochetărie când făcea aluzii discrete la formula cu care prefera ca lumea să i se adreseze. Ştiţi — spunea c-un râset jenat —, eu n-am fost niciodată măritată. Aşa s-a-ntâmplat. Aşa că, orice s-ar zice, se cheamă că sunt domnişoară. Asta este, nu pot să schimb eu lucrurile... Mama se amuzase, în felul ei reţinut, de pretenţia comică a vecinei, întrebându-se cam ce vârstă ar putea să aibă vecina ei bucovineancă. Cu puţin înainte de a muri aflase întâmplător că avea şaptezeci de ani. Vestea o consolase întrucâtva şi îi spusese lui Lucian, cu o uşurare vizibilă: Ei, nu-i chiar aşa de mare diferenţa de vârstă între noi două.

Lucian o invitase să ia parte la parastasul de un an şi de atunci n-o mai întâlnise. Trebuie că era de mult oale şi ulcele domnişoara Saicovici.

Din păcate, locuinţa unde au stat ai lui n-a fost proprietatea lor. A fost închiriată. N-a mai rămas aproape nimic din lucrurile lor. Doar etajera, cărţile, inclusiv volumul „Şahul miraculos. Partide celebre”, pe care n-a mai avut cine să-l deschidă, şi cutia de şah, în care piesele zac de mult tăcute. Acestea au ajuns acasă la Lucian, iar mobila părinţilor a aruncat-o fiindcă era veche şi uzată, în cea mai mare parte cumpărată la mâna a doua...

Lucian nu ştie de ce n-a mai trecut s-o vadă pe domnişoara Saicovici. A fost o femeie destul de educată, ar fi avut despre ce să discute cu ea, şi ea ar fi fost, parcă o şi vedea, surprinsă şi încântată să-l vadă la uşa garsonierei ei. Şi totuşi n-a căutat-o niciodată. De ce? Probabil prăpastia dintre generaţii, îşi spune... Dar timpul şterge orice diferenţă, nivelează totul. Acum n-ar mai fi nicio prăpastie, ei fac parte cu toţii, Lucian, părinţii şi domnişoara Saicovici, din aceeaşi generaţie.

Dacă mama l-ar întreba, l-ar durea să-i spună că mobila lor a fost aruncată. Oricât de rău ar fi arătat, mama se ataşase de mobila aceea. Era a ei şi se mândrea că au cumpărat-o pe banii lor de pensionari. Chiar dacă costase puţin, putea spune că o cumpăraseră, n-o primiseră de pomană. La fel, era ataşată de toate flecuşteţele din casă, de milieurile pe care le făcuse cu mâna ei, de veselă, de cele câteva tablouri în colţul cărora fixase, între geam şi ramă, diferite ilustrate şi fotografii. Ţinea la glastrele vechi ale familiei, care rezistaseră timpului, ca şi la cele pe care i le cumpărase Lucian.

Liliana îşi înalţă privirea spre Lucian şi îl priveşte întrebător: la ce se gândeşte? Doar îl priveşte dar nu-i pune nicio întrebare. Îşi mută privirea în altă parte. El se uită peste gard, în gol... Glastra albastră... E dintre puţinele lucruri pe care Lucian le-a păstrat din locuinţa părinţilor şi se află acum la Bucureşti, în apartamentul său... Sticlă albastră, ieftină dar o formă zveltă, plăcută, cu baza masivă, care îi dă stabilitate. Ca dovadă, nu s-a răsturnat la cutremurul din ’86.

A fost cutremur în ’86?

Da, a fost, dar glastra albastră nu s-a răsturnat.

Dar glastra de cristal?...

Pe Lucian îl doare să-i mărturisească soarta vazei de cristal. Ea n-a avut norocul celei de sticlă albastră. Mai puţin stabilă, a căzut de pe etajeră şi s-a spart. Lucian nu era acasă. La înapoiere a găsit-o la piciorul etajerei, cu piciorul rupt. Nu făcută ţăndări ci doar cu piciorul rupt, parcă retezat.

Sper c-ai aruncat-o. Nu-i bine să ţii în casă vase sparte. Aduc ghinion. Chiar şi lipite.

Sigur că da, nici lui Lucian nu-i place să ţină în casă obiecte sparte sau stricate. Deşi, având în vedere vechimea vazei, i-a trecut prin cap să încerce s-o lipească. Până la urmă însă a renunţat.

Dar cele două glastre mici, de faianţă? Cele cu flori roşii?

Glastrele mici, cu flori roşii, n-au căzut. Atât doar că nu mai sunt pentru flori. Ţin în ele creioane colorate, pixuri, o pană de gâscă pe care nici nu-mi amintesc unde am găsit-o. Răsfirate cum stau, toate acele obiecte arată foarte bine, la fel de bine ca şi florile. Am avut dintotdeauna o pasiune pentru pene, dacă-ţi aminteşti. O pană de porumbel am găsit-o în balcon după o zburătăceală printre lucrurile întinse la uscat.

Îţi aduci aminte de elefantul de faianţă? A dispărut de mult din casă. Şi el s-a spart la un moment dat. Ţi-aduci aminte cu ce l-ai lipit?

Da... Se pare că tatăl său l-a învăţat şmecheria. Sau poate chiar mama sa. Freca spărtura cu un căţel de usturoi, după care apăsa bucăţile una într-alta şi, ca prin minune, rămâneau lipite perfect...

Liliana a isprăvit de sădit toate cele douăsprezece primule. S-a aşezat pe marginea piedestalului şi priveşte peste peisajul cubist al cimitirului. Se odihneşte. A obosit. Nu mai e nici ea tocmai tânără. Pe faţă i s-a zugrăvit o expresie de împăcare. Asupra ei pacea cimitirelor are acelaşi efect ca şi asupra lui Lucian?

Ai mai zugrăvit locuinţa?

E păcat să-ţi închei viaţa într-o locuinţă închiriată. Cei rămaşi după tine trebuie să scoată mobila afară din casă — s-o vândă sau s-o arunce la gunoi. Locuinţa trebuie eliberată şi în ea se mută locatari pe care tu, ca urmaş fără drepturi, nu i-ai cunoscut niciodată şi nici nu arzi de nerăbdare să-i cunoşti fiindcă ei, indiferent de cât sunt de cumsecade, îţi pângăresc, fie şi fără voie, intimitatea. Fosta intimitate. Tu, ca urmaş, nu vrei niciodată să revezi spaţiul acela care ţi-a aparţinut sau te obişnuiseşi cu gândul că îţi aparţine; după care a venit scadenţa şi acum nu mai e al tău. Probabil că de aceea Lucian n-a mai vrut să treacă s-o vadă pe domnişoara Saicovici. Nu din cauza prăpastiei dintre generaţii. Ci fiindcă garsoniera ei prea era aproape de apartamentul părinţilor, unde locuiau acum nişte străini. La doar doi paşi se afla uşa lor, atât de familiară. Uşa aceea pe care mama se dusese s-o descuie pentru ca vecinii să aibă acces în cazul cel mai rău cu putinţă.

Locuinţa... Te referi la apartamentul de la Bucureşti? Nu, nu l-am mai zugrăvit... Mă pregătesc să-l vând.

Mama lui ar fi fost contrariată.

De ce?

Tatăl său însă şi-ar fi spus fără doar şi poate că dacă feciorul său are intenţia să vândă apartamentul, de bună seamă are motive s-o facă. Şi ar fi aşteptat cu răbdare continuarea, pe faţă cu acel surâs încrezător care îi era caracteristic.

Păi... m-am recăsătorit şi... m-am mutat la... ea.

Lucian urmăreşte cu privirea o doamnă masivă care se apropie pe aleea îngustă. Se dă într-o parte făcându-i loc să treacă. La cimitir, la fel ca la ţară, chiar şi necunoscuţii se salută între ei.

— Mai stăm? o întreabă pe Liliana după ce doamna s-a îndepărtat.

— N-ai aprins lumânările.

Aşa e. Lucian cotrobăieşte prin coşul de nuiele împletite, în căutarea lumânărilor...

Cu puţin înainte de a muri, tatăl său şi-a amintit de un preot cu care fusese coleg de liceu, la Iaşi. Prietenia lor poate continuase şi în anii maturităţii. Lucian nu mai are posibilitatea să-l întrebe. Îl chema Chirilă — asta-i tot ce a apucat să-i spună tatăl său, fără să-i dea alte detalii, decât doar că fuseseră buni prieteni. După moartea lui, Lucian şi-a propus să-l caute pe părintele Chirilă şi să-l tragă de limbă despre tatăl său. S-a tot gândit cum ar putea să afle la ce biserică slujeşte. Nu i-a venit însă nicio idee. A tot amânat. Acum a trecut deja peste un sfert de secol. De vreme ce fuseseră de aceeaşi vârstă, acum ar trebui să fie trecut bine de o sută de ani. E clar, a scăpat ocazia să-l cunoască pe preot. Dar, fiind vorba de un prieten al tatălui său, îi face plăcere să se gândească la el. În mod straniu, îşi imaginează până şi fizionomia lui. Poate fiindcă ştie cam ce fel de oameni îi erau simpatici tatălui său. Oameni care aveau pe faţă, mereu, un zâmbet prietenos sau o anumită seriozitate responsabilă.

Vasăzică aşa... te-ai recăsătorit... Eu am cunoscut-o?

Nu.

Lucian a îngenuncheat la piciorul căsuţei pentru lumânări şi îşi şterge lentilele ochelarilor cu bucăţica de piele de căprioară pe care o ţine în toc. A deschis uşiţa căsuţei.

Şi cu apartamentul tău de la Bucureşti ce-ai de gând să faci?

Cred c-am să-l vând.

Eşti sigur că n-o să-ţi pară rău?

Tatăl său obişnuia să asculte şi să tragă concluziile în gând; sau poate că nu trăgea nicio concluzie, doar lăsa lucrurile să se desfăşoare în voia lor, fără să intervină nici măcar cu o întrebare... Aştepta să se ivească prilejul s-o pornească pe străzi la plimbare. Aştepta s-o şteargă. Întrebările şi le plimba pe străzi până nu mai rămânea nimic din ele.

Şi ce-ai de gând să faci cu banii?

Nu ştiu... Încă nu m-am gândit. Trebuie să vorbesc cu... cu ea. Poate o să călătorim.

Sper să fie totul bine.

...Lucian aprinde o lumânare. Vântul culcă flacăra şi o stinge. O dâră subţire de fum urmează grăbită calea şerpuitoare a vântului. O aprinde din nou. Vântul tresare plin de viaţă...

În căsuţă au rămas capetele de lumânare de la vizitele anterioare. O aprinde şi pe cea de-a doua şi închide uşiţa.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine